Două surori în rezistenţa anticomunistă din Nucşoara

           Le-am cunoscut in 2010 pe Ana Simion şi Marina Chirca, două surori nonagenare din localitatea Slatina, care aparţine de comuna Nucşoara. Din discuţiile cu dumnealor, dar şi cu alte persoane care le-au cunoscut sau au avut de-a face cu mişcarea de rezistenţă nucşoareană, din documentarea pe care am făcut-o,  am desprins anumite concluzii pe care doresc să le prezint în această lucrare. Cu siguranţă că studiul arhivelor ar putea să releve noi informaţii, dar de asemenea, mi-e teamă de intoxicarile securiste care ar putea aduce umbre de îndoială asupra vieţii şi acţiunilor celor două surori.

                                                        Marina Chirca

            Mişcarea de rezistenţă anticomunistă s-a desfăşurat în perioada 1949-1958 în zona munţilor Făgăraş, pe versantul sudic al acestora. Iniţial mişcarea a fost condusă de colonelul Gheorghe Arsenescu, o autoritatea recunoscută de toţi participanţii şi de ajutoarele lor din sate, aşa numitele ,,elemente nedispersate’’. Rolul acestora era de a procura  arme şi muniţii şi de a colecta alimente şi articole de îmbrăcăminte. Asa cum apare într-un raport al securităţii, ,,membrii acestei bande au mai recrutat şi alte elemente de sprijin care trebuiau să rămână la domiciliul lor şi care păstrând legături secrete, dar permanente cu banda, să activeze pentru sprijinirea materială a activităţii bandei”. Niciodată partizanii din munti n-au depăşit cifra de cincisprezece, însă au fost ajutaţi de peste o sută de persoane de-a lungul anilor din sate ca Nucșoara, Slatina, Corbi, Poenărei, Stănești, Domnești și altele. Din păcate, după  prima confruntare cu Securitatea din iunie 1949, datorită neînţelegerilor legate de strategiile ce urmau a fi aplicate pe viitor, grupul s-a rupt, în zona Nucşoara rămânând conducător locotenentul Toma Arnăuţoiu. Gheorghe Arsenescu s-a retras spre Câmpulung şi a reuşit să scape din două ambuscade întinse de securişti după care s-a ascuns o lunga perioada de timp, până în 1960,  la marginea Câmpulungului. Oraşul era  frecventat în acea vreme de numeroşi fugari, bunăoară  Alexandru Paleologu, ori alţii cu domiciliu obligatoriu precum Constantin Noica. 

        Între timp sus în munţi mişcarea a continuat cu intensificări şi lupte de primăvara până toamna şi scurte perioade de răgaz iarna. Însă în sate Securitatea lucra serios, oamenii erau arestaţi în 1949-1950, erau luaţi cu forţa la posturile de miliţie şi intimidaţi, ameninţaţi, chiar torturaţi. Foarte cunoscut este cazul Elisabetei Rizea, care a fost mediatizat mai mult dupa 1989. Căpitanul Cârnu a fost inchizitorul Nucşoarei : ,, Mă aducea lumea cu ţoala acasă. Ultima dată, a venit Cârnu cu ăla de cauciuc şi o curea pe mână. “Spune!” N-am spus. M-a legat de mâini cu unu care-a murit şi el pe şoseaua spre Bucureşti. “Iţi dăm 300 de lei!” “Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi...” M-a trântit pe jos. M-a legat şi m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit şi eu trăiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.  Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funtă. Mi-au aruncat fota şi am rămas în iie. Mi-a legat coada sub cârligu’ de lamba din casa boierului. Coada era groasă. Eram şi eu altfel la 38 de ani... Cârnu mi-a tras scaunu’. Ălalalt mi-a tras si masa. Coada mi-a ramas in cârlig şi eu am căzut la pamant. Aşa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament şi nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut...”

