CONDITIA TARANULUI IN BASARABIA COMUNIZATA (1949-1989)

Imi propun sa continui ceea ce am inceput acum cateva saptamani prin publicarea articolului Roxanei, fosta mea eleva sub motto-ul ,,Spiritul Sighet'' (prietenii stiu de ce!). Alina Stetiuc este o tanara deosebita care studiaza literele in Sibiu si a participat la ultimele trei editii ale Scolii de Vara de la Sighet, iar eseul ei de acum doi ani te lasa fara cuvinte. De aceea nici nu voi mai insista asupra prezentarii sale, va las sa o urmariti pana la capat.                                  La mai bine de un deceniu de la căderea comunismului în România (ţin să precizez acest detaliu, pentru că ţara-vecină,  Republica Moldova mai este comunistă încă) mulţi români, îndeosebi cei de vârsta a treia, spun cu nostalgie că „înainte era mai bine”. Prin acest „ mai bine ”, ei se referă la împărţirea egalitaristă a bunurilor, caracteristică sistemului economic şi social comunist. În condiţiile în care după prăbuşirea comunismului, multe averi ale ţăranilor au intrat în posesia statului, mulţi dintre ei s-au trezit fără mai nimic din tot ce adunase în acea vreme. Aceşti nostalgici ai regimului, afirmă că au trăit mai bine, pentru că întreaga activitate economică a statului era organizată şi împărţită pe categorii sociale, iar fiecare îşi „presta serviciile” aşa cum „dicta conducerea”  fără să pună la îndoială anumite aspecte. Nemulţumirile nu erau acceptate şi se considera o „prostie” să te revolţi împotriva sistemului care „iţi vrea binele”.  Un sondaj realizat în octombrie 2008 de către doua instituţii prestigioase: Fundaţia Soros şi Gallup România au scos la iveală faptul că 48 % din persoanele intervievate au afirmat  faptul că  „se trăia mai bine în comunism”, 23 % au spus că „Ceauşescu a fost cel mai bun conducător din ultima  sută de ani”, 45 % au confirmat faptul că „mai cred în comunism”, iar 36 % - „comunismul a fost o idee bună, dar prost aplicată”. Am insistat asupra prezentării acestor date pentru a evidenţia incapacitatea oamenilor de a se debarasa de gândirea  şi principiile comuniste chiar şi după douăzeci de ani de democraţie în tranziţie.                Nu ştiu dacă  regimul comunist a stabilit relaţii între toate structurile sociale pe care le-a creat, pentru că  a stabili o relaţie înseamnă „a face o conexiune, o înţelegere între două sau mai multe categorii ”, în timp ce regimul comunist nu a făcut decât să-şi impună principiile fără  a ţine cont de legile  fundamentale umane, de exemplu: comunicare, negociere, libertatea exprimării.               Ţăranii sunt o categorie aparte a societăţii. Sunt oameni ca şi toţi ceilalţi, dar ceea ce-i face diferiţi de restul structurilor  este faptul că au reprezentat dintotdeauna prima categorie socială curajoasă care şi-a exprimat nemulţumirea faţă de realităţile politice ale istoriei. Analizând poziţia ţăranului în societate, indiferent de epocă, perioadă sau regim ne  dăm seama de faptul că  au fost lipsiţi de drepturi în cel mai grosolan mod. Prin urmare, în  epoca medievală  tăranul a fost lipsit de libertate personală prin obligaţia supunerii faţă de senior şi prin efectuarea unor sarcini feudale nelimitate,  în epoca modernă au avut parte de acelaşi tratament doar că s-a trecut la dependenţa ţăranului de pământ , iar în epoca contemporană dependenţa ţăranului fată de pământ a fost un pretext de ideologizare în masă şi depersonalizare sub „egida” socialismului. Li se acorda şi anumite privilegii, dar erau prea puţine în comparaţie cu obligaţiile pe care le aveau faţă de activitatea în colhozuri şi sovhozuri. În comunism s-a speculat evident pe naivitatea şi pe neştiinţa ţăranului. Ei au devenit incomozi pentru comunişti din cauza „nesupunerii” permanente faţă de regim.                     