Totalul afișărilor de pagină

luni, 9 iunie 2014

Partizanul din Nucșoara sau istoria vie care nu se învață la școală

Ziua de Rusalii mi-a adus un dar la care nu m-aș fi gândit cu ceva vreme înainte. Puțin după miezul zilei am plecat spre Nucșoara, cel mai frumos sat din România. Căutările mele m-au adus în pragul casei ultimului partizan din gruparea Haiducii Muscelului care mai trăiește încă în acest sat minunat. Este vorba de domnul Eugen Chirca, mai tânăr cu aproape un an față de domnul Marinescu din Poenărei, al doilea luptător care mai ține vie flacăra memoriei rezistenței anticomuniste muscelene.
Primul popas a fost la amicul meu Constantin Berevoianu, profesor de istorie și director al Școlii Gimnaziale ,,Toma Arnăuțoiu’’. Acesta este o carte deschisă nu numai a istoriei partizanilor, dar și a locurilor și oamenilor din Nucșoara. Deși e tânăr, în puterea vârstei, domnul profesor te uimește cu varietatea preocupărilor, cu bogăția informațiilor și cu o anumită înțelepciune și exprimare caldă, calmă, așezată. Ai zice că ai în față un ardelean care gândește de două ori înainte de a spune ceva, e ancorat în problemele satului, discută cu oamenii apropiindu-se de ei și spunându-le o vorbă bună sau dându-le un sfat. M-a dus cu gândul la vechii dascăli, ce erau atât de ancorați în viața satului, precum Iancu Arnăuțoiu și Virgil Marinescu. Domnul Berevoianu a accesat împreună cu câțiva prieteni fonduri europene pentru un proiect care va aduce istoria locului la o altă dimensiune. Este vorba de un ,,Drum al Partizanilor’’ care va porni din Domnești spre Poenărei și se va sfârși la Nucșoara în munte, fie la un bordei, fie într-un punct de belvedere. Totul va fi făcut sub expertiza istorică a domnului profesor. De abea aștept ca proiectul să capete contur și să străbat potecile partizanilor alături de dânsul !




        După ceva timp petrecut acasă la domnul profesor, am plecat împreună spre satul Slatina unde am fost primiți de familia Chirca – domnul Eugen și soția. O familie deosebită, lovită însă de nenorocirile sorții care i-au răpit de tânără o fată, mamă a cinci copii. Durerea lor era atât de profundă încât parcă devenea palpabilă, mai ales că vroiau să îți vorbească despre copilul lor plecat așa de devreme...
      I-am arătat domnului Eugen fotografiile luptătorilor și sprijinitorilor lor din Nucșoara și celelalte sate și dialogul s-a înfiripat ușor și firesc. Colegul meu punea întrebări care aduceau lămuriri importante pentru amândoi. Omul din fața noastră mi se părea de o blândețe, o tristețe și o resemnare sfâșietoare. Emoțiile sale, atât de vii în fața amintirilor răscolite de noi, m-au cutremurat și m-au făcut să mă întreb ce drept am eu de fapt să mai lovesc în inima acestui. Dar am continuat...







        Domnul Eugen este înalt, cu părul alb și ochii albaștri pătrunzători. Este atât de blând, de calm, de ponderat, de lent în mișcări și cumpătat în vorbe încât nu ți-l poți imagina deloc în munte cu ZB-ul de 16 kg în spate. De altfel, avea doar 19 ani când tatăl său i-a chemat în grupul partizanilor pe el și pe Gheorghe, fratele mai mare, precum și pe mama lor Lina. A fost prins repede, după mai puțin de 6 luni și anchetat cu sălbăticie la Pitești. Din fotografia făcută după arestare ne privește un tânăr ras în cap, dar frumos ca o icoană, cu acei ochi albaștri inocenți care nu puteau bănui până unde se poate coborî omul care nici om nu se poate numi, până dincolo de ce barieră poate fi împins Răul din fiara despre care atât de adevărat a spus romanul – homo homini lupus. Cuvintele îmi sunt sărace în fața mărturiei sale...

 Eugen Chirca - partizanul din Nucsoara


        La 19 ani, timp de opt ani să treci prin Jilava, prin iadul teran de la Canal, prin iadul subteran de la Baia Sprie... Un băiat simplu de țăran din Nucșoara de Muscel, cel mai frumos sat din patria noastră...


 Dureri nestinse...

        Iar la venirea acasă, în 1957, să nu găsești mamă (moartă la Mislea), să nu găsești tată și frate mai mare, aflați încă la închisoare, să stai pe la rude pe apucate...
      Domnul profesor a citit cele peste 100 de nume de pe sentințele date luptătorilor anticomuniști și fiecare nume avea un ecou în sufletul și mintea partizanului nostru... Oameni de mult plecați, nume încărcate cu un depozit uriaș de suferință, de durere, de umilințe de neconceput astăzi.
         După două ore am plecat și l-am lăsat pe domnul Eugen cu durerile sale atât de vii, lângă soția dumnealui grijulie și protectoare. 




        I-am promis că voi vorbi la AFDPR Pitești pentru a afla dacă statul român se va trezi în ceasul al doisprezecelea și le va oferi puținilor deținuți politici ce mai trăiesc, o reparație morală și materială.

     Înainte de a pleca din Nucșoara am mers la casa Anei Simion, plecată spre rai acum trei ani. Nu mi-o pot imagina decât acolo !




       Mi-o amintesc în pragul casei pe cea care a schimbat atâtea în mine când m-a lăsat să pătrund în adâncurile dramei sale personale. La plecare, ca să nu ies cu mâna goală, îmi întindea câteva ouă proaspete de la găinușele dumneaei. Dar nu s-a gândit, cred, niciodată, că eu ieșeam din căsuța veche și pitită printre grădini cu sufletul plin și cu hotărârea de a face tot ceea ce pot pentru a-i păstra memoria, dumneai și celorlalți luptători pentru libertate, credință, patrie și Rege. Puțin, m-am aplecat și eu spre dânsa, spre crucea pe care o ducea, ca ridicând de-un colț, să-i fac povara cu o câtime mai ușoară. Dumnezeu să te odihnească, tanti Ana...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu