Longin Predoiu – spovedania unui partizan brav

         Longin Predoiu e un bărbat care să tot aibă între saptezeci şi optzeci de ani. Fruntea i se înalţă luminoasă. Părul, tuns scurt, sumeţit pe crestet, nu-i este alb de-a binelea. Poartă o vestă de lână gri, cu mâneci. Deasupră-i, o bundiţă îmblănită, de o culoare intermediară între precedenta şi aceea mai închisă a pantalonilor. Din bocanci îi urcă pe gambe sosete albe de lână, până la jumate drum către genunchi. În mâini susţine, între picioare, cum sade, o căciulă cu clape, maro deschis.

        Cuvântarea îi este caracteristică; oscilează între tonul discursului evocator şi al predicii edificatoare; puţin pompos, de parcă vorbele ar fi rostite în faţa Istoriei, în umbra drapelului. Multă nobleţe se desprinde din vocea sa clară şi sonoră, o limpezime a cugetării, o îndelungată cumpănire a materiei de comunicat. Vocabularul îi este presărat cu numeroase cuvinte aparţinând unui statut superior aceluia ocupat de personaj în cursul existenţei, nu totdeauna reţinute în sensul propriu, dar niciodată pretându-se la provocarea zâmbetului înţelegător şi iertător. Are un aer profetic, întărit de o surzenie îndărătnică ce nu-i îngăduie să ia seama la nici o întrerupere, ceea ce favorizează desfăsurarea firului naraţiunii. A rămas vânjos şi dintr-o bucată, un brad de român cu judecată dreaptă, nepărtinitoare, respirând cinste, dârzenie şi credinciosie faţă de idealurile naţiei noastre.

Există destule inadvertenţe şi incongruenţe în rândurile ce urmează. Mai ales în privinţa politicii internaţionale. Cititorul le va recunoaste şi nu se va opri, ironic, să le arate cu degetul, ci va sti să aprecieze excelenta clădire a comunicării, în care Longin Predoiu a simţit nevoia să facă, iniţial, o prezentare generală a condiţiilor ce au impus crearea unei armate nestiute, gătită să participe, pe căi oculte, la eliberarea patriei, ca abia ulterior să purceadă la dezvăluirea propriilor sale cazne. Ele, dacă erau înfăţisate singure, ar fi avut mai puţină valoare morală şi emotivă.

Asadar, cititorul neobisnuit cu vorbirea ţărănească să nu se grăbească să dea cu piatra. Să-si potolească refuzurile derivând din instruire şi să se dedice fondului chestiunii, cu toată seriozitatea impusă de jertfa de sine a celor care se spovedesc în faţa sa.

“Subsemnatul Predoiu Longin, din comuna Dragoslavele, judeţul Arges, aduc la cunostinţă diferite evenimente care s-au petrecut în miscările de rezistenţă pe care noi le-am pornit contra dictaturii staliniste.

În 1948, în martie, m-am întâlnit cu colonelul Arsenescu, care mi-a propus acest lucru şi am fost de acord imediat, fiindcă vedeam dezastrul ce mergea în ţară şi cunosteam sistemul comunist, stalinist, încă de pe front, din război. La 20 martie 1948, am plecat în munţi numai trei persoane pregătite. Să recunoastem terenul, să recunoastem locul unde ne puteam instala, să se formeze un stat major şi apoi să începem aprovizionarea şi recrutarea diferiţilor tineri care puteau să acţioneze în munţi alături de noi.

Pe parcurs, începuseră mari arestări în ţară, făcute de Stalin, de regimul stalinist. Dar, totdeodată, se coborâseră nu numai la mari intelectuali şi generali, se coborâseră si-n masele ţărănesti, de fruntasi ai comunelor, cărora li se zicea că erau «adevărat monstru la români» si-i arestau fără să aibă ceva la activul lor.

