Cronica unei excursii de neuitat

Sâmbăta aceasta, pe 14 iunie, am organizat pentru prima oară de când sunt profesor de gimnaziu o excursie pentru elevii noştri.  Am aşteptat nouă ani ca să fac acest lucru, dar cred că această aşteptare a meritat. Traseul era unul lejer, fără a fi extrem de încărcat său complex. Planul de acasă trebuia să ne ducă spre obiective istorice precum castrul Jidava, Mausoleul Mateias şi religios-istorice – Mănăstirile  Negru - Vodă, Nămăiești, Cetăţuia. Iar la sfârşit – celebra cofetărie Iepuraşul din Câmpulung, că dar nu era să facem vreo excepţie tocmai noi !

         Ziua se arăta a fi una superbă, promitea mult. Singura problemă a fost, din păcate, legată de doamna Angelica, care s-a îmbolnăvit zdravăn şi nu a  mai putut merge cu noi. De aceea am luat imediat hotărârea să-i predau sarcina de diriginte pentru o zi lui Iulian, fostul meu elev, cunoscut în Universul Virtual drept Profesoru ( profesoru.ro.) Iulian şi-a luat treaba în serios şi elevii săi au fost foarte mulţumiţi de noul diriginte, iar eu cu atât mai mult !

       Am ajuns în Câmpulung după ce am reuşit să ratăm castrul de la Jidava fiindcă şoferul nu a oprit la timp. La mănăstirea Radu-Negru copiii au intrat puternic în banii de buzunar cumpărând aproape tot magazinul bisericesc ! Unii însă s-au rugat cu râvnă la icoanele făcătoare de minuni şcolare – măcar un 8, sau chiar un 9 la examenele de săptămâna viitoare ! Abea aştept să văd rezultatul !

Am continuat spre Nămăiești, frumoasa mănăstire rupestră de lângă Câmpulung. Prilej de alte rugăciuni fierbinţi, acatiste, fotografii. Copiii, extrem de cuminţi, păreau că nu sunt ai noştri ! Doar Andrei, cel mai credincios dintre cei credincioşi, ne-a prilejuit puţină agitaţie atunci când n-a venit la timp, fiind pierdut printre rugăciuni, lumânări şi miros de tămâie !

         Mausoleul Mateias mai fusese vizitat înainte de câţiva copii, dar acum a fost puţin mai altfel, mai ales datorită ghidului, un domn Popescu, extrem de simpatic, hâtru şi iniţiat în tainele istoriei locului. Glumele sale au destins atmosfera şi au umanizat povestirea. Personalităţile ce au influenţat devenirea României Mari au fost coborâte de pe piedestal şi aduse la înălţimea şi înţelegerea elevilor. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un asemenea ghid, cinste lui ! Copiii au vizitat şi osuarul, unii şi-au văzut numele de familie scrise aici şi au înţeles că sunt, poate, stră-străbunici de-ai lor care au luptat şi şi-au dat viaţa pentru că ţara noastră să se întregească.

         Coborând de la Mateias spre Câmpulung am oprit câteva minute şi la Monumentul neterminat al Luptătorilor musceleni din rezistenţă anticomunistă. Cu elevii mei de clasa a VIII-a, care cunoşteau povestea lui am mers spre Monument şi am făcut câteva fotografii. Sper că data viitoare când o să păşesc aici să fie la inaugurarea şi sfinţirea sa !

        Intrând în drumul spre Cetăţeni, am oprit într-o livadă ca să ne desfătam cu un mic picnic. Am pus stăpânire pe acea livadă şi ne-am dat seama că aveam nevoie într-adevăr de o masă copioasă. Aici vorbesc în numele meu !

Ultima etapă a fost drumul spre Mănăstirea Cetăţuia, un traseu greu, lung, istovitor. Dar, cel puţin pentru mine, fiecare pas, fiecare picătură de transpiraţie, fiecare respiraţie, a meritat ! Nu ştiu cum aş putea descrie mai bine acest drum spre mănăstire şi spre Dumnezeu. Vorbele sunt prea sărace… 

        Cineva spunea că atunci când ai un ţel, o scop greu de atins, contează enorm drumul către el, poate mai mult chiar decât realizarea însăşi a scopului dorit. Cam aşa am simţit eu în această urcare, la capătul căreia însă, cumva, am atins şi ţelul – să stau de vorbă cu părintele stareţ. Eu am rămas în urmă cu ultimii elevi, i-am încurajat şi i-am sfătuit cum să facă pentru a-şi învinge oboseala. I-am fotografiat în ipostazele diferite ale drumului și învingerii propriilor limite, gândind la o cronică în imagini a acestei ascensiuni spre absolut. Ajungând sus, aproape între nori ni s-au dezvălui privelişti superbe şi iarăşi mi-am zis – ,,Uite cât de frumoasă este ţara asta a noastră !

''Am intrat în impresionanta bisericuţă rupestră unde copiii se rugau cu mare râvna pentru împlinirea dorinţelor lor. M-am rugat şi eu, pentru toţi copiii noştri şi în special pentru cei ce au terminat școala generală, să ajungă la şcolile cele mai potrivite pentru ei…

        Apoi am urcat spre Crucea dorinţelor, am trecut pe lângă chilia unde părintele stareţ avea nişte musafiri, pe lângă paşii săpaţi în piatră ai unor uriaşi ( sau domnitori, după legenda) şi mi s-a revelat deodată, lângă Cruce, întregul peisaj că într-o panoramă dumnezeiască. Am privit cu nesaţ şi cu sufletul plin priveliştile  şi parcă nu mai puteam să plec de acolo. Copiii veneau, se închinau, lăsau un obiect la Cruce pentru împlinirea dorinţelor şi plecau…A venit şi Vladuțul nostru şi după ce şi-a pus o dorinţă neştiută de nimeni, a lăsat brăţara tricoloră pe care i - o adusesem de la Corbii de Piatră. Să dea Dumnezeu să i se împlinească, lui şi celorlalţi copii...


Deasupra norilor la Cetatuia

          Am plecat în cele din urmă de lângă Cruce şi coborând puţin am dat de un băiat de la mănăstire şi l-am întrebat dacă au cumva apă, fiindcă tuturor ni se terminase apa şi după efortul acesta eram extrem de însetaţi. Ce fapta poate fi mai bună în atari condiţii decât să potoleşti setea unor copii?

        Ne-am oprit lângă chilia părintelui- stareţ şi am aşteptat cu răbdare să termine cu vizitatorii dinăuntru. Spre noi veneau valuri valuri de mirosuri dinspre bucatărie, unii zicând că ar fi de la clătite, alţii de la gogoşi. Cert e că pofta s-a instalat rapid printre copii şi, în cele din urmă, a fost şi ea potolită, la fel ca şi setea ! Părintele a ieşit când i-am spus că pe dânsul îl aşteptăm şi ne-a recomandat pe ajutorul său de la magazinul bisericesc pentru a afla poveştile locului. Cu îndrăzneală l-am întrebat dacă acela, student la teologie, cunoaşte şi povestea lui colonelului Arsenescu şi a lui Pimen Bărbierul. Atunci părintele s-a lăsat înduplecat şi a coborât să ne povestească. Începând să vorbească mi-am dat seama că ţelul călătoriei  mele, dar poate şi a altora acesta a fost – să îl ascultăm pe acest călugăr. Eu ştiu că de obicei călugării sunt mai aspri, mai duri cu laicii, nu le pot tolera uşor greşelile şi păcatele. Părintele acesta însă este din altă plămadă, emana doar bunătate şi dorinţa de a ajuta. O asemenea empatie nu-mi amintesc să mai fi văzut, pe copii parcă îi învăluia cu privirile sale într-o mantie de binecuvântare. Ascultau cu atenţie şi înţelegeau şi ei că sunt martorii unui moment  cu totul special. Despre Părintele Pimen, care i-a fost duhovnic nu a vorbit prea multe, dar ceea ce a spus mi-a întărit ideile pe care le aveam despre dânsul. Cel mai important a fost însă modul cum le-a povestit copiilor şi felul cum îi privea cu bucurie în priviri părinteşti pe toţi. L-a adus pe Dumnezeu în inimile lor nu ca pe un bunic  cu barbă albă cum ştiau ei, ci ca pe un Dumnezeu care e viaţă, e bunătate, e lângă noi şi în noi, e în aer, dar şi în corp şi în suflet. Cei care l-au ascultat au plecat cu sufletul mai uşor, mai liniştit şi poate, cu promisiunea de a mai reveni în această Cetăţuie din vârf de  munte a Domnului. Părintele se pregătise pentru venirea unui grup de vizitatori, ajutoarele sale făcuseră un lighean mare de gogoşi. Când au trecut pe lângă noi, lăsând mirosul acela îmbietor, părintele i-a oprit şi le-a cerut să ne împartă nou gogoşile, pentru că altele se mai pot face. Minunat gest, binecuvântat Părinte !

          Pentru că orice lucru bun nu poate să dureze prea mult, a trebuit să ne luăm la revedere şi să coborâm, o altă încercare peste care am trecut cu toţii fără probleme.

        Ultima oprire a fost de-a dreptul laică – la cofetăria Iepuraşul, unde copiii s-au desfătat cu sucuri, prăjituri şi îngheţate. Toţi eram obosiţi şi aşteptam să ajungem acasă.

        Călătoria noastră s-a încheiat, dirigintele de ocazie, Profesoru Iulian şi-a făcut datoria şi a fost îndrăgit de toţi elevii săi care i-au cerut să mai vină şi altă dată în excursie cu ei. I-am întrebat pe toţi dacă le-a plăcut şi cum n-am văzut nici un chip mohorât, plictisit sau supărat, am ajuns la concluzia că am realizat chiar un lucru bun cu această excursie şi va trebui, cu siguranţă, să ne gândim pe viitor să mai călătorim în același fel.