Am aflat acum cateva zile
ca domnul Aristide Ionescu nu mai este. Desi
te poti astepta oricand ca despre oamenii cu care ai vorbit despre cele
ce au trait in anii ’50—’60 sa afli din
senin ca s-au dus, esti luat de vestea
trista pe neasteptate. Asa s-a intamplat si cu domnul Aristide pe care nu l-am
mai vazut de mai bine de un an. Stiind ce fel de om era, am simtit moartea sa
ca pe o nedreptate. Cine va mai duce acum lupta sa si a celor multi si nestiuti
care au trecut pe la sinistra inchisoare Pitesti?
Era
sufletul unei batalii mari, prea mari,
dusa cu nepasarea, dusa cu reaua credinta pentru a pastra memoria si a pedepsi
vinovatii macar prin revelarea adevarului. Dupa 1989 pas cu pas si cu mari
sacrificii a mers pe aceasta cale, a scris si publicat prima carte din tara
despre reeducarea prin tortura de
tip Pitesti, a publicat articole si
lucrari, a pus bazele Simpozionului dedicat
,,Experimentului Pitesti’’, a contribuit la ridicarea Memorialului din
Gavana. Dar incercarea cea mai grea a fost de a transforma fosta inchisoare
Pitesti intr-un Muzeu Memorial precum s-a infaptuit la Sighetul Marmatiei de
catre domnul Romulus Rusan si doamna Ana Blandiana. Din pacate, dupa ani si ani
de eforturi, situatia deosebita a cladirii, detinuta de o firma importanta si probabil si dezinteresul autoritatilor locale, au dus la esuarea celui mai important proiect al domniei
sale. Cu siguranta ca a plecat neimpacat dintre noi…
L-am cunoscut pe domnul Aristide Ionescu acum
trei ani in luna martie cand am reusit sa il aduc la Scoala Leicesti pentru a
vorbi despre reeducare. Elevii au fost impresionati, noi, profesorii si mai
impresionati, s-au pus intrebari, unele chiar incommode si vreau sa spun ca am
fost mandru de elevii nostri de atunci pentru curajul si interesul lor. A fost
un eveniment unic aceasta intalnire, cu siguranta!
Am pastrat o legatura cu domnul Aristide si
am mijlocit pentru cativa din colegii mei profesori din oras intalniri cu dansul. Era extrem de
amabil si raspundea prompt la orice cerere de a vorbi despre Pitesti. Ar fi
mers oriunde, ar fi vorbit cu oricine, la orice nivel, misiunea sa era de a
dezvalui adevarul facand lumina in intunericul
iadului prin care trecuse alaturi de cei peste o mie de studenti in vremea
tineretii sale. O alta intalnire memorabila s-a intamplat in primavera anului
2011 cand am mers la Monumentul din Gavana cu cei mai buni elevi. Printr-un
hazard care mi s-a parut incredibil atunci, am putut intra si in fosta
inchisoare Pitesti, am vazut celulele, am vazut
,,Celula Neagra’’, am ajuns pana la usa intunecatei Camere 4 Spital alaturi de cel mai avizat
ghid – fostul detinut de acum 6 decenii! Lectia oferita elevilor de la Cercul
de Istorie a fost cu siguranta de
neuitat! Cand vor mai creste si se vor mai intalni cu aceasta parte teribila a
istoriei noastre, vor intelege mai bine cat de norocosi si privilegiati au
fost ca s-au aflat in acel minut al
existentei lor alaturi de acest om… Lacrimile din ochii Natasei cand, miercuri,
chiar la lectia despre reeducarea de la Pitesti le-am spus ca domnul Aristide
nu mai este, ma fac sa cred ca samanta memoriei aruncata cu atata generozitate
si-a gasit teren fertil in sufletele
unor copii. Asa ca indraznesc sa va spun,
acolo unde sunteti, domnule Aristide, ca eforturile dumneavostra nu au fost in zadar si cuvintele
dumneavoastra vor ramane, vor fi amintite mereu unor noi si noi generatii de
copii. Ei trebuie sa afle, sa inteleaga ca in lupta perpetua dintre Bine si
Rau, a existat un moment in care Raul si-a infipt ghearele adanc in trupul si
sufletul omului si a parut etern in triumful sau. Dezvelind insa fila cu fila
adevarul despre ceea ce a fost si impartasindu-l altora facem ca Răul sa dea un
pas inapoi si castigam o lupta in memoria domnului Aristide, dar si pentru noi
insine.
Cu domnul Aristide Ionescu la fosta
inchisoare Pitesti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu