Înregistrez acest moment cu obiectivitatea scribului străin în ale
credinţei, dar cu obligaţia morală de a transmite o voinţă. Dacă împrejurările
nu-mi vor permite să îndeplinesc direct şi personal sarcina pe care mi-am
asumat-o, aceste cuvinte pe care le însemn aici să capete greutatea morală pe
care adevărul lor îl merită.
De unde îmi vin aceste supraomeneşti puteri de a face faţă? Sănătate bătrânului
scădea văzând cu ochii, ca orice om demn
de acest nume ar fi făcut, în situaţia mea, la fel. Cum să laşi pe semenul tău
să piară fără să-i dai o mână de ajutor mai ales când aceasta mână este singura şi ultima?
Mă simţeam slăbit şi
epuizat. Bătrânul începuse să paralizeze, ba de o mână, ba de un picior. Îi dădeam
să mănânce şi lingura şi conţinutul îi curgea adesea pe haina de ocnaş a
statului.
Ceream mereu să vină doctorul, să i se dea doctorii, să fie internat în
spital, să fie adus un om de ajutor în celulă. […]
Agonia lui Maniu a durat câteva zile. Un plutonier ungur după accent şi
subchirurg după meseria mărturisită, a venit de câteva ori în celulă, în
calitate de şef de operaţii. Supraveghea fazele de la distanţă, ne punea în treacăt unele întrebări, pentru a
verifica unele simptome. Apoi dispărea, ca să reapară peste câteva ceasuri în
pragul uşii.
Conştient
că moare, Maniu privea în gol şi bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le
pricepem.
Ultimele vorbe pe care le-a rostit le-am auzit distins:
-
Ce frumoasă femeie era Clara.
Retrăind anii tinereţii sale sacrificate, omul acesta, de o reflexie
rece, dar de patimi mocnite, a făcut
abstracţie chiar de propria lui statuie, pentru a trece dincolo, cu imaginea
farmacistei din Şimleu, în inimă şi în privire. Tot ceea ce, omenesc, prea
omenesc se îndepărtase din cercul conştiinţei sale imediate, trecea pe primul
plan profitând de carenţele fizice ale
unei agonii care până la ultima suflare fusese într-adevăr o luptă.
Am rămas amândoi împietriţi. Pompiliu a întrerupt cel dintâi tăcerea:
,,Să-i mai spunem odată bătrânului rugăciunile.’’
Drepţi la capul patului, cu bonetele în mână am bolborosit pentru
ultima oară ,,Pater Noster’’ şi ,,Ave Maria’’, rugăciunile pe care în fiecare
seară i le spuneam înainte de culcare. ( Era în 5 februarie 1953. Maniu împlinise
de o lună, optzeci de ani. Peste alte patru săptămâni urma să moară Stalin…)
Am tăcut apoi amândoi, fiecare cu gândurile lui. Peste câteva ore Maniu
a fost ridicat din celula ,,în cel mai strict secret’’, dar vestea se răspândise
ca fulgerul în toată închisoarea.
Noaptea, am auzit căruţa poposită în curtea închisorii,
uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor frecat al şleaurilor. Apoi
toate s-au liniştit. Maniu pleacase spre groapa comună şi gloria eternă.
Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier,
atunci când i-am închis pleoapele şi când,
pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat.
(N. Carandino,
Nopţi albe şi zile negre )
Mulțumiri pentru scoaterea la lumină a unor astfel de fapte/întâmplări...
RăspundețiȘtergere====================
https://reflexii.deepdesign.ro
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca!
RăspundețiȘtergereOdihnă veșnică în Împărăția Lui Dumnezeu acestui mare patriot iubitor de neam și Dumnezeu! 🙏🔥💐🇹🇩
RăspundețiȘtergere