A căzut un călăreţ

       Bunicii mei, învăţător Iancu şi Laurenţia Arnăuţoiu din Nucşoara/Muscel, au avut cinci copii: Ion, Elena, Toma, Anton şi Petre. Curajul lor, dragostea de ţară, de adevăr și dreptate, buni creştini, aceste trăsături s-au certificat cu aportul lor în timpul celui de al doilea război mondial, prin decoraţiile primite.

            Ion Arnăuțoiu, fiul cel mare, se distinge prin curaj încă de pe băncile școlii. Ca elev la Liceul ,,Dinicu Golescu'' din Câmpulung este decorat, în anul 1934, de Regele Carol al II- lea, pentru contribuția sa la stingerea incendiului izbucnit la mănăstirea „Negru Vodă” și biserica Șubești.           

         În timpul celui de-al doilea război mondial, ca ofițer în Escadronul 1 Vânători călări -Dumbrăveni, participă la Campania din Răsărit (22 iunie 1941 - 8 februarie 1944). Cade în luptele din Crimeea, la Baccisarai, răpus de o mină. Maiorul Săvoiu mărturisea: ,,se specializase în deminarea terenurilor pe câmpul de luptă într-un asemenea grad, încât, călare, scotea sabia și cu ea, smulgea mina și o arunca''.        

      Mărturie a curajului său sunt decorațiile:                                                            

- ,,Virtutea Cercetășească'', ca elev;               

- ,,Coroana României'' și ,,Steaua României'' cu panglica de Virtute Militară;           

 - ,,Crucea de Fier''- clasa a II-a și ,,Crucea de Aur a Vulturului German'', ca militar.  
     Este propus de mai multe ori pentru Ordinul ,,Mihai Viteazul".     

                                              

(Familia Arnautoiu din Nucsoara; sursa - Elena Ion Arnautoiu, Povestea familiei Arnautoiu din Nucsoara)

            Anton spunea despre fratele său, Neluţ - ,, prezenţa lui era copleşitoare, ca generozitate, demnitate, prietenie, încă din adolescenţă; apoi pe front, aceste calităţi vor fi întregite de un puternic spirit militar dominat de patriotism"'.  Sunt trăsături pe care le-am regăsit la toţi fiii Arnăuţoiu, chiar dacă pe unii dintre fraţi ,,i-am cunoscut''' din amintirile tatălui meu.

           Toma Arnăuţoiu (1921-1959), ca şi fratele Neluţ, este absolvent al Şcolii de Cavalerie ,,Regele Ferdinand''.  După o perioadă în Regimentul de Gardă, în iunie 1944, va pleca pe front. Participă la luptele de la Budapesta şi va fi decorat, primind ,,Coroana României '' cu Spade şi Panglici de Virtute Militară. În contextul politic al anului 1947, este trecut în rezervă. Scoaterea sa din armată pe criterii strict politice, va influenţa decisiv hotărârea de a se opune regimului comunist. Începând cu anul 1948,unchiul meu, organizează împreună cu domnul colonel Gheorghe Arsenescu, Mişcarea Militară Anticomunista, din Nucşoara/Muscel, zona munţilor Făgăraș - versantul sudic. După prima ciocnire armată, cu Securitatea, din luna iunie 1949 şi separarea de grupul colonelului Arsenescu, va conduce grupul ,,Haiducii Muscelului" împreună cu fratele său, Petre. După zece ani de supravieţuire, în condiţii de privaţiuni extreme, de multe ori depăşind limitele omeneşti, grupul este anihilat în luna mai 1958, în urma unei trădări. Toma Arnautoiu va fi executat la Jilava,în Valea Piersicilor, în noaptea de 18-19 iulie 1959, împreună cu alţi 15 membri ai grupului.

(Toma Arnautoiu  sursa - Elena Ion Arnautoiu, Povestea familiei Arnautoiu din Nucsoara)

      Anton Arnăuţoiu,   tatăl meu (1924-2000), ca şi fraţii mai mari, îmbrăţişează cariera militară. Dorind să-şi slujească patria ca aviator, se înscrie la Şcoala de Aviaţie Pipera. Ca ofiţer în rezervă, participă la luptele aeriene de la Băneasa din august 1944. Este doborât cu avionul în luptele de apărare a unităţii militare şi grav rănit, în urma unei rafale de mitralieră, care îi ciuruise pieptul. Pentru meritele sale în luptă, va primi medalia ,,Bărbăţie şi Credinta'' cu Spade şi ,,Crucea Serviciului Credincios''cu Spade. La doar 20 de ani este trecut în retragere definitivă, ca invalid de război gradul I. Tatăl meu va sprijini permanent grupul ,,Haiducii Muscelului''din modesta  pensie de invalid de război. Supravegheat permanent de către Securitate, tata va fi anchetat periodic, torturat cu magnetoul electric. Ultima arestare va fi în anul 1988..... Se stinge din viaţă în luna mai anul 2000 în Săptămâna Luminată, în etate de 76 ani. Dintre toţi fiii Arnăuţoiu, tata -Anton, este singurul care supravieţuieşte, ca o mărturie a biruinţei vieţii asupra suferinţei, fără margini, provocate de război, de moartea părinţilor în închisoare, de moartea fraţilor executaţi, de moartea soţiei, mama mea, la doar 34 de ani....

( Anton Arnautoiu; sursa: fotografie de pe legitimatie de calatorie in posesia doamnei Laurentia Arnautoiu)

    Petre Arnăuţoiu (1926-1959), cel mai mic fiu al familiei, este prea tânăr pentru a merge pe front. În 1948 îşi va însoţi fratele Toma, în lupta anticomunistă, dovedind un nemăsurat curaj moral şi fizic, în toţi cei zece ani de rezistenţă armată. A renunţat la viaţă tihnită de familie -lasă acasă doi copii mici de doi şi trei ani - dăruindu-se idealului de luptă anticomunistă, ideal care l-a însufleţit pe fratele Toma, fiind convins că este spre binele tuturor.

                                                  ( Petre Arnautoiu din Nucsoara; sursa - Adevarul.ro)

     Redăm mai jos un articol apărut în presa vremii, păstrat de tatăl meu, Anton Arnăuțoiu, despre lupta si moartea lui Neluţ.    

(Laurenţia Arnăuţoiu)   

       Viaţa de front, cu firele-i ţesute în viaţa morţii creiaza între comandanţi şi ostaşi, o comunitate unică. Deasupra tuturor celor cuprinşi între liniile de sârmă ghimpată  şi spatele câmpului de bătaie atârna implacabil o sabie a lui Damocles, ce se poate declanşa din văzduh, de pe pământ în orice clipă trecând în nefiinţă, pe oricine fără deosebire. Inimele lor bat cu aceeaşi emoţie în furtunile luptei, iar gândurile, sbuciumul şi dorurile se împărtăşesc reciproc întărind definitiv această legătură sufletească. De aceea, pierderea unui lasă în jurul celor rămaşi un gol ce nu se umple niciodată.

        Acest sentiment l-am avut la escadronul de vânători călări, pe care l-a comandat până în ceasul morţii locotenentul Arnăuţoiu Ioan, un călăreţ desăvârşit şi brav, peste al cărui proaspăt mormânt cununile de flori n-au prins a se usca încă. La postul de veghe din munţii Crimeei, în clipe de răgaz, călăreţii povestesc de aprigele lupte, de comandantul al cărui suflet a rămas pentru totdeauna.

        De el se leagă toate amintirile, începând dela prima zi de razboiu. Atacul viguros împotriva pichetului de grăniceri bolşevic dela Bilca. Înaintarea până în apropierea Storojineţului, oraş în care a pus cel dintâiu piciorul, sub barajul ucigător al artileriei inamice. Deacolo spre Cernăuţi, pe dealul Camenca, atunci când comandantul cade rănit ia în mâinile lui viguroase destinul neînfricaţilor călăreţi. Şi, de aci înainte, fiecare zi de luptă, în iureşul victorios al escadronului, în goana cailor trece Nistrul urmărind inamicul ce se retrăgea depe câmpiile întinse ale Transnistriei.

        Ziua de 26 iulie 1941 va rămâne neştearsa în amintirile tuturor. Escadronul primise  misiunea  să facă legătura cu o divizie de infanterie. În faţa satului Tibulevca după o puternică pregătire de artilerie, sovieticii trec la contraatac, cu  care de luptă, reuşind să facă o spărtură în front. Monştrii de oţel produc panică. Pericolul ameninţa întregul escadron. Atunci, dându-şi seama de gravitatea situaţiei, cu un avânt nebun, Locot. Arnăuţoiu sare din șanţ cu o sticlă de benzină în mână şi dă foc primului car. Pilda lui salvatoare e urmată cu același elan, şi vânătorii călări înscriu una din marile lor biruinţi. În vâltoarea  luptei este rănit la picior, dar rămâne acolo până la restabilirea situaţiei. Această faptă de arme îi aduce răsplata primei decoraţii, ,,Coroana României’’.

        În ziua de 9 Octombrie 1941, când ruşii sunt încercuiţi la Est de Nowo-Poltavca, în avangardă cu o grupă de mitraliere pătrunde în dispozitivul inamic şi dezlănţuind un foc puternic de surpriză îi zăpăceşte. Peste 500 de prizonieri şi un numeros material de razboiu capturat sunt fructul îndrăzneţei acţiuni, pentru care e decorat cu ,,Steaua României’’.

    Luptele din Cuban, de pe Dolgaje Krenest, valea Lipki, Bacanskaja şi altele, îl găsesc tot atât de aprig şi vitejia sa stârneşte admiraţia camarazilor germani, a căror preţuire e concretizată prin conferirea  ,,Crucii de fier’’.

        Întors în Crimeea, neastâmpărul de luptător îl stăpâneşte şi se avântă în luptele de curăţire a munţilor de partizani. Din proprie iniţiativă face pânde, patrulări şi recunoaşteri, punându-şi viaţa în pericol cu nepăsare.

        Într-o ultimă acţiune, la SV de Sablin, pe cota 718, în ziua de 8 februarie 1944, îşi găseşte o moarte neaşteptată şi năprasnică. Trupul lui frumos de călăreţ e sfărâmat de o mină pusă de mâna lașă a unui bandit, pe cărarea care-i urmărea, în fruntea escadronului său.

      Astăzi, în desişul negrelor păduri, pe stâncile colţuroase, călăreţi însetaţi de răzbunare, răscolesc cuiburile viperelor, pentru a plăti cu sânge, moartea celui mai iubit comandant al lor.

De Serg. t.r. Gruia Floruţoiu (reporter de război S. M. P.)