Am pornit peste munţi ca, rând pe rând, să înceapă miscarea, să se recruteze, să vie să recunoască locul unde trebuiau să se refugieze tineri care erau să fie pusi în situaţia de a pleca din faţa lor.

Printre acesti oameni au venit din comună negustori: fraţii Vasilestii, fraţii Cotenestii, fraţii Purnichestii, care au fost singuri pe poziţie când au venit. şi din Câmpulung diferite persoane: fraţii Săndestii, în fine multe cărora încă nu le mai reţin numele minte. Veneau de la Târgoviste diferiţi oameni care vorbeau limbi străine cu colonelul; eu nu stiam ce vorbeau. Între acestia, aveau nume conspirative, puse de nu cunosteam cu cine stăteam de vorbă. Au mers aceste timpuri în ’48.

Noi activam în munte întâi să recunoastem toate drumurile, ordinea de bătaie, toate drumurile care traversează Carpaţii în Ardeal, de la Fundul Dâmboviţei şi până-n Bucegi, unde trece drumul Bârsa – Valea Radului, drumul care trece pe tămasul de trece la Plaiul Foii, treceam la Valea Moeciului, către partea în Ardeal, şi unde coboram, să putem ataca Fienii, să putem ataca Târgovistea, Câmpulungul. Au mers timpurile aistea două luni mai bine.

Aprovizionarea o făceam din munţi. Luam brânză de la stâne. Şi ne aprovizionam şi din comune. Cum au fost fraţii Catrinu, oameni înstăriţi care ne aduceau mălai şi alimente. Le plăteam. Şi fraţii Zichil ne-au adus miere şi alte bunuri de consum ca s-avem la munte, când începe lupta să fie.

În iunie ‘948, colonelul ne cere drapelul, cu tricolorul român şi crucea. Depunem jurământul în miscarea de rezistenţă. Ne-a ţinut o cuvântare şi ne-a spus: «Nu plecăm la luptă sub drapelul vreunui partid. Plecăm la luptă sub drapelul patriei. M-a făcut ţara ofiţer să lupt, să mor pentru ţară ; nu ofiţer de paradă. Să muriţi şi voi alături de mine. Tu şi cu Traian Marinescu sunteţi căpitanii mei. La momentul care va veni, veţi lua comanda la câte o companie». Eu i-am pus întrebarea: «Unde este compania?» El mi-a răspuns: «Nu te interesează pe tine. Am pregătit ofiţerii din Statul Major. şi pe ofiţerul Milea. Când vom porni, armata trece de partea noastră». N-am crezut. Nu i-am înfrânt voinţa. Că mă temeam c-o să mă ia de fals, dar în inima mea încă nu credeam să ajungem că armata o să treacă lângă noi.

Au mers treburile până toamna. Mi-a povestit situaţia care era în ţară, dramatică. Trupele rusesti umblau de colo până colo. Izolaseră graniţa de vest către Iugoslavia şi trupele le masau la frontiera Iugoslaviei. A început discordia între Tito şi Gheorghiu-Dej. şi mi-a spus colonelul, zice: «Au fost douăsprezece divizii de armată ale Uniunii Sovietice în Iugoslavia. Maresalul Tito i-a dezarmat şi i-a trimis fără arme în Rusia şi acu’ or să atace Iugoslavia. şi noi, în spatele frontului, să aruncăm trenuri, să aruncăm poduri, căi ferate, ca să îngreunăm miscarea lor de război pe teritoriul nostru».

Nu s-a întâmplat nimic. A venit toamna.

A venit toamna, a venit iarna. Toţi s-au retras din munţi, ca iarna să n-o facem în munţi, că era aprovizionarea grea de făcut. Miscarea noastră s-a simţit. Trupele rusesti n-au mai acţionat. Noi am rămas descoperiţi. Atunci nu mai era Siguranţa, ci erau batalioane de intervenţie ale Securităţii, care acţionau în toate direcţiunile. Iar masinile, noaptea, «masinile negre», cum le numeam, ridicau diferite persoane.

