Nevoia de modele

       De cateva zile citesc cartea doamnei Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare. Nu am parcurs decat un sfert din ea, poate mai putin. In fiecare zi o vad, o iau in mana, o mut dintr-o camera intr-alta, o mai deschid, dar nu ma hotarasc deloc sa o citesc dintr-o suflare, asa cum fac in mod obisnuit cu cartile care ma atrag si simt ca ma vor marca. Cum a fost bunaora cu memoriile lui Mircea Eliade sau cu cartile lui Alexander Soljenitin ori mai recent, cele ale lui Florin Pavlovici. De ce nu fac asta? Cred ca din doua motive: pentru ca atat de mult ma atrage aceasta lectura, incat nu vreau sa ajung sa o termin si sa simt tristetea ca i-am parcurs toate paginile si mi-a dezvaluit toate ideile, secretele ei. Am mai avut acest sentiment ciudat, o dorinta de a prelungi cat mai mult ceva ce am asteptat cu nerabdare. Iar al doilea motiv se leaga de persoana insasi a scriitoarei. Si de modul cum mi-a orientat, fara sa banuiasca, formatia intelectuala. Ana Blandiana vorbeste undeva in cartea sa de tinerete si despre cum cu cauta in jur modele, un fapt normal pentru orice tanar. Bineinteles ca asta am facut si eu, adolescent fiind, ba si mai tarziu. Nevoia de modele, nevoia de a fi acceptat ca ucenic de catre un maestru care sa te ajute, sa iti orienteze cautarile, sa iti puna ordine in nelinistile interioare, sa te mustre, dar si sa te laude, e una fireasca. Eu insa n-am gasit un astfel de mentor puternic si i-am resimtit mereu lipsa. Pentru mine Ana Blandiana a aparut prea tarziu, poate cu 10 ani mai tarziu. Nu am avut sansa sa o intalnesc la 22, la 24 de ani. Cu siguranta ca viata mea ar fi fost diferita daca s-ar fi intamplat asta mai devreme si as fi fost acceptat ca un umil pretendent la ucenicie.

      Am intalnit-o pe doamna Ana Blandiana in 2008, apoi an de an pana in 2011. Am urmarit-o cu atentie atat in cadrul oficial cat si in intalnirile mai putin formale. M-a primit la sediul din Bucuresti al Fundatiei Academia Civica si am discutat mai bine de o ora, dar nu am putut sa o conving sa editeze o anume carte. De fapt, ca sa fiu sincer, domnul Rusan, vocea  pragmatica a familiei, nu s-a lasat convins. Dar cu prilejul acelei discutii am inteles mai bine cum este dumneaei, cum functioneaza, ce resorturi o imping sa faca azi ceea ce face. Ana Blandiana este criticata, este uneori atacata dur, i se reproseaza atitudini din trecut de catre unii sau abordarea gresita asupra Memorialului de la Sighet, care ar fi trebuit realizat in alt mod. Pot sa inteleg argumentele lor, m-au durut reprosurile domnului Paul Goma, pe care il respect enorm. Dar nu pot sa nu vad cum doamna Ana Blandiana a pus practic bazele institutiei memoriei la Sighet si Bucuresti si de 20 de ani duce o munca herculeana pentru a acumula, a stoca, a folosi, a reda si a ne invata memoria represiunii si a rezistentei anticomuniste. Asa cum o vede dumneaei, intr-o viziune pe care a urmarit-o cu asiduitate de-a randul a doua decenii. Ma intreb, oare cei care o critica si ii contabilizeaza erorile, care cu siguranta ca s-au mai ivit, nimeni nu este fara greseala, oare, zic, ei ce au facut in anii acestia? Cu ce se pot lauda, care este efectul lor asupra tinerilor, pentru ca ei sunt categoria-tinta a eforturilor doamnei Blandiana?

        Da, sunt sigur ca nu este multumita in totalitate de rezultatele muncii sale, poate si de Scoala de Vara de la Sighet, care s-a vrut un loc in care sa se arunce o samanta, iar in timp, in ani, in zeci de ani chiar, aceasta sa dea rezultate concrete, palpabile. O dezamagire pentru calitatea mai slaba a elevilor, de la an la an cu siguranta ca a avut si dansa, asa cum noi, profesorii, suntem uimiti, apoi ingroziti si resemnati in cele din urma cand an dupa an, ne vin in banci, generatii tot mai dezinteresate. Ce sa mai spun de profesori, mie unul mi-a fost rusine sa vad, la un moment dat ca nici nu se mai acopereau locurile pentru noi la Scoala de Vara! Dar cu toate astea eu am vazut-o pe Ana Blandiana luptand in continuare, explicand, argumentand, intrand in inimile nostre si apeland la sentimente, dar si la ratiune. Parca ar fi incercat sa trezeasca in noi pe acel popor care a murit schimbandu-si profund resorturile interioare in anii ’60. In primii doi ani mi s-a parut ca s-a luptat cu noi, profesorii ca sa ne faca sa intelegem ce rol important am putea juca in raspandirea ideilor dumneaei, in trezirea unei constiinte adormite, care sa ne puna apoi la treaba. Sa aruncam seminte, sa luptam la randul nostru acolo unde suntem, sa ne smulgem dintr-un imobilism, pesimism si blazare in care simtea ca ne complaceam. Cred ca unii profesori au facut-o. Nu stiu daca sunt multi, daca sunt putini, personal nu cred ca a putut produce o mare dislocare de constiinta. Poate profesorii cu prestanta de la liceele importante au reusit mai multe. Nu stiu. Vorbind despre cazul meu, pot sa spun sigur ca eu am functionat. Sunt un produs al Sighetului si ma zbat in lumea mea mica sa raspandesc ceea ce eu cred ca am inteles ca mi-a transmis Ana Blandiana. Incerc sa fac istorie vie, sa o aduc in fata elevilor in ipostazele ei cele mai umane. Nu lucrez cu armate si batalii, cu regi si domnitori, cu revolutii si reforme, ci cu oameni, cu suferinta si curaj, cu demnitate, dar si lasitate, cu rezistenta de fier, dar si caderi distrugatoare, cu parinti, frati, veri si unchi. Ma bat cu generatia parintilor mei ca sa ajung sa scot la lumina generatia bunicilor mei, acei tarani de care Ana Blandiana a fost socata, pe cand lucra la proiectul dedicat colectivizarii, sa vada ca nu mai sunt.

      Cat trebuie sa te zbati ca sa il faci pe copilul din fata ta sa priceapa ce periculos a fost acest lup imbracat in oaie, comunismul, si cat rau ne poate face el in continuare! Pentru ei totul este atat de abstract! De aceea este nevoie sa le transmiti mici socuri care sa le scurtcircuiteze gandirea. Iar cand incep sa puna si sa isi puna intrebari, iti dai seama ca incepi sa reusesti. Crusta indiferentei se sparge si trairi ori sentimente apar. Samanta a fost sadita, iar undeva, candva, sper ca va da roade si il va ajuta sa-si creeze o reprezentare cat mai corecta nu numai despre ceea ce a fost, dar mai ales despre ceea ce este si pericolele care pot pandi atunci cand ii vei lasa pe altii sa hotarasca in numele tau, nu vei lupta pentru drepturile tale, nu iti vei folosi mintea si te vei lasa manipulat.

       In ultimii ani am citit literatura de specialitate, am fost la cateva intalniri avand ca tema subiecte de istorie recenta, am cunoscut, extrem de tarziu, e adevarat, fosti detinuti politici care au jucat un rol in miscarile de rezistenta anticomunista si nu numai. Eu insumi am scris cate ceva, am planuri pentru alte lucrari. De asemenea lupt cu elevii mei, impreuna cu ei, de multe ori contra lor ca sa ii conving de ce este cursul meu ,,Rezistenta anticomunista si represiunea in Arges-Muscel’’ atat de important. Am incercat sa folosesc si ultimul instrument, facebook-ul, propunand o pagina numita ,,Destine frante in inchisorile comuniste’’. Acesta are o buna audienta si cred ca am reusit sa fac cunoscute niste aspecte deosebite ale istoriei recente, iar documentandu-ma pentru a posta, eu insumi am crescut.

          Toate acestea se datoreaza intalnirii tarzii cu doamna Ana Blandiana. Sau poate gresesc, poate intalnirea a avut loc atunci cand trebuia, cand deja aveam coapte in mine ingredientele unei viitoare deveniri. Oricum, aceasta nu mai conteaza, important este ca am cunoscut-o si asa, de departe, fara sa stie ori fara sa imi mai cunoasca macar numele, viziunea doamnei Ana traieste in mine. Datorita ei am cunoscut apoi niste oameni de exceptie, reprezentantii celuilalt popor – Ana Simion, Marina Chirca, Alexandru Marinescu, Iosif Nitu, Elena Ion, Elena Belu. Si pentru asta si pentru ceea ce a aprins in mine, nu pot decat sa spun - ,,Va multumesc, doamna Ana Blandiana!’’ Si imi doresc sa mai existe undeva in tara asta 100 de persoane, 1000 de persoane, care sa spuna acelasi lucru. Atunci as sti ca misiunea doamnei Ana si a domnului Rusan este pe cale sa reuseasca si stafeta se va preda cu succes mai departe. Ca sa schimbam odata ceva si sa nu mai imi simt inima grea cand o aud pe doamna Elena Ion, sora lui Toma Arnautoiu, la 93 de ani, ca spune ,, De ce ma doare pe mine sufletul, ca nu-mi place, nu-mi place cum e tara noastra acum. Nu-mi place, nu-mi place!’’

         Azi, 25 martie, de Sarbatoarea Buneivestiri, este ziua doamnei Ana Blandiana. La multi ani, doamna Ana Blandiana! Sa va pastrati tineretea si vitalitatea asa cum v-am cunoscut!