Unde ne sunt eroii ?

        Unii au fost eroi, alţii au trădat. Unii au luptat până la capăt, până la ultima amintire ce-au simţit-o învăluindu-i, poate cu mama care îi strângea în braţe protector, zâmbindu-le senin. Unii au fost eroi, alţii au rezistat pentru o zi, pentru două, pentru o lună, pentru un an. Dar când metalul din ei a atins punctul de fierbere, au cedat şi vorbind au umplut universul cu remuşcările, durerea şi neputinţele lor. Şi căinţa dincolo de morminte … Ce-i face pe unii eroi şi pe alţii vrednici de dispreţul nostru şi de condamnarea posterităţii?

        Dar ce ne face pe noi vrednici să îi judecăm, să le căutăm cu asiduitate defectele, să le expunem cu un zâmbet superior în agora, să le partajăm faptele în bune şi rele şi astfel să-i categorisim după un sistem de valori al timpului nostru? Ce ne îndreptăţeşte pe noi să facem asta, ce ascendent moral formidabil ne situează deasupra lor, ca pe nişte judecători imparţiali?

        Oare noi am dormit cu ei în munţi pe o rogojină mustind a apă, terorizaţi că nu putem aprinde un firicel de foc ca să nu fim găsiţi?

        Oare nouă ne-au fost luată mama din casă în scrâşnet de dinţi şi înjurături şi flegme? Şi sora de cinci ani a noastră care s-a prins disperată de fusta mamei, apoi a fost aruncată din maşină în viteză în praful drumului amestecat cu sânge şi transpiraţie şi groază de neînchipuit a unui copil inocent?

         Oare nouă ne-a bătut securistul în poartă şi ne-a întrebat - ,,Spune bandito, îl recunoşti, ăsta e capul lu’ nemernicul de fit –o? Credeai că mai trăieşte, ăăă?’’

        Oare pe noi ne-a băgat paznicul la carceră că am îndrăznit s-o privim, sărutam şi să-i spunem ,,Sărut-mâna’’ pentru ultima oară mamei noastre? Care urma să se prăpădească după câteva luni…

        Oare pe noi ne-a apostrofat miliţianul când am îndrăznit să venim la procesul tatălui nostru şi fiindcă s-a ţinut cu uşile închise, am aşteptat cu teamă şi speranţa să-l mai văd măcar odată? Şi l-am văzut, şi m-a recunoscut şi inima lui de ţăran simplu i-a sărit din piept…

         Oare nouă ni s-a răpit copilul de la sân, copil născut în închisoare, dat la orfelinat, deşi tatăl său bătea de atâta amar de vreme la porţi să afle ce s-a întâmplat cu el?

         Oare nouă ne-a albit părul într-o singură noapte, când rugându-ne la Biserica unde am slujit toată viaţa, Dumnezeu nu ne-a ascultat ruga şi a fost dusă  în temniţă şi fiica însărcinată în 7 luni?

         Oare nouă ne-au fost executaţi doi fraţi, mama şi tata ne-a murit în închisoare, soţul dat afară din serviciu, eu însămi primind ani de închisoare pentru nimic?

         Oare noi am fost atât de  batjocoriţi şi torturaţi încât, după 50 de ani, cu vocea încă plină de spaimă, să-i zic unui professor de istorie - ,,Ne-a chinuit, maică, ca pe Cristos, ăştia, să fi omorât toată  Nucșoara şi nu ne chinuia aşa!’’

       Oare noi i-am ajutat pe partizani, am intrat în închisoare şi când am ieşit după șase ani, primul lucru a fost să îi căutăm din nou? Şi apoi, după ani şi ani, am mărturisit pe morţii şi vii din familia mea: ,, Din neam au făcut puşcărie o droaie, să vă spui: Naie, Luca, fraţi, cumnatu Vlădescu, Petre Vlădescu, o ţine pe Elena Vlădescu, soră-mea, Laurenţia, fata mea, eu, Gheorghe, bărbată-miu, Vasile, bărbatu lu Lenuţa, ailaltă fată, Belu ȋi zicem noi, Belescu, şi cu taică-su lu Belu, Ghică Belescu, socru Lenuţii. Ei?! Şi nu-i mai zic pe ăilalţi, câţi ȋi lua din casă de unde dormea, noaptea, din pat, pentru cercetări.’’

         Oare nouă Securitatea ne-a trimis cu misiune diabolică un ins ca să ne farmece, să ne vrăjească, să ne fure inima şi apoi să ne ceară în căsătorie? Ca sub acoperământul sfintei taine a cununiei să  afle secretele şi ultima ascunzătoare a partizanilor?

         Oare nouă ne-a luat din casă cu violenţă fată  ca să spunem unde ne ascundem în munţi şi a fost tratată atât de dur încât chiar şi unii securişti s-au sesizat şi au scris şefilor - ,,A fost ridicată fata fugarului Jubleanu Titu în etate de 17 ani, aceasta a fost bătută, mai mult, i s-a dat foc la partea de jos a corpului, astfel copilul fiind nevoit să spună diferite minciuni, la care a revenit spunând că nu-i adevărat, ci a spus numai minciuni de frică.’’ ?

         Oare noi am fost puşi în situaţia de a alege între partizani şi fratele soţului nostru, tot partizan şi el, dar care şantajat cu faptul că i s-au dus copiii la orfelinat, a fost obligat să trădeze? Ce am fi ales?

         Oare noi am fi putut striga cu ultimele puteri, încercând să scăpăm viaţa alor noştri: ,,Trage, Titule, să scape băieţii !’’?

        Oare noi îl putem învinovăţi pe Titu că, după ce şi-a îngropat soţia în prundul Vâlsanului, săpându-i groapa cu lacrimi sub înjurăturile securiştilor, a fost torturat teribil să spună ceva despre partizani? Şi le-a dezvăluit locurile câtorva bordeie. Iar după ani de zile, un prieten  întâlnindu-l în închisoare a mărturisit: ,,Acuma ne-am văzut şi el mi-a arătat, pot să depun mărturie, mi-a arătat gura cu dinţii rupţi cu cleştele de cuie. Da! Şi acest lucru ȋl spune şi Ioanid ȋn Ȋnchisoarea noastră cea de toate zilele, că i-au smuls dinţii cu cleştele de cuie. Avea un dinte rupt la nivelul gingiei şi erau porţiuni unde cleştele muşcase şi o bucată de gingie. I-au făcut asta atunci, când l-au prins, ca să-l silească să spună unde sunt băieții.’’

         Oare noi am stat lângă tânăra mamă căreia i se luase copilul născut în închisoare şi, în pragul unei disperări fără de margini, am fost alinaţi de un obiect atât de banal, precum un săpun pe care scria abia vizibil : ,,Te iubesc mereu, Nicu’’ ? Şi aşa a ştiut că soţul ei nu a abandonat-o...

Oare noi am primit sentinţa condamnării la 20 de ani de închisoare şi am chiuit de bucurie încât mi s-a părut vor cădea zidurile închisorii? Fiindcă aveam 29 de ani şi eram încredinţat că voi fi executat, aşa cum ceruse procurorul...

         Oare noi am aşteptat seara de iulie a anului 1959 ca paznicii să ne scoată din celulă şi să ne târască spre locul execuţiei din Valea Piersicilor? Preoţi, învăţători, ofiţeri, ţărani... În faţa morţii toţi au fost egali...

         Oare noi am aşteptat să cadă comunismul o jumătate de secol şi să ne strigăm durerea şi victoria? Pentru ca să mai treacă încă 3 decenii până când prima Cruce a Haiducilor să fie ridicată la Nucşoara? Şi doar cu doi ani înainte prima Cruce lângă Mateiaș - Câmpulung  şi în acelaşi an Troiţa de lângă casa Elisabetei Rizea? Oare de ce nu ne-am pus eroii la locul lor, în inimi, în modele de urmat, în manuale? Eroi şi oameni cu calităţi şi slăbiciuni, aşa cum suntem toţi. Însă toţi trebuie amintiţi.

         Deci unde ne sunt eroii ?