Am stat puţin timp, vreo lună de zile, am stat tot ciucit, să nu pună mâna pe mine. Când a plecat urmărirea mea, eu am plecat în munţi din nou şi am pus mâna pe arme. M-am dus si, din depozitul de arme pe care-l aveam, am luat o armă zebeu, patru grenade, două mii cinci sute de focuri de zebeuri. Aveam un daimler german automat, aveam vreo optzeci de cartuse la el şi eram asigurat în orice moment că nu mă vor putea doborî cu una, cu două, că eu stam asa, ca la vânătoare, numai la pândă. Dacă mă vedeam constrâns, nu aveam un batalion în faţa mea şi îmi făceam socoteala că am o grupă, pe care în două minute am secerat-o si-mi fac drum de iesire din cercul lor.

A trecut timpul zi cu zi. Urmărit zi de zi în toate direcţiunile. Veneam din munte. Să mă pot aproviziona, nu mai puteam din sat, fiindcă toate drumurile erau închise. Familia arestată. Bătuţi, schingiuiţi şi fraţi, şi familie, şi mamă şi tot. şi nu mă mai primea nimeni.

Într-o singură noapte, când veneam să mă aprovizionez, veneam din muntele Prislopul. şi la un moment dat, m-am pomenit râzând. M-am oprit în loc şi am gândit: «Mai sunt sănătos sau nu? Sau mintea mea mi-a fugit?» M-am asezat pe un colţ de bolovan, am făcut o ţigară şi am gândit la situaţia în care mă găsesc: «Cum pot eu să râd?» M-am gândit: «Dacă Hristos, că a fost Fiul lui Dumnezeu, şi când s-a văzut urmărit, L-au lepădat toţi, şi Apostolii de El, dar de mine, om păcătos, să se mai uite mama, fraţi, prieteni, cineva la mine când se văd toţi încolţiţi din toate părţile?.» Am pus armele pe mine şi am plecat mai departe.

M-am oprit la un cetăţean, Petre Gancea, unde avea târla de oi în marginea satului, în Piatra Caselor, aici. şi m-au simţit câinii de la distanţă. Au început să latre câinii. A iesit omu’ afară. A dat un chiot. Dar când a dat chiotul, a şi strigat: «Domnule Gică, dumneata esti?» Bănuia, fiindcă câinii se dădeau a om, nu a fiară sălbatică. şi am răspuns a doua oară: «Da, nene Petre, eu sunt». – «Stai puţin.» A venit şi m-a invitat în hodăiţa lui, unde nu ploua, nu ningea noaptea. şi m-a întrebat dacă mi-era foame. I-am spus: «Am mâncare, nene Petre, dar am numa’ uscată». şi să-mi facă puţin de mămăligă. Mi-a dat omul mâncare şi am dormit în grajd noaptea. şi a doua zi. Dar m-am asigurat cu paza. În caz că sunt trădat, am dat blăni la o parte din calcanu’ grajdului, am asezat automatu’ şi zebeu': «Dacă chiar trec patrule de control, le las în liniste; dar dacă s-abat asupra mea.» Făcusem planul meu să-i secer imediat, să nu cad victimă. Fiindcă la orice moment mă puneam în situaţii grele şi luam anumite măsuri ca, în acele momente, la secundă să stiu ce aveam de făcut. Am stat două zile şi am plecat pe urmă.

Si m-am dus. şi dăduse soarele. Era zăpadă. Da, dădea soarele într-un pod, acolo la Fundul Neagului, unde m-am retras sub stânci, ca să nu fiu lovit din spate. şi să privesc numa-n faţă, să nu fiu surprins. Am adormit. Am adormit acolo. şi stând – pistolul pe piept, iar zebeul sub cap -, vine la mine un bărbat îmbrăcat în alb, frumos. şi mă privea cum dormeam. Si-mi face cu mâna: «V-am oprit, să propovăduiţi cuvântul lui Dumnezeu, dreptatea şi adevărul». Iar pe muchie mergeau soldaţi germani, asa cum călcau astronauţii pe lună, şi priveau de vale. M-am desteptat cu pistolul în mână. Dar. n-am văzut pe nimeni. şi am început să mă-nchin şi mi-am făcut Sfânta Cruce: «Doamne, n-am să mor!.» şi a durat timp si-ndelungat în această privinţă.

Eu am plecat să iau alt drum, să pot să mă aprovizionez. Am coborât, am traversat satul pe la fundul satului, am trecut Muntele Rosu, care era frecventat mereu de agenţi ai Securităţii. Am trecut şi m-am dus la un coleg al meu care mă aproviziona şi era în miscare cu mine, Alexandru Catrinu. M-am dus pe la ora 9 naoptea. M-am dus la târla lui, la punctul numit “Între Vaduri”, mai jos un kilometru jumate de sat, unde-i un cătun de rudari. M-am dus la târlă. Nu era nimeni la târlă. Nu mai erau nici oile, nici vacile acolo. Asa, erau numai păsările şi lighioaile mărunte care le avea la târliţa lui acolo.

Aveam consemn cu el, în cazul că suntem urmăriţi, nu stiu ce, să ne recunoastem unde ne găsim, cu focuri de arme, cu gloanţe luminoase. Am tras un foc de armă să văd de unde răspunde. Nu mi-a răspuns de pe nicăieri. Am văzut că am făcut greseală, zic, că glonţul m-a descoperit, că glonţul s-a văzut însusi din sat. n-am rămas să mă hodinesc acolea.

Zăpada de pe jos era luată. Decât munţii erau încărcaţi cu zăpadă. Am plecat la altă târlă, care era pustie. Nu era nimeni. La Zaharia Albulescu. Am făcut focul. Da’ la douăsprezece noaptea, m-am desteptat. Am pus armele pe mine şi am plecat de la târla lui Zaharia Albulescu, pe la 24, cum ar veni, noaptea. Întuneric beznă. M-am apropiat de târla lu’ Catrinu. Văz lumină la hodaie. Bucuros că-l găsesc acolo, ca să poată să mă alimenteze şi să mă informeze cu ce se petrece prin sat în urmăririle mele.

           Seara, când am fost, devreme, hodaia era încălzită, iar geamul, o ferestruie mică ce se găseste în spatele hodăii, era liber. Acu’, noaptea, când am venit, înfundat cu otavă. Am bănuit să fie ceva. Dar încă tot nu eram încrezător. Şi să văd ce e.

Alexandru Catrinu avea încă un băiat, un copil de vro doisprezece ani, care mai stătea la târlă. Aranjez arma cu piedica dată, lângă fereastră, pistolul automat pus pe stânga – trăgeam pe stânga – şi stau lângă zid, să nu fiu împuscat, şi bat în fereastră şi strig copilul: «Tăsică!» Îl chema Năstase pe copil. «Tăsică!» Îmi răspunde din hodaie: «Da. da.» Mi-am dat seama că am căzut în baierele Securităţii.

Nu aveam altă posibilitate să plec. Am trecut repede la colţul hodăii. Camera avea patru metri. La colţul hodăii, în faţă, era portiţa care iesea din curte. Iese unul cu arma în mână: «Stai! Stai!» – mă somează. Iese al doilea: «Stai!» – mă somează. Eu, la somaţia lor, am deschis foc imediat cu automatu’. Flăcările din pistol s-au dus până în ochii lor. I-am somat şi i-am culcat. Fac trei pasi la dreapta înapoi, sparg geamul si-i somez să iasă afară. Trag un foc de armă înăuntru si-i somez să iasă afară, c-almintrelea trântesc grenade după ei. Au iesit încă sase insi. În timpul cât am făcut eu miscare la fereastră, unu’ din ăia care erau culcaţi a fugit. Si a rămas numa’ unu’. Si i-am pus sapte insi de au iesit cu mâinile-n sus, unu’ câte unu’, i-am pus în linie pe toţi şi i-am somat dacă miscă unu’ la dreapta sau la stânga, concluz': «Pe toţi vă secer!» Nu mă cunosteau. Eram răgusit. Băusem apă rece şi nu mă cunosteau pe gură. Da’ nici eu nu-i cunosteam la distanţă, că era întuneric şi nu vedeam. I-am dus până la marginea apei. I-am mai ţinut în apă. I-am somat şi au trecut Dâmboviţa, în partea ailaltă. La capul punţii, acolo, a fost un miliţian, unu’ Posedaru, din Rucăr, care era încadrat în Miliţie. S-a băgat sub punte, în apă, să nu carecumva să fie împuscat. Da’ el stia că sunt eu. Stia. Si mă cunostea, că era vânător cu mine. mă cunosteam de mic copil cu el. Dar era fapt că trebuia să vie, că era sub ordin. Si trebuia să mă urmărească. Am plecat de acolo. M-am dus şi le-am luat două pistoale. Le-am aruncat pistoalele lor. Dar cartusele, amuniţia, am oprit-o. am venit până mai sus şi am trecut şi eu Dâmboviţa şi m-am ridicat la Muntele Rosu, sus.

Aveam benoclu. Un benoclu mare, pe care mi-l lăsase preotu’, călugăru’ de la schit, Pimen Bărbieru. Asa se numea pă cuvinte de-ale lor, popesti, că nu stiam eu cum lucrează ei. Am iesit. Când am iesit pîn zăpadă, la vârful Muntelui Rosu, muntele Mateiasul îl văz împânzit de grupe de armată. Ei, cum au venit de acolo, au telefonat la batalioanele de armată de vânători, din Câmpulung, şi au şi plecat în urmărirea mea. Am stat şi am privit cu benoclu’ din Bot’ Rosu, asa cum îi zicem noi, peste Dâmboviţa-n parte-ailaltă, cum înaintau grupele, la distanţă câte o sută, o sută douăzeci de metri una de alta.

Am coborât p-urmă, sara, din vârfu Rosu-n Valea Casilor, la un văr al meu, unul Danilcă. I-am spus situaţia mea şi l-am trimes să vie la mine acasă, să-mi trimeată alimente să plec în munţi. Mi-a trimes soţia alimente la el. şi mi le-a adus şi eu m-am dus.

Obosit, m-am oprit la târla lu’ Victor Lixăndroiu, unde avea un băiat de vreo doisprezece ani, care trăieste şi astăzi. Era cu oile acolo. Mi-a povestit cum mă urmăreau comunistii, armata, în toate părţile. Să am grijă, că mă-mpuscă. Pă la ora 2, am plecat de la târlă. Am iesit la muntele Prislopul şi mă duc unde aveam niste rudari de lucra lucruri casnice, în munţii Prislopul, la Valea Stânii. M-am oprit pe la ora 4 dimineaţa: eram la ei.

         În mersul meu din Valea Casilor către Pârâul Stânii, acolo, la distanţă, la Poiana Mărului, o haită de lupi urla. Da’ nu mă temeam, că eram înarmat şi vânător de mic copil, obisnuit cu munţii. Nu luam în consideraţie nimic, pericolul fiarelor sălbatice, că eram obisnuit cu ele.

Am stat la rudari – parcă mi se pare că era într-o joi -, am stat la rudari. Mi-aduceau pachete rudarii: Gheorghe Grancea, cu Dumitru Lăutaru, mi-aduceau alimente de acasă şi nu stiau nimic. Totusi, n-aveam încredere. Când am plecat sâmbăta jos, în sat, eu n-am mai stat la târlicioarele lor, acolo, în cosmeliile lor, că mi-a fost teamă că mă trădează şi m-am retras în inima pădurii. Acolo am făcut, lângă un mare fag căzut, o setrucă, că umblam ca melcu’, cu casa-n spinare, nu puteam să-mi aranjez un adăpost.

        Acolo, noaptea pe la ora zece, s-a pornit un viscol cu zăpadă şi cu ploaie şi a-nceput să rupă fagii şi să cadă. Era un calvar de nedescris, pe-ntuneric, noaptea, şi eu singur în creierii munţilor. Ziceam, în sufletul meu, că dacă nu mă-mpuscaseră comunistii până acum, în noaptea asta sunt făcut praf de copacii care se dezbină în vânturi şi de greutatea de zăpadă cu ploaie. Am stat până la ziuă, băgat sub fagul ăla mare, sub butură, în caz dacă v’un fag să cadă pe butura aia, poate mă fereste să nu mă lovească. S-a făcut ziuă. Am plecat.

Venii către bordeie. Un ţap căprior sare. Deschiz foc. Si-l împusc. Si-l agăţ. Îl tai, că aveam toporasul la mine şi tai o cracă de la un păusei si-l agăţ în cracă şi viu până la bordeiele lor, pe la 11. Veniseră. I-am trimes să ia ţapul de acolo şi să-l mănânce ei. S-au dus pe urmele mele şi au venit cu ţapul şi s-au pus să-l consume ei.

De atuncia am început, rând pe rând, să părăsesc din munte-n munte, asigurându-mi câte un mic adăpost. Cele mai bune adăpoaste care le aveam le aveam la brazii unde se ascundeau porcii. Erau brazi pătulaţi, că putea să plouă trei zile şi nu pătrundea la rădăcina lor. şi acolo făceam focul, în culcările porcilor, unde porcii mistreţi, unde găseau şi ei adăpost.

A trecut timpul continuu. Am cătat eu şi mă mutam când pe munţii de vest ai râului Dâmboviţa, până la Păpusa, când pe munţi mă îndepărtam, de la Leaota către Valea Neagră, către drumurile care merg la Predeal.

Si ziua stăteam numai pe goluri, ca să văd în toate direcţiunile. Da’ mă feream şi de avioane, când treceau, să nu carecumva să fiu observat, să aibă mitraliere la ei, să mă secere. A trecut acest timp, până s-a apropiat toamna. Atunci am luat măsuri să trec, să mă duc la Râul Doamnei, să mă-ntâlnesc cu grupul Arnăuţoiu şi cu Arsenescu, acolo. În muntele Căpitanul, am fo’ rănit. Nu mi-am dat seama. Când am coborât din muntele Căpitanul pe Plăisorul, porţiunea Comanda, unde se-ntâlnesc munţii la Fundu’. (?), apar trei persoane. Eu nu mi-am dat seama ca să mă feresc să nu mă stie, nu mi-am dat seama, m-am forţat prea repede ca să mă eschivez. În momentul ăsta, au început focurile să se declanseze asupra mea şi vedeam cum sare ţărâna, că nu căzuse zăpadă, sare ţărâna pe lângă mine şi două gloanţe pătrund în piciorul meu, piciorul stâng. Eram îmbrăcat cu pantaloni de lână, ciorapi, jambier’ pân’ la genunchi, două perechi de izmene flanelate şi glonţul s-a domolit, n-a putut să. Da’ mi-au intrat în carne, de unde mi-au fost scoase din picior după ce m-au arestat. Doctorul Topa (?), fost Ministru al Sănătăţii, m-a luat noaptea şi mi l-a scos, că i-am raportat lui; era doctorul spitalului, şi i-am raportat că am două gloanţe în picior şi au început să mă supere rău, să-mi facă operaţie. Pe viu mi-a tăiat pulpa şi mi le-a scos cu magnetul, în spital, şi mi-a dat patru zile învoire, să nu mă prezint la muncă.

Atunci am venit eu să mă-ngrijesc, să mă pansez aici; şi aicişa m-au descoperit, m-au trădat; aveam gloanţele în picior. M-a trădat femeia gazdei. Era bătrân şi luosese o fată tânără. Şi muierea s-a pus în slujba Securităţii şi a spus că sunt acolo. Şi am bănuit imediat că am fost trădat şi de aia am fost prins. Fiindcă mi-a propus asa: să nu vin cu armele pe mine, că se gândeste la pericolul lor.

Dar eu tot aveam un revolver la mine, tot aveam. Da’ nu l-au găsit când m-au prins, nu l-au găsit. N-am mai putut, că am văzut că sunt încercuit şi trag, mă-mpuscă. Durase timp şi suferinţe. Videam că războiul nu-ncepea, asa cum prevedeam, şi se lungea boala şi trebuie să caz mesa până la urmă. şi să nu mai sufăr atâta; şi ce-am să fac.? După ce m-au arestat, am fost dus la Câmpulung.

La Câmpulung, aicia, m-a anchetat căpitanul Cârnu, un japlău cât toate zilele. Am fost bătut de sus, ca să spun. Am refuzat să dau orice declaraţie. Dar aici a venit unu’ Achim Szeller (?), de origine germană, care divulgase toate secretele miscării. Am negat totul. N-am vrut să recunosc nimic. După ce m-au dus la Câmpulung, m-au bătut încă vreo treisprezece-paisprezece zile, la Pitesti, de m-au stins. Si au venit Toma Burtea, maior în rezervă, şi cu Pimen Bărbieru, să recunosc toate, că se stiu, se cunosc, «c-a venit căpitanul la noi şi ne-a spus că i-e milă să te mai bată. ‘Si nu vrea banditul să recunoască nimic!’», ca în urmă să vie zeci de persoane din Dragoslavele în puscărie. Şi zic:   «Nenorocesc atâtea familii. Mai bine mor eu şi nu spun nimic». Hotărât în sufletul meu asa eram. Au venit la mine pe urmă Toma Burtea şi cu Pimen şi m-au rugat să recunosc, să spun totul: «I-e milă căpitanului să te mai bată, că tot nu scoate nimic de la tine. Nu mai suporta, Longine, şi spune asa cum s-au petrecut treburile».

         S-au strâns socotelile astea până a fost arestat colonelul. Eu am plecat de la Pitesti, după asta. Repede a venit procesu’ şi m-au înaintat la Bucuresti, la Secţia a II- a, judecat de generalul Petrescu. Acolo eram încadrat în Legea 16, lege specială ca să fiu executat. Alături de mine era un băiat, Benone Milea, de la Rugu’ Domnesti. Amândoi eram băgaţi în aceeasi lege. A venit un domn avocat şi s-a prezentat la mine şi întreabă: «Care-i Predoiu Longin?». M-am ridicat si-i răspund: «Eu sunt, domnule avocat». şi i-am pus întrebare: «Sunteţi apărătorul meu?» – «Nu, am venit să te văd, să-mi rămâi în ochi.» Mi-am dat seama că mă găseam într-o situaţie foarte grea. Dar nu mă speriam. «Asta au fost soarta şi zilele mele. Asa a fost scris de la Dumnezeu. Asa că mă voi duce.» A venit încă unu’, avocatu’ Iliescu, care era angajat de fraţii mei, apărător. A venit şi mi-a spus; zice: «Nu pot să fac nici o miscare. Că dacă vorbesc să-ţi iau apărarea, sunt şi eu alături de dumneata». M-am lămurit.

Am venit acolo, asa. M-au judecat. Am vrut să pun niste întrebări, da’ n-am mai răspuns la nimic. Zic: «Sunt zadarnice toate. De ce să mai vin cersind o dreptate şi un adevăr? Mă las cum mă va duce soarta». Am fost judecat şi condamnat.

Înăuntru, la puscăria C.M.C., închisoarea militară din Bucuresti, era Iancu Arnăuţoiu, tatăl băieţilor. Şi m-a îmbrăţisat şi mă-ncuraja în fiecare zi să nu mă tem. «Nu mă tem, nene Iancule. Tot o moarte avem.» Într-o bună zi, pe 9 sau 11 mai, îmi comunică hotărârea: «Esti condamnat douăzeci şi cinci de ani muncă silnică, confiscarea averii şi interdicţie civică unsprezece ani». În total, pedeapsa mea era: patruzeci de ani! Eu nu mă bucuram de nici un drept în statul român. Încă unu’ din ei îmi spune, procurorul sau cine o fi fost ăla: «Mai bine te-mpuşcai, ticălosule!» Da’ eu îi răspund: «Da’ voi n-aveţi gloanţe?! De ce să mă-mpuşc eu?» – «Tot al dracului esti?!» N-am mai răspuns nimic.

(Sursa -IICMER)

            Ne-a dus la Jilava. Am stat la Jilava vreo zece zile. Zece zile şi ne scoate la Reduit, asa cum îi spune acolo. Poate erau aproximativ opt-nouă sute de persoane, deţinuţi politici, care se triau. Şi citeste acolo şi numele meu:

        – «Predoiu Longin!» Erau trei persoane din Interne care comunicau. Când au zis: «Predoiu Longin!», odată aţintesc câteşitrei ochii pe mine. Când am răspuns: «Eu», zice: «Treci colo., tu-ţi mama ta de bandit, de criminal!» La aceste cuvinte parc-a tras un trăznet peste toţi deţinuţii. Am rămas muţi. «Ce o fi Predoiu, de-i atât de vizat?» Mi-am dat seama că situaţia mea e foarte grea. Toate veneau, aceste necazuri, din comună, de la diferiţi indivizi, după note informative. Că-mi spusese căpitanul Cârnu, în ancheta care am avut-o la Pitesti, că nu poate să mă salveze de la nimic, decât să-mi schimbe calificativul. Eu cădeam în partea a treia. Eu, în gândul meu: «Mi-a da v’o cinci ani». Da’ prima parte era: executarea; a doua: pe viaţă; şi a treia: douăzeci şi cinci de ani. Şi mi-a spus că condamnările nu le dau ei; şi vin de la ăstia, de la consilierii sovietici din Bucuresti, p’în notele informative, că nu te condamnă de faptele de care ai fi vinovat, ci te condamnă de felu’ cum esti. Adică, «o judecată de prezumpţii» – asa pomeneau ei. A trecut timp. Toţi erau nepusi în lanţuri, numai eu singur eram pus în lanţuri când ne-am deplasat. Ne-am prezentat la puscăria de la Aiud. La puscăria din Aiud nu m-au ţinut decât zece zile la celulă, fiindcă m-au scos în fabrică, la lucru. Fiindcă autobiografiile noastre erau luate; şi te stiau că esti muncitor sau meserias; sau cine a fost tata, mama, ce politică au făcut; şi toată starea materială era cunoscuta după fisele care le aveau pentru fiecare deţinut. şi m-au scos la lucru şi m-au întrebat: «Ce meserie ai?» Eu ştiam că se lucrează căruţe, rotărie. «Sunt rotar» – «Bagă de seamă că te duc în lucru, în fabrică. Dacă-ţi dau să faci o roată, dacă n-oi face-o, la Zarea te bag!» – «Acolo să mă băgaţi!» – zic eu. Eu cunosteam meseria. şi nu numai aia. Cunosteam toate meseriile, că eram constructor, antreprenor de lucrări. şi acum îs fotografiile p-acilea, de când am făcu’ şantieru’-n Dragoslavele, poduri, tot. Şi eram cunoscut din acte. Ei.”

(Mihai Rădulescu, Sânge pe Râul Doamnei)