La nivel teoretic, comunismul s-a pretins întruchiparea „umanismului absolut”, o societate din care au  dispărut distincţiile de clasă pentru societate, dar au apărut pentru conducere. Egalitate pentru  oameni, ierarhizări  pentru comunişti. Totalitarismul, fie de dreapta sau de stânga, neagă dreapturile umane şi subordonează individul entităţii colective a partidului sau a statului. Colectivizarea şi planificarea economiei sunt două exemple evidente de exploatare a ţăranului care au fost aplicate cu succes  de către comunişti. Co-lectivizarea s-a desfăşurat în perioada anilor 1949-1989. Scopul acesteia a constat în distru-gerea chiaburilor şi organizarea gospodăriilor agricole. Astfel, în România anilor ’60-’80, în plină „epocă de aur”, principalele produse alimentare (carnea, uleiul, zahărul, untul) şi benzina erau cartelizate, a tăia şi a mânca propriul viţel era o infracţiune, pentru că autorităţile au hotărât că acesta trebuia dat gratis la fondul de stat. Era, de asemenea, ilegal ca ţăranii să-şi vândă cartofii, ceapa, fasolea şi alte produse agricole pe care şi le cultivau pe micile loturi individuale la alte preţuri decât cele stabilite de autorităţi, ori ca orăşenii să-şi cumpere direct din sate asemenea produse. Poliţia făcea dese razii prin pieţe şi pe şosele pentru a  le confisca produsele agricole pe care le găseau „neautorizate”. Toate aceste fapte au alimentat ani la rând atmosfera de nemulţumire a ţăranilor, care, până la urmă, i-a scos în stradă în decembrie 1989.                      Moda cincinalelor este o altă modalitate de exploatare a ţăranilor lansată de comunişti. În Uniunea Sovietică, bolşevicii au înfiinţat  Gosplanul (Comisia de Stat a Planificării) încă de pe timpul lui Lenin. După cel de-Al Doilea Război Mondial,imitându-se modelul sovietic de economie, statele est-europene au aplicat şi ele economia cincinalelor. Potrivit propagandei comuniste, scopul planurilor cincinale era „să ridice nivelul de trai şi cultura maselor”. Lenin considera socialismul de neconceput fără o organizare de stat planificată, care să supună zeci de milioane de oameni respectării cu stricteţe  a unei norme unice în opera de producţie şi de repartiţie  a produselor. Din 1931, liderul de la Kremlin    le-a impus „supuşilor un ritm draconic de creştere economică”. Conform primului plan cincinal adoptat la al V-le Congres al Sovieticilor  din 1929, Stalin urmărea  modernizarea Rusiei prin două metode: colectivizarea şi industrializarea economiei. Primele măsuri „sănătoase”  pentru finalizarea lui ar fi fost „eliminarea elementelor  capitaliste din economie şi desfiinţarea proprietăţii particulare”.  Anumite ramuri ale industriei crescuseră spectaculos, dar nu şi producţia bunurilor de consum. O agricultură făcută eficient creşte rezervele hrană ieftină atât pentru consum intern, cât şi pentru vânzări externe. Folosind maşinile, era redus numărul muncitorilor rurali, deveniţi mai târziu şomeri.                   Pe de o parte muncitorii erau exploataţi, pe de altă parte erau promovaţi în funcţii de conducere. „Răsfăţaţi” ai regimului, muncitorii fruntaşi în producţie primeau locuinţe noi şi spaţioase şi decoraţia „Ordinul Muncii”, codaşii, în schimb erau criticaţi „în gazetele de perete. „Întrecerile socialiste" se făceau pe baza muncii nelimitate a  ţăranilor. Pentru sporirea producţiei, pentru  promovarea spiritului de stahanovist (muncitor sovietic evidenţiat şi răsplătit cu privilegii speciale),  pentru depăşirea normei de producţie, partidul comunist  şi sindicatele organizau periodic aceste concursuri socialiste între întreprinderi, pentru ca mai apoi să fie lăudaţi pentru eventualele „recorduri” obţinute.                     Cu toate că politica de exploatare a ţăranilor a fost diferită în România faţă de  cea din Basarabia, au fost aplicate în mare parte aceleaşi metode. Este evident faptul că patru decenii de comunism le-a marcat modul de viaţă şi i-au făcut să-şi părăsească pământul în favoarea posibilităţilor din oraşele mari. Pretinsa „modernizare a economiei”   s-a făcut cu pistolul la tâmplă şi prin legi lipsite de orice logică. Într-adevăr, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească formată în anul 1924, urmată de reocupări sovietice de tipul celei din 1944 completează destinul tragic al Basarabiei. Pentru ţăranii din stânga Prutului, colectivizarea a însemnat ceva bun, în schimb foametea din 1946 şi  deportările din 6 iulie 1949 nu sunt decât o consecinţă a nesupunerii ţăranilor în faţă colectivizării. Le este greu să realizeze şi să înţeleagă acest lucru.                         Foametea din 1946-1947  a reprezentat un „bonus sovietic” adus ţăranilor pentru munca prestată în colhozuri. Pe lângă faptul că au fost ani de secetă, autorităţile comuniste au stabilit şi impozite mari pentru ţărani. Pe lângă faptul că erau obligaţi să dea statului cereale, fructe, legume şi alte produse alimentare pentru diverse motive, cum ar fi: pentru Armata Roşie, pentru fondul de stat, pentru alte ţări socialiste (de exemplu: China), mai erau lăsaţi şi fără hrană. Astfel familiile de ţărani ascundeau rezervele de cereale în podul casei sau în pereţi. Atunci veneau sovieticii de la raion, răscoleau în toată casa şi dacă găseau ceva ce a fost ascuns cu grijă pentru a supravieţui foametei, familia respectivă era pedepsită sau condamnată la ani grei de închisoare. Ţin să precizez faptul că, bunicul meu, Titica Grigore, născut la 1 octombrie 1933, în satul Răzeni, municipiul Chişinău, a supravieţuit foametei datorită unui kilogram de făină de porumb ascuns în pereţii casei de către mama lui din care îşi făceau periodic mămăligă. Tot el, a fost chemat la primărie în următorii ani pentru faptul că a îndrăznit să-şi taie păsările din curte fără permisiunea autorităţilor. Pare într-adevăr ridicol, dar ce poate fi mai presus decât bunăstarea statului în care trăieşti? În această perioadă au murit de foame peste 25.000 mii de ţărani împreună cu copii lor, însă aspectul cu adevărat oribil al foametei a fost canibalismul. Pe la începutul lunii iunie 1946, câteva cazuri de canibalism au avut loc în satele Alexandreşti, Recea-Slobozia şi Sturzeni din raionul Râşcani.Canibalismul este dovada foametei îndelungate, de aceea, conform părerii formulate de  autorii preţioasei culegeri de documente Foametea din Moldova (1946-1947), acest flagel a lovit ţinutul în august-septembrie 1946, aşa cum este scris în introducerea cărţii, ci chiar în primele luni ale acelui an. Această concluzie este impusă chiar de materialul documentar din acea carte. La 8 septembrie 1947, comitetul judeţean de partid Cahul alcătuise un document intitulat "Recomandările comitetului judeţean al PCM către secretarii comitetelor raionale de partid privind preîntâmpinarea faptelor de canibalism din judeţ". Conducerea judeţului, se spune în acel document, "dispune de informaţie privind canibalismul şi întrebuinţarea în calitate de hrană a cadavrelor de oameni în unele sate din raioanele Vulcăneşti, Taraclia, Ciadâr-Lunga, Baimaclia şi, mai ales, Congaz". Un funcţionar informa conducerea de partid şi de stat a republicii că, aflându-se în zilele de 7 şi 8 februarie 1947 în satul Baurci din raionul Congaz, a constatat patru omoruri în scopuri canibalice. "Consumul de cadavre, menţiona acea sursă, a luat un caracter de masă. Au fost constatate cazuri de furt al cadavrelor duse la cimitir şi rămase neînmormântate". La multe cadavre găsite în diferite locuri din sat "li s-au luat muşchii şi membrele". În satul Beşalma, citim în continuare, "situaţia este şi mai gravă... Consumul de cadavre este tot atât de răspândit aici ca şi în celălalt sat". În ianuarie 1947, o ţărancă din satul Ţambula, raionul Bălţi, a tăiat, în scopul de a-i mânca, doi din cei patru copii ai săi, o fetiţă de şase ani şi un băieţel de cinci ani. Un ţăran din Glinjeni, raionul Chişcăreni, a chemat la el o vecină pe care a sugrumat-o şi a mâncat-o. Un altul din satul Cajba, Glodeni, şi-a omorât nepotul de 12 ani, care venise la el, şi l-a mâncat. Datorită eforturilor din ultimii ani ale unui grup de cercetători, istoriografia din Moldova a dat publicităţii o serie de documente uluitoare care conţin o descriere detaliată a multor cazuri de canibalism şi consum de cadavre.Mărturisirile cutremurătoare ale unor supravieţuitori ai foametei din 1946 din Basarabia au fost incluse şi  în volumul-document Cartea Foametei de Larisa Turea. Cartea, tipărită la Chişinău în 1991, într-un tiraj de doar două mii exemplare, a fost reeditată în 2008, la Bucureşti, provocînd un impact devastator în întreg spaţiul  românesc. Foametea din 1946 a cauzat procesul dezumanizării  în masă a ţăranilor. Din cauza foametei au ajuns „să smulgă buruieni, să le fiarbă şi să le mănânce. Din cauza fierturii li se li se umfla pântecele şi mureau.” În 1948, după un an cu roadă bogată,  poporul şi-a mai revenit, dar a început colectivizarea forţată.  Pentru că oamenii se împotriveau  acestei practici, sovietcii au început Marea Deportare din 6 iulie 1949.                La 6 iulie 2008 s-au împlinit 59 de ani de la deportările din 1949 în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, actualmente Republica Moldova. Acesta a fost al doilea val de deportări cu denumirea conspirativă „IUG” (SUD) şi s-a înfăptuit în conformitate cu hotărârea Biroului Politic al CC al Partidului Comunist al URSS „cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi şi alte categorii, precum şi a familiilor acestora.” Decizia în cauză prevedea deportarea din RSSM, pe viaţă, a 11.280 de familii (40.850 de persoane). Potrivit comuniştilor, ţăranii care reuşeau să-şi pe picioare o afacere erau numiţi „duşmani de clasă”, pentru că pretindeau să obţină un profit mai mare decât restul populaţiei.                        Mărturisirile doamnei Teodosia Cozmin- Condrea, fostă deportată, în prezent membră a Asociaţiei Victimilor Regimului Comunist  şi a Armatei Române şi Ghid al Muzeului „Memoria neamului” ne şochează prin veridicitatea faptelor relatate. Ea confirmă faptul că au fost obligaţi să dea statului tot ce avuse: vaca, calul, pâinea, porumbul, lâna, laptele pentru a le fi uşurat procesul de deportare, de care nici nu ştiau. „La 5 iulie 1949, înaintea tragicei nopţi, a fost  o zi obişnuită. Lumea lucra la câmp. Mama împreună cu un grup de muncitori  se ajutau reciproc la prăşitul porumbului. Toţi au observat că pe şoseaua dintre Floreşti şi Gura Camencii circulau multe maşini ale miliţiei. Oamenii se îngrijoraseră. Seara, mama s-a întors de la câmp  împreună cu muncitorii  ca să ia cina. Au stat până târziu de vorbă. Aveau o presimţire că ceva se va întampla şi că n-o să se mai vadă niciodată.    Într-adevăr, la ora două, în toiul nopţii, secretarul sovietic, Damian Bereziuc a bătut la uşă. Au fost luaţi de militari cu baionete, pe care erau încrustate secera şi ciocanul, duşi spre vagoane şi deportaţi în regiunea Amur, la hotar cu China. Am fost robi nouă ani de zile. Primii trei ani am muncit la fermele de vite din stepă, mai apoi am participat la construcţia caselor din  lemn. ” (Publicaţia periodică „Timpul de dimineaţă”, din 6 iulie 2007). După acest val de deportari populaţia s-a speriat, iar ţăranii  au intrat de frică în organizaţiile de colhoz, unde lucrau doar pentru statul sovietic, care la început le dădea câte 100 de grame de pâine pentru toată ziua. Colhozurile s-au mai îmbogăţit cu averea celor deportaţi, care   le-a  fost confiscată. Cu timpul, viaţa în colhouzi s-a mai îmbunătăţit, datorită firii moldovenilor de buni muncitori. În schimb, din cauza salariilor mizerabile, oamenii s-au învăţat să fure tot ce le cădea sub mână, pentru că acum gospodăria nu era a  lor, ci a statului. La sate s-a format elita comunistă – preşedinţi, şefi de raioane, mecanici, slujbaşi, care trăiau mult mai bine decât ţăranii colhoznici, folosindu-se de bunurile produse de ei. Cu timpul, oamenii au început să plece din aceste structuri, mai ales tinerii, care nu erau pregătiţi să lucreze degeaba. Indiferent de dificultăţi, tinerii plecau din colhozuri motivaţi  de „evadarea de fericirea colhoznică”. Colectivizarea, ca şi educaţia comunistă, au distrus morala oamenilor. Noţiunea de onoare, adevăr, dreptate au dispărut. Oamenii erau crescuţi în minciună şi servilism. Aşa s-a înfăptuit colectivizarea în RSSM.                                                    Prin aceste acţiuni, regimul comunist a reuşit să menţină controlul asupra populaţiei rurale. Metodele utilizate pentru înfiinţarea colhozurilor şi a gospodăriilor agricole colective au început de la brutalităţi, confiscări, arestări şi deportări, până la corupere, cenzură şi izolare. Dacă toate aceste represiuni se pot ascunde sub definiţia „relaţiei” dintre „ţărani şi comunism” atunci ne-ar fi greu să condamnăm acest regim. Pământul a fost  sensul vieţii  ţăranului dintotdeauna, iar fără pământ viaţa lui nu avea aceaşi importanţă. Pentru pământ a luptat toată viaţa. N-a fost niciodată lipsit de curaj. S-a răsculat ori de câte ori a simţit că nu se mai poate. A pendulat întotdeauna între luptă, libertate, neputinţă şi răbdare. Atâta timp cât a existat, ţăranul a ştiut să fie liber, iar în colhozuri sau închisoare a avut un comportament demn, pentru că a fost întotdeauna obişnuit  cu greutăţile şi nu a fugit de ele niciodată. Nu s-au  plâns de soartă şi nu a dat vina pe nimeni. S-a resemnat şi a mers mai departe. Acesta a fost ţăranul. Nu cred că ar trebuie condamnat pentru felul lui de a fi. Ţărani au fost bunicii noştri în virtutea unor circumstanţe istorice. Nu ne rămâne decăt să-i ascultăm şi să-i înţelegem, pentru că multe lucruri rămân necunoscute pentru noi. La aceasta prezentare deosebita, imi permit sa adaug un impresionant film despre durerea fratilor basarabeni: http://www.youtube.com/watch?v=7G_10SF1Fp0&feature=related                                                                                               Alina Stetiuc - Chisinau - Sibiu; Basarabia - Romania As