        Însă nici Ana Simion nu a scăpat mai usor din mâinile securiștilor. Ca în atâtea şi atâtea cazuri, și căderea Anei Simion s-a produs prin trădare. Iuda umbla prin grădinile Nucșoarei fără să se ascundă. Într-o zi pe când era la câmp i-a făcut semne cu mâna unul din băieții lui Chircă, cel poreclit Dezertorul, iar ea s-a dus spre acesta, speriată, crezând că s-a întâmplat ceva grav, poate cu unul dintre părinți. Când a ajuns însă lângă el, a şi fost înşfăcată de câţiva securişti şi bătută cu un par ca să spună unde a ascuns un fugar, pe un anume Gheorghe Mămăligă. Într-adevăr, acesta fusese ascuns în podul cu fân, dar nu la ea, ci la sora sa, dar nu a putut recunoaște nimic, nu a vrut să o aducă şi pe Marinica în mâinile acestor  torţionari. Mărturisirea despre acel prim contact cu securiştii e cutremurătoare - ,,M-au chinuit să spui şi n-am spus nimic, mamă. M-a luat în pădure, acolo aproape, cu paru’ m-a bătut…să spun unde e ăla, Gheorghe Mămăligă, că ăla l-a împușcat pe Chircă. Cum era să spui, dacă spuneam unu, ăla îi spunea pe toți şi-i omora din cauza mea pe toți. Mor eu una singura şi nu spun nimic! Da’ n-am fost vinovată cum m-a chinuit ăștia, nu …’’ Au dus-o la sediul Securității, probabil la Câmpulung, unde calvarul a continuat - ,,M-a chinuit ce nu există, mamă, întinsă pe masă, cu cauciucu, cum are polițaii ăştia ; patru inşi era, stătea doi şi mânca şi doi venea, nu mă slăbea din bătaie, şoldurile mele acu e sparte, nu poate să-mi facă injecții. […] m-a ajutat Dumnezeu, dacă n-am spus pe nimeni. M-a rugat cu bani, mamă, cu serviciu, că m-a bătut până când am căzut jos pe ciment şi m-a dus la un medic.’’

         Fiindcă a rezistat si nu a scos o vorbă, a fost trimisă acasă după două săptămâni, într-o stare fizică greu de imaginat. Iată deci ce păţeau aceia asupra cărora planau bănuieli că îi sprijină pe partizani. Sora sa Marina nu a fost arestată, însă soţul şi ceva mai târziu şi cei doi băieţi, au ajuns în beciurile comuniste. A fost însă și ea cercetată la sediul Miliţiei, dar a refuzat să colaboreze. Elisabeta Rizea a fost condamnată la 6 ani de închisoare, apoi Ana Simion a fost luată din nou pentru cercetări după ce o mătuşă a lui Arsenescu din Câmpulung a mărturisit că i-a dat arme şi medicamente pentru luptătorii din munţi. A fost condamnată în 1950 și au urmat cinci ani grei de închisoare despre care mi-a relatat când cu lacrimi în ochi, când cu un zambet amar pe buze.

                                             Ana Simion in arest

         La închisoare la Jilava a regăsit consătence precum Elisabeta Rizea, Laurenția Arnăuțoiu, mama lui Toma si Petre, Victoria Arnăuțoiu, soția lui Petre, Ecaterina Năstase, doamna Marinescu, soția învăţătorului Virgil Marinescu. Despre celelalte persoane nu şi-a mai adus aminte prea bine, dar erau şi doamne deosebite, ,,femei culte’’, cum le spune dumneaei.  - ,, Da, era colea 300 de persoane, m-am mai potolit când  i-am văzut. Hai că am fost noi proşti, o echipă din Nucșoara, dar când am văzut 300 de persoane acolo, profesoare, doctorițe, aviatoare, 5-6 eram de la ţară! Da’ nu m-a întrecut!  M-am ținut tare şi eu după ele şi cu lucru şi cu tot.’’[…]

    ,, Şi studente, mititelele, a strigat la școală că nu vrea regimul ăsta şi i-a luat pe toți. Şi i-a bătut, săracii, vai de mine, ce îi trântea pe ciment, că vedeam pe fereastră. Îi trăgea așa cum e icea la fereastră şi aci îi bătea pe bieții studenți, nu făcuse nimic, decât atâta că nu le place regimul, un cuvânt. I-a distrus, i-a băgat în spital!’’ Dintre toți cei din personalul închisorii i-a rămas în minte un torționar de o răutate ieșită din comun. Era ,,unu surd, bătea până auzea el, scotea târâş şi îi bătea cu cauciucu ăla, băieții tineri de la școală. […] ăsta bătea până orăcăia omu’ sub picioare’’.

De la Jilava la Mislea au fost mutate  într-o noapte, iar în această închisoare, fostă mănăstire de maici, viața a fost ceva mai ușoară. Poate şi datorită faptului că a avut posibilitatea de a munci - ,,acolo am stat atâţia ani şi am lucrat acolo, mamă,  la covoare d’astea persane care se pune pe jos şi la croitorie.’’Aveau o normă zilnică de îndeplinit, dar ea, obișnuită de acasă cu munca, reușea să o realizeze şi mai apuca să le ajute şi pe ,,doamne’’. Într-o zi  nu a reuşit să termine norma fiindcă i se stricase maşina şi nu îi fusese reparată. Un gardian a venit şi a întrebat care este Ana Simion şi a luat-o la carceră. ,,Hai s-o fac şi p’asta, că n-o mai făcusem!’’La carceră i-a adus o felie de pâine şi o cană cu apa caldă, dar ea i-a spus cu obrăznicie că ,,Nu mănânc, nu mi-e foame, dacă n-am făcut norma de ce să mănânc? A plecat nevlegul cu ele în mână!’’ Dar s-a întors repede fiindcă toate deținutele ce erau la masă au refuzat să primească hrana fiindcă ea fusese închisă la izolare fără vină - ,,Hai că parcă  le-ai momit p-astea, nu mănâncă nici una fără tine şi nu pot să le pedepsesc pe toate!’’Impresionantă solidaritate a deținutelor care nu poate să demonstreze decât că Ana Simion nu era o persoană oarecare, ci una care merita să se riște pentru ea chiar o osândă comună. Era cu siguranță o femeie care prin felul ei de a fi şi de a se purta, prin ajutorul pe care îl acorda, a putut stârni un sâmbure de revoltă în masa politicelor nemulţumite că e pedepsită pe nedrept.

             În timpul când și-a ispăşit pedeapsa, sora ei Marinica i-a ajutat constant pe cei din munţi, chiar dacă se schimbase mult situaţia şi în rândul lor. Într-adevăr, în perioada 1950-1952, datorită acţiunilor susţinute ale organelor de represiune, numărul partizanilor se micşorase simţitor. Unii au pierit în confruntările cu trupele de securitate, alţii au fost arestaţi, astfel că, în caţiva ani doar fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, Constantin Jubleanu şi Maria Plop se mai găseau în munţi. Ei îşi făcuseră pentru iarnă un adăpost destul de sigur lângă Poenărei la Râpile cu Brazi. Erau căutaţi în  continuare, însă datorită faptului că acţiunile armate încetaseră, situaţia era mai calmă decât în perioada precedentă. În 1955-1956 se termină perioada de detenţie  a mai multor locuitori ai Nucşoarei, între care Elisabeta Rizea şi Ana Simion. Prima a aflat chiar de pe scara de autobuz, când ajungea acasă, că ,,băieţii sunt bine’’, de la preotul Ion Constantinescu, iar pe Ana Simion au căutat-o acasă Toma și Petre fiindcă sperau să le dea veşti despre mama lor, arestată şi ea. Traumatizatâ, Ana Simion i-a respins iniţial. ,,A venit în casă peste mine şi n-am vrut să vorbesc cu ei, m-am suit în pat, am tras pătura peste mine, că voi nu știți de unde vin eu, că am făcut 5 ani de zile, mă băgați iară în pușcărie!’’ Toma a încercat s-o liniștească spunându-i că acum sunt aprovizionați din străinătate cu avionul şi nu mai au nevoie de ajutorul ei.

           Ulterior, ca si Elisabeta Rizea, a reînceput să îi ajute cu alimente, cu haine, cu informaţii. La fel sora şi cumnatul său despre care spune că ,,ea cu bărbatu-său, a fost moartă după ei’’. În ultimii ani până când luptătorii au fost prinși, s-au ascuns, dupa cum spuneam, la Râpele cu Brazi. Îşi aduce aminte, că odată când a venit în zonă ca să ajute pe o fată la strânsul fânului, aceasta i-a arătat un loc unde se zicea că ar trăi Arnăuţoii. Altfel, niciodată nu a ajuns acolo, fiindcă ,,trebuia să-i anunți, că trăgea[…] ce, mai avea încredere, trăgea în noi!’’Alimentele ajungeau la fugari fie când aceștia riscau şi mergeau la locuințele surorilor, fie prin intermediul preoților Andreescu și Constantinescu la care acestea le lăsau. Odată  a trimis - o sora ei Marinica împreună cu unul dintre copii ei într-un loc de pe Valea Vâlsanului ca să le lase ceva alimente ,, şi am orăcăit acolo pe pârâul ăla să vină ăştia ai lui Arnăuțoiu, şi am zbierat cu bietul copil şi n-a venit nimeni !’’ În cele din urmă au cules ciuperci şi s-au întors acasă târziu în noapte rupţi de oboseală.

            Ana Simion i-a cunoscut destul de bine şi pe cei din familia Jubleanu, a căror tragedie o înduioșează profund. ,,Ce băiat frumos era ăsta a lu’ Titu Jubleanu ! Şi mă-sa ! Într-o vale, spăla rufele la copil, acolo a împușcat-o; ce mai femeie era, frumoasă, mamă, uite şi Tomiţă ce om, frumos, delicat, să-i iei tu viața! Rău au trăit săracii, de la bine au plecat la rău , vezi tale soarta, ce le trebuia la ăştia, că era pricopsiți toți? ‘’ Cu obidă zicea despre securiștii care le-au distrus viața - ,,Ăştia a fost câinii din lume, alte arătări, să omori tu omu’ în bâte, să iei tu bani pe bătaie! Oameni de valoare, învăţători şi preoți; da’ preoții ăştia n-avea vină de loc, le-a dat mâncare, le-a fost milă de ei, şi ai noștri din Nucșoara la fel.’’

                                                     Familia Jubleanu 

            De mare ajutor au fost în perioada când s-a născut  în munte  Ioana, fiica Mariei și a lui Toma. Ana Simion îşi aducea bine aminte cum Maria venea uneori noaptea cu copilul mic de câteva luni să caute de mâncare. ,,Era o fată inimoasă, ce-a mai amărât, să târăşti tu de un copil în spinare, nemâncat; copilu’ plângea de foame, ea  n-avea ce-i da!’’Acest episod a revenit în memoria sa de câteva ori în timpul discuției noastre şi, de fiecare dată, vocea i s-a înecat a plâns. Au trecut 50 de ani, dar această femeie cu suflet încă mai retrăia durerea mamei ce alerga hăituită în munte încercând să înăbușe scâncetele de foame ale fiicei sale. La fel si sora sa Marinica Chircă își aminteste bine de mamă și copil, de cum le-a ajutat, de botezul care s-a petrecut în ascuns la Poenărei, preot fiind părintele Ioan Constantinescu si fiica sa Iuliana, care a ţinut-o în braţe pe micuţa Ioana. Doi ani mai târziu va plăti cumplit acest gest creştinesc, intrând în închisoare însărcinată în luna a şaptea, născând acolo şi trebuind să renunţe la fetiţa ei pe care a numit-o simbolic Libertatea. Şase ani lungi și grei a suspinat după copil…

   

                                                   Maria Plop cu copilul Ioana

             În 1957-1958 securiștii s-au apropiat foarte mult de rezolvarea cazului bandiţilor și teroriștilor de la Nucșoara, cum îi numeau. După un scenariu demn de un film poliţist, au planificat până în cele mai mici detalii prinderea ultimilor partizani. Un lucrator din servicii a fost infiltrat în zonă sub pretextul ca îl înlocuiește pe un gestionar la magazinul sătesc Slatina. În cateva luni s-a apropiat extrem de mult de surorile din Slatina, mai ales de Ana, careia i-a facut o curte asiduă. Ajunsese una dintre cele mai invidiate femei din zona, căci Vasile Linie pe numele său de acoperit, o răsfăţa, avea grija de ea, începuseră să se comporte ca un adevarat cuplu. Ba chiar apăruseră planuri de nuntă. În discuţia cu Ana Simion, aceasta nu s-a aratat prea dornică să vorbim despre subiect, care era unul extrem de delicat şi după atâţia ani. A afirmat  că a ştiut de la început cine este respectivul, că i s-a spus de la Sfat că persoana este de la securitate şi are şi doi copii, iar apoi ,,se cunoştea pă mersură, că avea mersură de colonel, nu de gestionar. Păi eu făcând atâţia ani, nu l-am cunoscut  cine e?’’ Într-adevăr, Ana fusese rugată  să le pregătească ea mâncarea, lui şi altor două persoane, fiind plătită pentru aceasta. Inițial securistul a vrut să ajungă în preajma Marinicăi, însă ea avea un copil cu piciorul rupt, zăcea la pat şi de aceea l-a trimis la sora ei pentru a-l ajuta cu pregătirea alimentelor. În mai multe rânduri acest Vasile Linie a adus vorba despre partizani, exprimându-se cum că, dacă ar ști unde sunt, s-ar duce şi el să li se alăture în lupta contra regimului. Având însă suspiciuni, nu i s-au dat nici un fel de informații despre grupul Arnăuțoiu. La întrebarea mea daca a plecat într-o călătorie cu acesta în Ardeal în timpul căreia ar fi fost arestați chiar în tren sub pretextul că transportau țuică şi au fost apoi anchetați de securitate, mi-a răspuns că ,,Nu e adevărat mamă, nu e adevărat, că v-aş spune -  iote ce s-a întâmplat, că acu s-a trecut toate;  a mințit el, ca să nu rămâie de prost, că l-am păcălit, cum a venit așa a plecat, că el a venit să câștige ceva în comună, nu a câștigat nimic.’’

            Adevarul este că lucrurile au mers mult mai departe. Plecarea la Miercurea Ciuc, la o aşa zisă rudă a lui Vasile Linie a avut loc, la fel şi interceptarea celor doi pe motivul că transportau ţuică pentru a o vinde ilegal. Se pare că, într-o noapte groaznică în arestul miliţiei de la Sfântu Gheorghe, Ana Simion a fost nevoită după presiuni mari făcute asupra ei să dea un nume – cel al preotului Nicolae Andreescu din Poenărei. La revenirea precipitată acasa, cu remușcări şi cu multe temeri pentru viitor, cu durerea în suflet că relaţia în care îşi pusese încrederea fusese o simplă manevră, s-a întâlnit cu sora sa și au luat o hotarare foarte dificilă, aceea de a fugi din Nucșoara numaidecât. Ana Simion a mai apucat să lase un bilet de adio lui Vasile Linie în care îi spunea ,, nu mai suport situaţia aceasta, simt că nu mai pot să trăiesc; să nu te superi pe mine pentru ceea ce fac; eu plec; să ai însă grijă să dai și pentru mine o pâine de pomană. ’’  Şi au plecat amândouă  în plină zi spre Câmpulung, însă acolo au ajuns la un baraj al miliției şi fiindcă s-au temut să nu fie recunoscute s-au întors pe Valea Doamnei în Corbi. Aici au fost găzduite de Ion Florea, finul Marinicăi într-un pod de grajd pentru aproape 5 ani cu câteva întreruperi. Ana nu a stat permanent în Corbi, căutându-si şi alte gazde - ,,… eu am stat la schit la Slănic, le-am spus la călugări că m-a bătut soțul şi nu mă mai primește acasă, că dacă oi spune că sunt fugită îi ia şi pe ei, dar aşa dacă m-o prinde, să rămâie ei, că eu sunt vinovată, că i-am minţit şi m-a primit de milă, aşa spuneam şi scăpau, că îi lua pe toţi’’. O vreme a rămas la mănăstire, dar când în apropiere a început exploatarea forestieră a unei păduri la care lucrau şi muncitori ce o cunoșteau, a fost nevoită să plece din acest loc ascuns şi ferit privirilor fiindcă ar fi ajuns să bage ,, oamenii în belea, îi chinuie pentru noi degeaba’’.Viaţa de fugar a continuat  cu multele ei necazuri - ,,am umblat noaptea prin sat, pe la niște fete, am amărât mult, mamă, nu te primea nimeni că îi era frică că îi ia şi pe ei; dar fetele astea era mai simple, ne-a mai ţinut într-un pod de grajd, ne-a mai adus mâncare acolo.’’ În cele din urmă au fost prinse în anul 1963 cum altfel decât tot prin trădare – au fost pârâte de un pădurar sau brigadier pe nume Ungureanu care avea strânse legături cu Securitatea.

