De câţiva ani, cred
eu, am înţeles cu adevărat cine a fost
Corneliu Coposu şi am aflat mai multe despre dumnealui, despre anvergura
morală, rezervorul uriaş de experienţe politice şi de viaţă din care s-a
plămadit acest om, amprenta ce a lăsat-o
asupra celor care l-au cunoscut şi au rezonat cu valorile sale. A fost o
trezire târzie, la mult timp după moartea Seniorului, dar aşa se întâmplă
lucrurile în viaţă, nu ştiu dacă neapărat cu un anumit scop, dar cu siguranţă
nu când vrei tu. Poate atunci când eşti copt să primeşti ceea ce ţi se oferă.
Mi-am dorit să le
cunosc pe surorile domnului Coposu şi prin ele să simt puţin din atingerea de
peste ani a acestui ,,supraom’’ cum l-a numit domnul Valentin Ajder, situat
undeva între oameni şi îngeri. Dar nu numai pentru asta, ci totodată pentru
ceea ce reprezintă dumnealor, dincolo de rudenia care le-a plasat pentru
totdeauna într-o anumită umbră. Căci din ceea ce am aflat despre doamnele
Rodica şi Flavia, o întâlnire cu dumnealor este nu doar una cu istoria mare, ci
îţi poate oferi o experienţă de viaţă, pe viaţă, cu care te vei mândri până vei
mai şti cine eşti. O întâlnire cu bunul simţ, demnitatea, modestia,
fidelitatea, dragostea, credinţa, bunătatea. Doamna Flavia spunea într-o mărturie
în faţa camerei de luat vederi că în viaţa sa a avut parte de câteva întâlniri
memorabile ce i-au rămas în suflet pentru tot restul vieţii – cele cu Iuliu
Maniu şi papa Ioan Paul al II-lea. Am înţeles-o bine, fiindcă şi eu am avut
parte de genul acesta de întâlniri, similare prin trăirile intense. Şi mai
pusesem una pe lista – cea cu doamnele Rodica şi Flavia.
Aşa că m-am bucurat
să primesc o invitaţie la sărbătorirea a 105 ani de la naşterea lui Corneliu
Coposu, la care urma să se prezinte şi cartea doamnei Flavia Bălescu-Coposu. Mă gândeam că
voi reuşi să ajung să iau un autograf şi poate o amintire sub forma unei
fotografii, câteva clipe acolo alături de un model. Evenimentul a avut loc la
Hanul lui Manuc, o locaţie la rândul ei încărcată de atâta istorie. Era prima
oară când intram acolo, mi-am făcut loc printre persoanele venite ca şi mine,
am văzut-o pe doamna Ana Blandiana şi am salutat-o. Mi-am propus să o caut la
sfârşit, dar a plecat mai repede şi nu am mai reuşit să schimb câteva vorbe cu
dumneaei. În sala primitoare, plină de oaspeţi, am recunoscut pe mai mulţi, de
obicei îi văd la televizor sau le citesc articolele din ziare sau de pe net. De
asemenea câţiva dintre foştii deţinuţi politic, colegi de suferinţă cu Corneliu
Coposu, printre care și domnul Paul Lăzărescu. Eram bucuros, eram atent la atmosferă, eram
singur şi puţin intimidat. Căci nu e uşor să respiri alături de asemenea oameni
aerul istoriei pe care ei au făcut-o şi în acelaşi timp care s-a făcut pe
spatele lor croit de lovituri şi umilinţe adunate în ani mulţi de închisori.
Iar apoi în ani şi mai mulţi şi poate şi mai dureroşi în marea închisoare
România.
L-am zărit pe domnul
Ion Andrei-Gherasim, gazda noastră, preşedintele Fundaţiei Corneliu Coposu. Cu
gesturi energice i-a adus pe invitaţii de vază la masa oficială pentru ca
evenimentul să înceapă la ora fixată în program şi a nu se întârzia, în atât de previzibilul stil
românesc !
PS Mihai Frățilă,
Episcop greco-catolic de București a
rostit o rugăciune în memoria Seniorului, domnul Gherasim a spus câteva
cuvinte, apoi ne-a dezvăluit că doamna Flavia Balescu-Coposu nu va putea veni,
dar a înregistrat un mesaj video pentru noi. Într-adevăr, dumneaei s-a scuzat
că, din cauza vârstei şi sănătăţii, nu poate fi alături de noi, apoi şi-a
omagiat fratele şi a spus câteva cuvinte despre cartea de amintiri, despre
Bobota copilăriei…
A trebuit să accept
că nu o voi cunoaşte, dar cartea va trebui
să suplinească această dorinţă neîmplinită.
Apoi a vorbit doamna
Ana Blandiana, cea care l-a cunoscut atât de bine pe Senior. A făcut un apel la
cei care au nevoie de modele, să le caute aici atât de aproape, în paginile
acestei cărţi, a elogiat aceste familii ardelene, strâns unite în jurul
bunicilor, străbunicilor, toţi pătrunşi de ideile latinităţii şi unităţii romanilor.
,,Nici nu mi-l pot închipui pe domnul Corneliu Coposu decât alături de surorile
lui, în casa familiei, care era plină de nepoate, de nepoţi, de copii ai
prietenilor.’’ Dar mai bine să o ascultăm:
Domnul Ion Caramitru
a urmat la microfon şi a citit câteva fragmente din carte, despre care ne-a
spus că a citit-o dintr-o suflare, cu bucuria redescoperirii originilor celui
pe care l-a cunoscut, stimat, urmat, în acei ani atât de tulburi de după 1989.
Domnul Tudor Călin Zarojanu, autorul unei
biografii a lui Corneliu Coposu, a completat povestea familiei, povestea
cărţii, citind rânduri semnificative. Înainte de 1940, anul distrugerii
României Mari, când Bobota a intrat în component Ungariei, toţi membrii
familiei Coposu au învăţat să fie demni, cinstiţi, uniţi. L-au avut alături pe
Iuliu Maniu, o prezenţă obişnuită în casa lor, l-au admirat şi i-au urmat
îndemnurile.
Doamna
Otilia Ţeposu, scriitor, s-a ocupat de redactarea cărţii şi a povestit mai
întâi despre întâlnirea cu doamna Flavia, pe care şi-a dorit-o mult şi nu a
ştiut dacă se va putea realiza. Ne-a vorbit despre perioada în care Corneliu
Coposu se găsea în domiciliu obligatoriu în Bărăgan şi rugămintea ca de acasă
din capitală să i se aducă un lacăt pe care să îl pună pe poarta sa de nuiele.
Un lacăt simbolic de fapt, pentru că îşi dorea ca după atâţia ani în care a
fost ţinut închis sub lacăt, să poată să-şi
exercite atributul atât de obişnuit al unui om liber – acela de a-şi încuia locuinţa !
Chiar dacă şi o pală de vânt mai puternică ar fi putut spulbera totul ! Iar
acea pală a comunismului nu l-a mai slăbit practic până la sfârşitul vieţii,
fiind gata oricând să-l arunce iar şi iar în temniţă…
O veste bună
este şi aceea că a reuşit să o convingă pe doamna Flavia să continuie amintirile
de unde le-a lăsat, din anul 1940. Sperăm că vom avea astfel şi volumul al
doilea, cel al calvarului, dar şi al demnităţii şi rezistenţei până la capăt al
acestei familii, a Seniorului…
Un scurt
cuvânt a avut si domnul Valentin Ajder, directorul Editurii Eikon ce a publicat
cartea, exprimându-și bucuria că a putut face acest lucru.
Evenimentul s-a încheiat cu un ultim cuvânt
al domnului Ion-Andrei Gherasim, un cuvânt încărcat de emoţie şi poate şi de
lacrimi. Ne-a făcut o mărturisire – cu ani în urmă, mama sa, Lia Gherasim, i-a
cerut doamnei Flavia să aibă grijă de el pentru că ,,Pe tine te ascultă mai
mult decât pe mine, care sunt mama lui !’’ Nu cred ca mai e nimic de ad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu