Pe 1 august am primit ultima mărturie de la un domn care a făcut închisoare
din motive politice. Era a doua noastră întâlnire și prima oară l-am simțit cum
șovăie dacă să se întâlnească sau nu cu mine. Ar fi fost o mare pierdere pentru
mine, fiindcă din câteva schimburi de vorbe mi-am dat seama că e o persoană rară, un om care știe cine este și prin ce a trecut, dar nu vrea deloc să iasă în față, să-şi
înalţe glasul peste ceilalţi sau chiar deasupra lor. De aceea nici nu a dorit să
îi înregistrez mărturia cu numele real. În cele câteva ore pe care le-am
petrecut alături de domnul V, am coborât din nou în trecutul acela teribil, în
care Securitatea era atotputernică şi juca vieţile oamenilor la o uriașă ruletă rusească. Pentru câteva vorbe rostite împotriva conducerii, pentru
critică adusă armatei poporului, pentru îndrăzneala de a gândi liber, erai înşfăcat
de moara de zdrobit oameni. Tânărul V a fost aruncat în temniţă pentru vorbe. Cât
credeţi că poţi primi pentru vorbe? 1 an? 5 ani? Poate 10? Credeţi că era
suficient pentru justiţia poporului?
Nu, tânărul V a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică !
În Ocnele Mari, în Gherla, în Periprava. La muncă la stuf, la muncă la
diguri, la munci agricole, la muncă în fabrică. Pentru a-şi ispăşi îndrăzneala
de a spune liber ce gândea. Astăzi când spunem tot ce ne trece prin cap, când în
ziare sau la televizor citim sau auzim toate trăznăile din lume, nici nu putem
concepe că a fost o vreme când cineva îţi confisca viaţa pentru cuvinte! Apoi
te tortura, apoi te înfometa, apoi te înfrigura, apoi îţi ucidea prietenul în
braţele tale, apoi te arunca în celula neagră de Crăciun…
Şi totuşi tinereţea, constituţia sa fizică şi psihică l-au salvat.
Acolo pe bac unde colegii mureau în fiecare zi, în fiecare noapte, el a
supravieţuit. Trăind, el i-a învins cumva pe cei ce-l aruncaseră în acest
infern. Au fost şi zile bune în care s-a aflat în compania unor personalităţi,
alături şi de la care a învăţat anumite lucruri ce l-au ajutat mai apoi în
viaţă. Prietenia cu scriitorul Alexandru Ivasiuc a continuat şi după eliberare,
până la moartea tragică a acestuia la marele cutremur din 1977. Poveştile sale
despre părintele Chiriac din Humulesti, pilotul Teodor Greceanu, Ion Toba
Hatmanul, Lambrino şi mulţi alţii întregesc un univers concentraţionar în care
s-a şi trăit, s-a şi învăţat, s-a şi gândit. Umorul şi încercarea de a lua
lucrurile mai în joacă l-au ajutat să depăşească mai uşor greutăţile detenţiei.
Şi acum, când povesteşte, râde de unele situaţii, face haz de necaz, găseşte şi
binele din mult negrul din închisorile prin care a trecut. Pare un om ce a trăit
atâtea încât puţine lucruri îl mai pot impresiona, le-a văzut pe toate, a fost încercat
de toate şi a reuşit să iasă din toate cu sufletul neamanetat. Bineînţeles că
după eliberare şi intrarea în marea închisoare organele de stat i-au făcut
propuneri în mai multe rânduri, a fost urmărit cu stricteţe. Atenţia sa de fost
deţinut a devenit şi mai vigilentă, mai utilă, reuşind să iasă din mai multe
situaţii complicate. Iar după 1989 a luptat pentru a-şi primi drepturile, deşi
ar fi fost drept ca măcar atunci să se recunoască şi să se desumfle marea
minciună a proceselor inventate arbitrar. Iar cei ce au suferit să primească o
compensaţie justă. Dar a trebuit să treacă 20 de ani pentru ca legea 221/2009 să
dea ceva speranţe celor care au mai ajuns până aici. Dar bineînţeles că şi
această lege a fost blocată de către
instituţiile democratice ale statului român, Curtea Constituţională şi
Parlamentul României. Oare domnul V şi cei câţiva mii de octogenari şi
nonagenari deţinuţi politici şi deportaţi mai meritau acesta ultimă palmă?
Ascultaţi-l pe domnul V povestind despre Gherla şi apoi citiţi vă rog şi răspunsul
ministrului Justiţiei, dar şi scrisoarea domnului Octav Bjoza către acesta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu