Eu am rămas sub zidurile Troiei !

       

           Doamna doctor Galina Răduleanu a făcut această afirmație la Școala de Vară de la Memorialul Închisoarea Pitești în fața studenților care îi sorbeau cuvintele. Cât de profund, dar cât de trist mi-au  sunat aceste cuvinte! Ce fel de resorturi s-au rupt, ce echilibru s-a năruit pentru totdeauna în femeia de 31 de ani care părăsea închisoarea ȋn 1964? Zidurile ei nu s-au prăbușit niciodată, sufletul său a rămas captiv în Troia tinereții sale, iar trupul în marea închisoarea care și-a întins zidurile cortinei de fier peste poporul nostru.  

            Am ascultat-o pe doamna Răduleanu povestind cu tristețe,  ȋnconjurată de solitudinea celui care știe ceva ce noi ceilalți nu vom ajunge niciodată să înțelegem. Mi-am dat seama imediat că este mult diferită de ceilalți zeci de deținuți-politic pe care i-am ascultat de-a lungul timpului. Fiindcă dânsa dorea nu doar să ne împărtășească memoria suferinței, ci dorea să lase o marcă, un tatuaj în conștiința noastră, în sufletul nostru. Își dorea așa de mult, dar totuși mi-a părut așa de obosită în transmiterea acestui mesaj… Atât de mult ca studenții din fața ei să schimbe ceva, să realizeze ei trecerea de la acel popor frumos și puternic de la mijlocul secolului trecut  la generația de azi. Saltul peste generațiile mankurtizate, reeducate, transformate după chipul și asemănarea omului nou al comunismului.

           Ne-a povestit cum încerca în celulă, ore în șir, să evadeze prin puterea gândului și a imaginației. Atât de mult se concentra, bunăoară asupra unei flori, un ghiocel, încât ajungea să-i simtă parfumul ! Sau își recita în gând poezii, care căpătau alte și alte semnificații.

           La final, după ce mi-a semnat un autograf pe cartea dumneai, am întrebat-o dacă acum mai poate simți mirosul acelui ghiocel al tinereții. M-a privit cu doi ochi albaștri intenși și mi-a răspuns - ,,Da, cred că da, și acum mai pot simți…’’,, Înseamnă că ați rămas la fel de tânără ca atunci !’’ nu m-am putut abţine să îi spun.  De fapt în aceste două ore tinerețea spiritului acestei doamne a răzbătut atât de pregnant în mica încăpere, unde părea că se simte atât de în largul dumneaei. Și mai mi-a povestit ceva, despre cea mai mare dorință pe care a avut-o când a părăsit închisoarea. Își imagina cum este liberă, cum se apropie de un copac, îl îmbrățișează și îi simte viață, seva palpând sub scoarță. Și primul lucru pe care l-a făcut când a ieșit a fost să caute cu privirea Copacul, să meargă spre  el, să  îl mângâie cu degetele. Însă copacul nu i-a răspuns, nu i-a simțit viața, nu i-a încălzit sufletul. Atunci, pe loc, și-a dat seama că nu e liberă. A rămas, de fapt tot în închisoare. A rămas, ca Ulise, sub zidurile Troiei…

            Viața și-a urmat cursul, reunirea cu tatăl, mama și fratele i-a adus bucurii. Însă o tristețe permanentă o urma pretutindeni. 

(sursa: ziarullumina.ro)

            Cu un curaj nebun și-a scris amintirile din închisoare și apoi le-a încredințat unei personae care le-a scos din țară, le-a dus în Franța. În 1989 a sperat, ca mulți alții, în trezirea poporului român, dar după primele zile eroice s-a întâmplat ceea ce cunoaștem cu toții. A tot sperat că blocul comunismului doar a apăsat din greu pe români, fără să-i strivească, dar poporul se schimbase radical. Prea puțin, la prea puțini, a mai rămas din demnitatea, conștiința și curajul de altă dată. Când a regăsit caietul cu amintirile de detenție, o vreme nu l-a luat în seamă, trecuse atâta timp încât parcă erau ale altcuiva. Dar la un moment dat s-a apucat să recitească, să retrăiască totul, a înțeles că este un martor și trebuie să vorbească. Un martor în procesul moral intentat comunismului. La locul de muncă se simțise mereu o intrusă, o tolerată, iar colegii care știau că fusese închisă o ocoleau. Când regimul comunist a căzut și  a povestit unora prin ce a trecut, aproape că nu a fost crezută sau mai rău, a ajuns în fața fostului secretar de partid, acum director adjunct al spitalului, care să dea ochii peste cap zicând ,, Cât timp o să ne mai bateți la cap cu asta?!’’

             Dar nevoia de a pleda că martor a fost mai puternică și a continuat. În această călătorie solitară a întâlnit un suflet asemenea – pe Ion Gavrilă Ogoranu. Este persoană pe care și eu mi-aș fi dorit atât de mult să o cunosc ! Moșul, așa cum era el cunoscut încă din tinerețe, a cucerit-o cu calmul și blândețea lui sub care ascundea însă un caracter intransigent - ,,metal rămas din lumi ce crima  le-a făcut cenușă’’, cum a zis Toma Arnăuţoiu. Un bătrân  luminos care își ducea crucea sa și a fraților săi torturați și uciși în Jilava cu aceeași stăruință ca pe potecile munților la poalele cărora brazii se frâng , dar nu se îndoiesc !

             O ultimă dorință, să fiu alături de doamna Raduleanu, să mă împărtășesc din curajul, credința și verticalitatea dumneaei. ,,Vino aici, între noi, între două deținute’’ – mi-a spus doamna Nina Moica și iată că azi am intrat și eu în istorie ! Vă mulțumesc !

                                    ,, În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple,

                                    dar dorm de mult sub zidurile Troii.

                                    Mesenii beau şi cupa mea se umple –

                                    voi beţi cu morţii si cinstiţi strigoii,

                                    eu am rămas sub zidurile Troii...''