Impresii de la Școala de Vară de la Sighet (II)

                      

 În cea de-a treia zi a Şcolii de Vară a avut loc o dezbatere despre Revoluţia din 1989, care a adus în prim plan câţiva participanţi, intelectuali, dintre cei care au fost în primele zile în stradă la Timişoara. A fost emoţionant să îi asculţi pe niște oameni care şi-au ignorant instinctul de conservare şi au avut curajul de a nu se încuia în propriile case. De la farmecul expunerii pe care l-am simţit la domnul Vighi, scriitor timişorean, de la dramatismul şi concizia domnului Traian Orban, împuşcat în stradă, până la puterea de exemplificare şi de sinteză a doamnei Brânduşa Armanca, jurnalist cunoscut sau tratarea realistă a istoricului Miodrag Milin, ni s-a prezentat în faţa ochilor o frescă a evenimentelor acelor zile. A fost un prilej unic să ascultăm ore în şir pe aceşti oameni care au fost rotiţe în mecanismul teribil de complicat al drumului către libertate. Şi să-ţi faci o părere, să dai la o parte zgura de informaţii false, de credinţe trunchiate, de minciuni şi manipulări care ţi-au fost servite drept adevăruri în perioada postdecembristă. Când îi asculţi pe oamenii care au participat la evenimente, care practic au făcut istorie, iar unii chiar au udat istoria cu sângele lor, nu se poate să nu trăieşti și un sentiment de bucurie. Că te afli în preajma lor, a unor persoane cu care ai vrea să semeni şi, mai ales, că te afli în preajma adevărului.  

              


               
         
     Dna Ana Blandiana, dl Traian Orban, dl Romulus Rusan, dl Daniel Vighi



               

Dna Ana Blandiana, dna Brindusa Armanca, dl Miodrag Milin, dl Traian Orban

   
 Ani de zile am fost conştient că nu pot să cunosc prea mult din adevărul revoluţiei, că atâtea interese obscure au învăluit-o într-un val de fum, au furat-o, au confiscat-o, au măsluit-o, au manipulat-o. Pentru că aşa o cereau cei care, veniţi puternic din eşalonul doi, au luat România cu asalt şi au pus stăpânire pe ea pentru ei şi pentru moştenitorii lor. Aşa că, această ridicare dintr-o parte a valului ipocriziei a fost pentru mine o bucurie. Să afli de la sursă, de la cei din Timişoara, cum a început şi ce au trăit în acele momente, da, a fost impresionant. Iar aceştia sunt persoane adevărate, cu credinţele lor, cu temerile şi fricile lor. Când treceau în 15 şi 16 decembrie pe lângă casa pastorului Tokes, simţeau că se întâmplă ceva, că se schimbă ceva. Şi mai simţeau teamă, o teamă răscolitoare, profund omenească. Ei nu ne-au dat lecţii de eroism ci doar de ce înseamnă să fii om din carne şi sânge, să tremuri de frică, dar să mergi mai departe, alături de ceilalţi. Mi s-a părut esenţial acest lucru – felul în care şi-au învins frica sau poate că nu, doar au învăţat să trăiască cu ea acolo în stradă, să nu fugă când forţele de represiune au venit spre micul lor grup. Domnul Vighi povestea atât de firesc, dar cu un farmec atât de subtil despre cum trecea cu prietenii săi prin faţa casei lui Tokes pe 16 decembrie şi cum au fost abordaţi de securişti ca să plece de acolo. Cu câteva zile înainte trecând pe strada lui Tokes observase o maşină a Securităţii, o skoda, în care doi securişti se încălzeau la o butelie mică. Cu prietenul său făcuse acest fragil exerciţiu de sfidare, iar în capătul străzii, acesta i-a zis  - ,,Daniele, hai să mai trecem odată !’’ Vroiau cu disperare să se întâmple ceva, ştiau că în ţările vecine avuseseră loc schimbări. Simţeau că doar noi, românii am rămas mai la urmă şi trebuie şi aici făcut ceva. 

           ,,Nu vă puteaţi da seama ce însemna comunismul, însemna o plictiseală totală şi un banal provincial extraordinar. Deci plictiseală, nu se întâmpla nimic ! […] Am fost atât de emoţionat când am văzut asta, îmi doream atât de mult să se întâmple ceva.’’- ne-a spus domnul Vighi.

Doamna Brânduşa Armeanca a ţinut să precizeze că ,,Locul acesta unde s-au adunat câţiva tineri, câteva doamne cu pălăriuţe, îmbrăcate îngrijit, câţiva domni mai în vârstă cu lumânări în mână, era un nod de tramvai şi toată lumea care trecea în tramvai vedea ceva, vedea nişte oameni cu lumânări şi se întreba ce se întâmplă, a murit oare cineva?’’ Securiştii îmbrăcaţi în cunoscutele haine de piele se plimbau printre oameni şi doar prezenţa lor îi făcea pe majoritatea să plece, să se suie în tramvaie, iar pe cei mai curajoşi să revină cu următorul tramvai. Din lucruri atât de simple şi gesturi atât de banale a început schimbarea …

Un alt episod parca neverosimil se întâmpla în ziua de 17, când deja evenimentele se precipitaseră. Domnul Vighi şi-a amintit cum în tramvai, o persoană necunoscută, le spunea călătorilor - ,,Vă rugăm, poftiţi la revoluţie !’’

Despre zilele de 17 şi 18 decembrie ne-a povestit domnul Traian Orban, care a participat efectiv şi s-a contaminat de avântul tinerilor care parcă luptau cu taburile şi tancurile armatei în joacă. Scene incredibile precum aceea în care un băiat a îndesat un jerseu în ţeava de eşapament a unui tanc, iar acestuia i s-a oprit motorul şi s-a putut urca pe el sau când el însuşi a aruncat cu un borcan cu compot într-un tab şi a privit cum prunele se scurgeau pe suprafaţa acestuia, par desprinse din altă realitate. Sau scandările care i-au însufleţit - ,,Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!’’

Despre evenimentele de la Bucureşti ne-a vorbit domnul doctor Nicolae Constantinescu, cel care în zilele de 21 şi 22 decembrie nu s-a mişcat de la postul său din Spitalul Colțea, cel mai apropiat de centru, unde începuse măcelărirea luptătorilor pentru libertate. Mărturia dumnealui s-a transmis în sala de la Sighet ca un curent şi ne-a transpus în acele momente teribile, când viaţa unui om nu valora nimic. Eforturile sale şi ale colegilor de a-i salva pe cei împuşcaţi, dramele trăite de pacienţii care erau salvaţi  datorită operaţiilor, dar mureau după câteva zile din cauza complicaţiilor sau a lipsei unor medicamente, toate acestea ne-au fost relatate punctual de către domnul doctor. Toate poveștile au fost înregistrate fidel în memoria sa și oricând pot fi spuse …

                                  Dl. doctor Nicolae Constantinescu, dna Doina Jela

Dna Ana Blandiana, dl Nicolae Constantinescu, dna Doina Jela

Ştiam că au murit şi copii în decembrie 1989. Copii care au ieşit în stradă alături de părinţii lor, copii care au murit alături de părinţii lor. Imaginile se derulau şocante, numele lor se scurgeau unul dupa altul în timp ce vocea doamnei Ana Blandiana le rostea un dureros epitaf .

George Eduard Atomei, 16 ani, Braşov, 22/23.12.1989;

Florin Corneliu Baban, 13 ani, Bucureşti, 21/22.12.1989;

Marius Bodo, 15 ani, 23.12.1989; Comitetul Central Bucureşti;

 Luminita-Florina Botoc, 13 ani, 17.12.1989 Timişoara;

Robert Paul-Bugyi, 18 ani, 24.12.1989, Arad;

 Octavian Burcioaica, 13 ani, 22/23.12.1989, Comitetul Central – Bucureşti;

Adriana Chiriţă Vasii, 13 ani, 24.12.1989, Brăila;

Nicusor Mihaita Cochirleanu, 16 ani, Brăila;

Gheorghe Ioan Constantin, 17 ani, 21/22.12.1989, Piaţa Universităţii Bucureşti;

Cătălin Diaconu, 18 ani, 22/23.12.1989, Braşov; 

 Cosmin Florian Doga, 13 ani, Constanța;

Diana Alexandra Donea, 19 ani, 21/22.12.1989, Bucureşti – Piaţa Universităţii;

Drăgan Iulian, 18 ani, 22/23.12. 1989, Braşov;

Marin Alfred-Hatman, 18 ani, 24.12. 1989, Arad;

Cristian Constantin Ioan, 21.12.1989, Piaţa Universităţii – Bucureşti;

Alexandru Radu Ionescu, 17 ani, 21.12.1989, Piaţa Universităţii Bucureşti;

Silviu Sebastian Iordan, 18 ani, 23.12.1989, Timişoara;

Constantin Iosub, 17 ani, 17.12.1989, Timişoara;

Leonard Killinger,17 ani, 24.12.1989, Brăila;

Mihaita Constantin Dorinel Lambert, 18 ani, 23.12.1989, Bucureşti – Şoseaua Antiaeriană;

Mihai Flavius Mada, 18 ani, 23.12.1989, Arad;

Liviu – Iulian Marin, 17 ani, 21/22.12.1989, Bucuresti-Piata Universităţii;

Victor Mateescu, 17 ani, 23.12.1989, Bucureşti – Bucureştii Noi;

 Ştefan Silviu Mânca, 14 ani, 23.12.1989, Bucureşti – Şoseaua Antiaeriană;

Maria Moldoveanu, 14 ani, Otopeni;

Adrian Florin Negru, 12 ani, 22/23.12.1989, Braşov;

 Laura Andreea Negrutiu, 9 ani, 23.12.1989, Timişoara;

Marian Niculescu, 13 ani, 22/23.12.1989, Bucureşti – Comitetul Central; 

Corina Roşca, 6 ani, 23.12.1989, Brașov

…………………………………………………………………………………………………………………………………..

Nume, vârste, oraşe, datele în care şi-au pierdut viaţa…

Aveam 13 ani atunci când toţi aceştia piereau sub gloanţele celor de-o limbă cu ei, ale românilor noştri. Acum copilul meu are vârsta la care unii dintre ei erau împuşcaţi atunci. Cât de nedrept a fost! Câtă suferinţă pentru părinţii care şi-au dus copiii pe ultimul drum…

Ziua acestei dezbateri s-a încheiat în tăcere şi gravitatea a ceea ce s-a întâmplat atunci ne-a atins pe toţi. Nu a mai rămas nimic de spus. Poate doar să citim în linişte poezia premonitorie a doamnei Ana Blandiana - Cruciada copiilor - din anul 1984:

Un întreg popor
Nenăscut încă
Dar condamnat la naştere,
Foetus lângă foetus,
Un întreg popor
Care n-aude, nu vede, nu înţelege,
Dar înaintează
Prin trupuri zvârcolite de femei,
Prin sânge de mame
Neîntrebate.