Totalul afișărilor de pagină

joi, 4 octombrie 2018

Elisabeta Rizea – Viteaza de la Nucşoara


      15 ani de la trecerea la Domnul a Elisabetei Rizea – viteaza de la Nucşoara, simbol al rezistenţei anticomuniste româneşti.

       Elisabeta Rizea s-a născut ȋn Domneşti pe 28 iulie 1912 ȋntr-o familie numeroasă. A absolvit şapte clase ȋn localitate, iar  la 18 ani s-a căsătorit cu Gheorghe Rizea şi s-a stabilit la Nucşoara. Era nepoată a fruntaşului ţărănist Gheorghe Şuţa ucis de comunişti chiar ȋn ziua alegerilor din 1946 datorită opoziţiei pe care o făcea noului regim.[1]Alături de soţul său a fost o partizană dârză a luptei anticomuniste. A aflat de acţiunea contra regimului comunist de la Victoria Năstase, soţia lui Petre Arnăuţoiu, ȋn mai 1949. A depus jurământul ȋn faţa conducătorilor organizaţiei şi i-a ajutat până la arestarea sa ȋn 1950  cu alimente, informaţii. La ultima ȋntâlnire i-a dat şefului partizanilor un aparat de radio portabil pe care ȋl adusese din Bucureşti Ionescu Nicolae.[2]Pentru a ȋnţelege implicarea Elisabetei Rizea şi a familiei sale, este de ajuns să cităm lungul pomelnic făcut ȋn faţa Irinei Nicolau: ,,Din fraţii mei trei au depus jurământu, Naie, Ghiţă şi Luca. Da nu mai sunt, numai Luca mai e… Luca a fugit din sat, da n-a fugit mult, dup-aia s-a predat. A stat ascuns pe la o cumnată de-a lui, mai pe acasă la mama prin podu grajdului, pe unde-a putut. Şi pe urmă s-a predat. El n-a stat ȋn munţi. Şi după ce l-a arestat şi a venit acasă, când a sosit acasă, că n-avea telefon să anunţe că vine, l-a adus de la Braşov la Piteşti şi de la Piteşti a venit el singur şi, doamnă, ce s-a ȋntâmplat, femeia lui atât a putut, s-au sărutat şi a căzut pe el ȋn jos moartă. A murit. […] Din neam au făcut puşcărie o droaie, să vă spui: Naie, Luca, fraţi, cumnatu Vlădescu, Petre Vlădescu, o ţine pe Elena Vlădescu, soră-mea, Laurenţia, fata mea, eu, Gheorghe, bărbată-miu, Vasile, bărbatu lu Lenuţa, ailaltă fată, Belu ȋi zicem noi, Belescu, şi cu taică-su lu Belu, Ghică Belescu, socru Lenuţii. Ei?! Şi nu-i mai zic pe ăilalţi, câţi ȋi lua din casă de unde dormea, noaptea, din pat, pentru cercetări.’’[3]


         Securiştii au căutat-o şi terorizat-o luni la rând pe Elisabetei Rizea pentru a afla unde se ascundeau „bandiţii”: „Până-n ’50 când m-au arestat, m-au chinuit îngrozitor. Veneau mai ales noaptea, înconjurau casa şi începeau interogatoriul. «Unde e bărbatu-to?» «Unde e banditu’ de Arnăuţoiu?» Mă duceau apoi la post  şi mă băteau cu gârbaciul până-n ziuă”. Călăii aveau chip şi nume: colonelul Nedelcu şi căpitanul Ioan Cârnu.[4] Dar cea mai groaznică tortură o rememorează astfel Elisabeta Rizea: „Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. [...] Miliţia era ţinută în casele lui Arnăuţoiu. Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi, aveam coadă, [...] şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Şi mi-a fost frică [...], că atunci eram şi eu grăsuţă, nu prea tare [...], şi stam şi ţineam şi spuneam – domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu’, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu! Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine împuşcaţi-mă! [...] Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumu’ la coadă, mi-a dezlegat păru’ şi m-a lăsat numa-n mâni. Da’ păr tot nu am... şi după aia [...], m-a dat jos, m-a dezlegat la mâni, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota ai după mine şi-a pus sacu aşa, peste mine. Şi a băgat pă mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur. [...] şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna”. Incapabilă să mai meargă singură, după contactul cu abilităţile de bătăuş ale lui Cârnu, Elisabeta Rizea a fost dusă acasă de patru soldaţi. „M-a dus şi m-a pus în pat. Şi m-a ţinut zece zile acasă [...]. Şi-au spus că să coacă pâine şi s-o prăjească pă maşină şi s-o stropească cu vin şi să mi-o puie pă faţă. Aşa a făcut fata. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, ca cum dai cu ceva, aşa, oleacă de vânătaie. Da’ aici în jos eram dungi şi niagră [...]. Şi dungi făcută, dungi cât mâna! Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat”[5]A avut tăria să treacă peste toate aceste grele ȋncercări, fără să recunoască implicarea sa şi a familiei. A fost arestată şi condamnată ȋn 1950 la şase ani de ȋnchisoare pentru  o faptă considerată gravă de regimul comunist - ,,Alimente date lui Toma Arnăuţoiu’’ sau ,, A dat de mâncare unor fugari care erau urmăriţi’’.[6]A trecut prin ȋnchisorile de la Jilava şi Mislea şi s-a ȋntors acasă atunci când şi-a ispăşit pedeapsa. Imediat cum a ajuns acasă, ȋn iunie 1956, a aflat că fraţii Arnăuţoiu sunt ȋncă liberi. Prima persoană pe care a ȋntâlnit-o chiar când cobora din aubuzul cu care venea de la Piteşti la Domneşti a fost preotul Constantinescu - ,,Acesta m-a salutat, transmiţându-mi totodată  <<complimente din partea băieţilor>> şi că sunt sănătoşi.’’[7]Interogată mai târziu, după doi ani, când din nou a fost arestată, Elisabeta a  declarat  cu curaj că ,,Am afirmat că sunt hotărâtă să-mi continui activitatea alături de ei, cu orice risc şi că voi procura ca şi mai ȋnainte bani şi alimente, ceea ce am şi făcut’’. Ea chiar a mers personal ȋn capitală pentru a aduce partizanilor bani de la Nicolae Ionescu şi baterii pentru aparatul lor de radio, care le-au parvenit acestora prin familia Băşoiu.[8]
        Tot ȋn 1956 au fost eliberaţi şi părinţii partizanilor, iar Elisabeta a reluat imediat bunele relaţii cu aceştia. Laurenţia Arnăuţoiu o vizita des, lucru care a alertat Securitatea, văzută ȋn imposibilitatea de a afla ce discuta cele două femei. Ȋn casa Arnăuţoiu se introdusese deja tehnică operativă de ascultare. Următoarea mişcare a fost să le ȋmpiedice să mai discute liber, iar soluţia a fost aducerea ȋn casa Rizea a unui aşa-zis unchi al miliţianului care lua masa la Elisabeta. Pretinsul unchi, de fapt un securist cu misiunea de a ȋmpiedica orice legături ȋntre femei, se comporta ca şi cum nu se afla ȋn toate facultăţile mintale, stânjenindu-le intâlnirile. Prin intermediul ȋnregistrărilor din casa Arnăuţoiu, unde funcţiona şi postul de Miliţie, Securitatea a aflat că Elisabeta Rizea era nemulţumită de unchiul ,,nebun’’ al miliţianului, că nu-şi mai poate vedea de casă din cauza lui, că Laurenţia Arnăuţoiu era supărată fiindcă nu mai poate sta de vorbă cu vecina ei şi o sfătuia pe aceasta să facă cumva să scape de el.[9]Ȋntr-adevăr, Elisabeta a fost nevoită să renunţe la confesiunile făcute vecinei, speriată tare de comportamentul musafirului: ,,Era să cad acolo jos. Da i-am spus că cârligu e pentru leagăn, că de el am legat leagănu când aveam copilu. Am zis şi am ieşit. Am cătat oleacă de apă şi de zahăr. Că mă gândeam…şi dacă-i nebun, mă strange de gât. Aoleu, să nu-l ierte Dumnezeu! Nici păsta să nu-l ierte! Ȋn toate chipurile s-a făcut, doamnă, cât a stat aici. Eu am trecut prin alea grele, nu ştie nimeni, doamnă…’’[10]
        A fost arestată din nou după prinderea ultimilor partizani ȋn 1958 şi dusă la anchetă la Piteşti, unde la ȋnceput nu s-au făcut presiuni asupra sa. Anchetatorul era un tânăr, Vlădicuţ Tănase, care a insistat să spună ce ştie despre ,,ţapi’’, iar când femeia s-a prefăcut că nu ȋnţelege, a lovit-o cu pumnul ȋn faţă:,,…când mi-a dat aşa un pumn, m-a dat jos şi am văzut stele. M-a bătut. Da io cum să spun de naşu Drăgoi, de popa Constantinescu… Naşu Drăgoi m-a cununat şi popa Constantinescu m-a binecuvântat atunci la maşină, când veneam din puşcărie. El m-a binecuvântat şi mi-a spus că băieţii sunt bine. Şi mi-a zis iar că ȋi prindea cu doi ani ȋnainte dacă ȋi spuneam io.  […] Şi, zic, domnule anchetator, dumneavoastră nu vă gândiţi că io nu mai judec? Ȋmpuşcaţi-mă, domnule, omorâţi-mă! Scrieţi ce vreţi dumneavoastră acolo. Eu nu mai mi-aduc aminte nimic, nu ştiu cu cine m-am ȋntâlnit când m-am dat jos din rată. Da ştiam că cu popa, n-am uitat, vezi, că nu le uit. Nu le uit ! Nici atunci nu uitasem. Da să ocolesc, să nu spui pe nimeni…’’[11]
        La proces procurorul a cerut pedeapsa cu moartea pentru Elisabeta Rizea, atât de porniţi erau securiştii pe femeia care ȋi păcălise şi ţinuse ȋn loc cu viclenia ei ţărănească. Cu mare greutate, avocatul ei, pentru plata căruia se  făcuse chetă pe la neamuri şi prieteni, a reuşit să-i schimbe ȋncadrarea la articolul 208, alineat 3, primind douăzeci şi cinci de ani de ȋnchisoare, zece ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru favorizarea partizanilor.[12]A fost trimisă la Jilava, apoi la Miercurea Ciuc, la Arad, la Piteşti. Când a fost prins colonelul Arsenescu, a fost adusă la Ȋnchisoarea Piteşti, probabil pentru confruntare cu el. A rămas acolo până ȋn 1964 când a apărut decretul de amnistie.[13]A primit bani pentru autobus până la Domneşti şi câteva cuvinte care au durut-o mai mult decât bătaia: ,,Ies pă poartă, şi ăsta, nu m-a anchetat, nu m-a bătut, nu nimic, da mi-a spus un cuvânt care a fost mai grieu ca când mi-ar fi dat o bătaie. Zice – vezi, Rizea, când te duci acasă şi-i trece pe lângă casa ta, să tragi capu ȋn altă parte, adică să nu mă uit, că alea nu mai sunt ale tale…’’[14]


        Odată ajunsă acasă a fost găzduită la rude până a reuşit cu greutate să-şi recupereze lucuinţa. Şi-a regăsit soţul care venea după 15 ani de ȋnchisoare şi au ȋncercat să-şi refacă viaţa ȋn noile condiţii, urmăriţi de Securitate, ostracizaţi de o parte a sătenilor, fără casă şi animale. După 1989  Elisabeta Rizea a putut să vorbească şi a făcut-o ȋn stilul ei caracteristic, de tărancă musceleană, ȋn care s-a ȋmpletit curajul cu teama de a nu fi agresată de consătenii ei care au beneficiat de pe urma regimului comunist. Apariţia ȋn emisiunea Memorialul Durerii realizată de Lucia Hossu Longin pentru Televiziunea Naţională i-a conferit notorietate şi a adus Nucşoara ȋn prim – planul mişcării armate de rezistenţă anticomunistă.


        Tortura la care a fost supusă, povestită simplu, ȋn limbaj ţărănesc,  a impresionat specatorii, care au ȋncercat să ia legătura cu ea prin scrisori, prin mici cadouri, sau chiar venind acasă la ea. Fiica sa Laurenţia povesteşte un episod care s-a produs ȋn acea vreme: ,, Era prin ’91, toamna, spre ȋnserat. Vine un om tânăr la poartă: Aş vrea să o cunosc pe Elisabeta Rizea. Da’... cine sunteţi? Doamnă, eu sunt fiul căpitanului Cârnu din Bacău. Am văzut-o pe doamna Rizea la Televizor şi aş vrea să vorbesc cu ea... Domnule, nu se poate... e noapte de-acum... trebuie să mulgem vaca... lăsaţi-ne ȋn pace, a fost ce-a fost, vedeţi-vă de drum... Doamnă, tata... s-a spânzurat... Şi a plecat.”[15]Această ȋntâmplare stranie arată aşteptarea victimei pentru ȋnfăptuirea justiţiei divine, chiar dacă venea prea târziu.
 Regele Mihai la prima sa vizită ȋn ţară ȋn anul 1992 a văzut-o pe Elisabeta Rizea la Curtea de Argeş, nu a putut vorbi cu ea atunci, dar când s-a ȋntors ȋn Elveţia i-a scris o scrisoare ȋn care o asigura că va veni la Nucşoara special să o ȋntalnească. Lucru care s-a şi ȋntâmplat, iar politicienii au ȋncercat să-şi facă capital politic cu acest prilej -,, Am anunţat-o în scris înainte să vin la ea acasă. Satul Nucşoara este un sat mic de munte (…) şi, din păcate, s-a adunat foarte multă lume la ea în curte, ştiind că vin, unii chiar au încercat să-şi facă un capital politic din această vizită (…) au încercat să acapareze această vizită, iar mie acest lucru nu mi-a plăcut deloc. Când am intrat în curte, am văzut o mare de oameni, dar nu o vedeam nicăieri pe Elisabeta Rizea, la care venisem de fapt. Până la urmă am găsit-o în spatele unui grup de oameni, dar fiind în scaunul cu rotile, nu se vedea din mulţime, cu greu i-am văzut capul. Am rugat mulţimea să se dea la o parte, ca să pot măcar să-i dau bună ziua… Apoi lumea a dus-o pe sus în scaunul cu rotile şi au aşezat-o la masă. Autorităţile au insistat să mă aşez, nici mai mult, nici mai puţin decât în capul mesei. Autorităţile au insistat în continuare, dar eu am spus nu, am spus că eu venisem nu să-i văd pe ei, ci să o văd pe Elisabeta Rizea.”[16]


La Nucşoara au venit şi preşedintele României Emil Constantinescu, ministrul Lucrărilor Publice, Nicolae Noica, iar rugămintea Elisabetei Rizea a fost să se asfalteze cei trei km de drum de la intersecţia cu drumul spre Slatina până la biserică şi cimitir. Ȋntr-o lună acest drum a fost asfaltat, spre satisfacţia bătrânei, care a spus că poate să moară liniştită că nu va fi zdruncinată  pe ultimul drum spre cimitir.
Consătenii Elisabetei erau ȋmpărţiţi ȋn mai multe tabere – pe de o parte cei care beneficiaseră cel mai mult de avantajele regimului o criticau şi după spusele ei chiar o ameninţau, pe de alta nici foştii deţinuţi-politic nu erau toţi de partea sa.  Unii s-au simţit nedreptăţiţi  de faptul că Elisabeta Rizea a fost vizitată şi de rege, şi de fostul preşedinte Constantinescu, că a apărut la televizor, că memoriile ei au fost publicate, că, din tot satul, ea a devenit figura cea mai cunoscută şi că toţi ceilalţi nu contează atât de mult.  Alţii ȋnsă sunt mulţumiţi că graţie ei s-a asfaltat o parte din şosea şi îi recunosc meritul. Dar, ştiind cât de mare este fascinaţia celebrităţii, a televizorului, ne putem da seama câtă invidie a produs această ieşire în lume a Nucşoarei. Satul s-a conectat la întreaga ţară, dar de ea au profitat numai puţini, ca  Elisabeta Rizea care este criticată moderat, dar şi apreciată.[17],, Noi nu am ştiut să beneficiem de pe urma imaginii ei, dacă eram mai deştepţi făceam mai multe lucruri, dar e bine că am rezolvat cu drumul.’’[18] - declara un fost deţinut politic ȋn 2002. 


Chiar şi astăzi, ȋn 2018 problemele sunt asemănătoare, iar notorietatea ei nu a dus la o vizibilitate mai mare a localităţii. Totuşi se fac eforturi pentru transformarea casei acesteia ȋn Casa Memorială Gheorghe şi Elisabeta Rizea. Strănepotul celor doi, Bogdan Vârvoreanu, a constituit o asociaţie pentru a strânge suma necesară realizării acestui proiect, la 15 ani de la moartea Elisabetei Rizea. Implicarea şi fondurile strânse până acum sunt ȋn cea mai mare parte datorate unor persoane sau instituţii din afara Nucşoarei. Casa Regală a României si IICMER sunt  unii dintre partenerii cei mai importanţi pentru acest proiect.



( Nedelcu Catalin, Fragment din lucrarea Haiducii Muscelului din Nucsoara)




[1] Constantin Vasilescu, op.cit., p. 119; https://www.eroinenucsoara.ro/elisabeta-rizea-ro.php.
[2] Ioana – Raluca Voicu - Arnăuţoiu, op.cit., p. 77-78.
[3] Povestea Elisabetei Rizea…, p.28-29.
[4] Dorin Dobrincu, op.cit., p. 727
[5] Povestea Elisabetei Rizea…, p. 52-53.
[6] Fişele Matricole penale al Elisabetei Rizea, IICMER
[7] Grigore Constantinescu, Rezistenţa armată…, p. 164.
[8] Idem
[9] Bande, bandiţi şi eroi, p.300.
[10] Povestea Elisabetei Rizea…, p. 70.
[11] Ibidem, p.76.
[12] Ibidem, p.84; Fişele Matricole penale al Elisabetei Rizea, IICMER.
[13] Ibidem, p.96; Fişele Matricole penale al Elisabetei Rizea, IICMER.
[14] Ibidem, p.99
[15] Viorel Patrichi, Elisabeta Rizea sau arma redutabilă - memoria tragică, interviu.
[16] Denis Grigorescu, Cum au acaparat politicienii vizita Regelui Mihai la eroina anticomunistă Elisabeta Rizea. Povestea întâlnirii care i-a lăsat suveranului un gust amar, ȋn adevărul.ro, 8 decembrie 1917.
[17] Aurora Liiceanu, op.cit., p. 20.
[18] Alina Mungiu Pippidi, Gerard Althabe,  Secera şi Buldozerul. Scorniceşti şi Nucşoara. Mecanisme de aservire a poporului român, Editura Polirom, 2002, p. 69.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu