Rãdãcini

     Acum cativa ani am citit undeva, nu mai tin minte unde, ca taranii aflati in inchisori pe vremea lui Dej suportau cel mai greu perioada in care venea primavara. Unii parca innebuneau, incepeau sa urle, sa-si rupa zeghea de pe ei, sa loveasca. Erau cuprinsi de o depresie subita, fiindca simteau, ca un fel de reflex ancestral cum afara incepe sa reinvie natura, sa creasca iarba, sa infloreasca pomii si intelegeau ca bucatica lor de pamant iubita nu va fi arata, insamantata, ingrijita si culeasa de mainile lor batatorite. Dorinta irepresibila de a munci ogorul care se transforma primavara, ii facea sa-si piarda mintile.

     M-a impresionat aceasta poveste si mi-am dat seama ca ii pot intelege pe acei vechi tarani de-acum cateva decenii si poate nu numai. Eu nu mai sunt taran, deja intre mine si bunicii mei, atat materni cat si paterni, tarani legati prin fire invizibile de ogoarele lor, s-a interpus o noua generatie, cea a parintilor mei. Tatal meu, fiu de taran scolit in Bucuresti, unde altfel decat la Agronomie, iubeste pamantul la fel de trainic cum a facut-o  si tatal sau, insa in acest sentiment se schimba ceva capital fata de parintele sau – in dragostea lui intervine si luciditatea. Pentru el recolta este un lung sir de operatii facute cu stiinta, cu grija, punandu-si experienta de o viata in ea. Foloseste un algoritm bine stiut, general valabil, pe care insa il imbunatateste fara probleme cu date noi, moderne, preluate de pe internet. Eu cred ca tatal meu a fost un specialist extrem de bun. Si asta nu doar fiindca uneori se mai lauda, ba chiar il simt ca mai si exagereaza. Nu, ci pentru ca mi se intampla sa ma mai intalnesc cu oameni cu care el a lucrat, acum bunici cu nepoti carora eu le sunt profesor si vad ca isi aduc aminte cu placere de el. Dupa 1989 a fost unul dintre primii sacrificati pe ,,altarul economiei de piata’’ – inginerii agronomi, prin desfiintarea proprietatii colective, au ramas fara locuri de munca. Si a fost nevoit sa plece pe cont propriu, intr-un lung sir de incercari, mai mult sau mai putin de succes. In acesti ani, dar mai ales in perioada cand m-am tras pe la casa mea si am lucrat alaturi de el in gradina casei, am observat un lucru surprinzator. Grija lui pentru samanta pe care o pune una cate una la germinat, pentru plantuta care creste, pe care o repica una cate una in rasadnita, pe care o mangaie zi de zi cu privirea, grija pentru combaterea bolilor la care aceasta este supusa, ca orice lucru viu, nu ma mai uimeste. Insa odata ce planta a produs si ajungem la momentul recoltarii, ceva se intampla. Nu mai este interesat de ultima etapa, cea in care se valorifica rodul muncii. Ca si cum acest element de tip capitalist – vanzarea produsului - contravine firii sale, esentei sale de taran. Ca si cum ar fi obosit dupa lunga lupta de a ridica plantuta firava din samanta, nu mai poate continua si altcineva trebuie sa obtina profitul de pe urma muncii sale. Probabil ca aceasta ultima inadaptare a facut sa nu aibe un succes deosebit, ca alti colegi de ai sai. Pe de alta parte eu sunt un adevarat epigon, legatura mea cu pamantul s-a destructurat pe masura ce aceea cu cartea s-a consolidat. Cititul, in perioada copilariei in primul rand, a invins de departe dragostea fata de munca pamantului. Bineinteles ca bunicii ma chemau sa ii ajut, mai ales la fan, la culesul prunelor, al porumbului. O faceam cu placere uneori, altadata, mai ales la culesul prunelor, imi venea extrem de greu. De altfel nu stiu cine ar putea gasi o placere in a sta ore in sir aplecat sau in genunchi ca sa adune maruntele prune. Dar asta a facut posibil sa fiu asteptat, liceean fiind, de catre taica, in beci, cu o spanzurata din rodul muncii noastre comune! Iar cuvintele sale ma urmaresc pana azi - ,,Sa mai treci, taica, pe la mine, atata cat oi mai fi si eu pe-aci.’’

      Acum, bunicii s-au dus de mult, dar cand vine primavara,  simt cum ceva se insufleteste in mine, ceva ma cheama afara, ma face sa-mi doresc sa pun mana pe uneltele celor din care am iesit. Cred ca e o farama din esenta taranului care s-a pastrat in mine undeva adanc, peste straturile pe care le-a adaugat in timp educatia si comoditatea. Cand ies in gradina mea si vad tot ceea ce am cultivat cu tatal meu, pomii pe care i-am sadit,  lacurile si padurea, un sentiment de plenitudine ma cuprinde, il accept si ma bucur de el. Acestea sunt radacinile adanci ale lui Catalin, radacini care l-au tinut in Priseaca si nu la oras, in Priseaca si nu in alta tara, alaturi de fratele englez ori de cumnata sa, nemtoaica. Pentru sentimentul ce se trezeste in mine odata pe an cand vad cum verdele crud al padurii de primavara coboara in valuri peste mine, cand mirosul reavan al pamantului proaspat arat isi cere semintele, cand floarea de salcam ma imbie cu mireasma ei, cand primele capsuni mi se topesc in suflet, nu am plecat. Am ales sa incerc sa fiu fericit aici.