                                           Marina Chircă in arest - 1963

            Au fost judecate și condamnate la 15 ani Marinica, respectiv 10 ani de închisoare, Ana.  Însă norocul lor a fost că în 1964 s-a dat decretul de eliberare al tuturor deţinuţilor politic și s-au întors acasă. Aici viaţa s-a dovedit a fi teribil de grea. Nu mai aveau nimic, totul le fusese confiscat și cu mare greutate au primit înapoi căsuţele lor modeste. Acel an de închisoare – 1963-1964 - a fost unul relativ lejer pentru Ana Simion, care mi-a spus că atunci a fost mai bine fiindca nu au mai bătut-o, însă pentru sora lucrurile au stat altfel. Marina a beneficiat de un regim de izolare totală. Dacă nu ar fi apărut decretul de eliberare, cu siguranţă ca ar fi fost exterminate.

            Cu lacrimi în ochi, Marina Chircă mi-a povestit cum, dupa întoarcerea acasa,  i  s-a refuzat chiar și pâinea cea de toate zilele, reproşându-i-se de către vânzătorul de la magazin că pentru bandite nu au pâine !

Ana Simion mi-a relatat referitor la venirea în Slatina  că ,, Acasă era toţi ţiganii, trei-patru rânduri de ţigani cu copii cu tot”. După o vreme, când i s-a restituit casa, a fost chemată la primărie chiar în noaptea de Înviere şi i s-a spus de către contabil  că nu are dreptul decât la casă, nu şi la curte sau grădină -  ,,să mergi așa, să intri pe potecuță numai în casă.’’ Aceste cuvinte au stârnit furia Anei care l-a blestemat să moară înțepenit pe scaun, căci ea îşi ispășise pedeapsa cu vârf şi îndesat .

   ,, Şi aşa a murit, înțepenit pe scaun la sfat, cum i-am zis, așa a murit!’’ Dar viața trebuie să continue -  ,, Şi o iau iar de la lingură, nu era nimic!’’ În primele săptămâni nu a avut nici ce să mănânce, dar nici nu s-a dus în sat să ceară la lume. A adunat zmeură şi a dat-o unei fine în schimbul a două pâini. Era privită cu dispreţ şi răutate şi considerată o bandită de mulți din sat.

 ,, Era dușmani pă noi că am făcut pușcărie, am fost contra lor, că era comuniști mulți, toate amarurile era comuniști, nu era oameni de valoare la noi să zici că e un om care a intrat în ăştia.’’ Iar unii din sat ,,mai era şi rudă cu noi, unii, s-a trecut în partid, ‚’ceai că s-a trecut la Dumnezeu să-i ia, așa era de bucuroși  că  i-a băgat în samă!’’

Anii au trecut, situaţia  s-a mai calmat, s-a mai așezat, amintirile s-au mai estompat. A venit apoi momentul 1989 şi libertatea dupa care au jinduit atât cei de la Nucșoara. Însă în zonă s-au manifestat încă din primii ani niște conflicte mai mult sau mai puţin mocnite între cei ce au suferit, au luptat, și-au pierdut proprietăţile şi ceilalţi care au profitat de această situaţie. O voce puternică şi curajoasă a fost cea a Elisabetei Rizea, care a devenit și simbolul rezistenţei anticomuniste din zona Fagăraşilor.

Surorile din Slatina au rămas în anonimat, mai ales că asupra lor plana o nemeritată acuzaţie că ar fi trădat cauza partizanilor. Unele cuvinte aruncate de Elisabeta Rizea, dar şi de fiica ei, Elena Belu pe care am întalnit-o anul trecut m-au facut să înţeleg că,  într-un anume fel,  s-a ,,confiscat’’ contribuţia adusă de cele două surori la acţiunea din zona Nucșoara. Îndrăznesc să spun, că, fără nicio umbră de îndoială, Marina Chirca, aflându-se în libertate toată perioada în care au activat partizanii, i-a putut ajuta pe aceştia în cea mai mare măsură, alături de familiile preoţilor Constantinescu şi Andreescu ce i-au ţinut în ultimii cinci ani la Poenărei. De altfel și Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu a afirmat într-un interviu că îi sunt foarte dragi surorile Ana si Marina fiindcă ele i-au sprijinit cel mai mult pe părinţii săi. De asemenea,  ea o considera pe Marina un adevărat stâlp al rezistenţei de la Nucșoara, o femeie care s-a implicat încă de la început în aceste acţiuni și a servit timp de nouă ani cauza cu o abnegaţie greu de imaginat. A fost printre puţinii sustinători care au ştiut toate evenimentele importante din cadrul grupului, care a alimentat pe luptători atât cu hrană cât şi cu muniţie şi arme, a strâns informaţii. Era mereu în preajma familiei Arnăuţoiu, sfătuindu-se şi încurajându-i după venirea părinţilor Laurenţia și Ioan  de la închisoare. Discreţia, generozitatea și integritatea morală au făcut din aceasta femeie un reper, iar Ioana - Raluca Voicu - Arnautoiu a înţeles foarte bine aceste lucruri, așa cum rezultă din aprecierile făcute, din grija cu care le tratează pe Marina  și pe Ana. Aceeași impresie am avut-o și eu de câte ori m-am întâlnit cu Ana Simion și cu Marina Chircă. Din păcate acum câteva luni sora cea mică, dupa o lungă suferinţă, a trecut la cele veşnice. Îmi amintesc de ultima întâlnire, când, după ce am discutat de boala dumneaei şi de eforturile ce le făcea să meargă la Bucureşti să se trateze, mi-a oferit câteva ouă ca să nu plec ,,cu mâna goală’’. Niciodata nu am plecat cu mâna goală şi îi sunt recunoscator pentru toate momentele în care ne-am putut vedea și mi-a putut povesti, deşi era atât de bolnavă încât abia putea să vorbească.

Surorile din Slatina mai au ceva special în comun, o credinţă adâncă şi curată, dublată de un îndemn permanent pe care ţi-l adresează - ,,să ai credinţă, mamă, să ai credinţă!’’ De altfel, Ana Simion şi-a găsit mereu un reazem în anii grei ai detenţiei şi după aceea în ortodoxism şi fiecare lovitură dată necredincioşilor şi turnătorilor a explicat-o prin aplicarea justiţiei divine.  Credința ei şi convingerea că face ceea ce e drept şi creştinesc au susținut-o în toată această perioadă.  De asemenea, avea o părere de neclintit că Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, le va plăti tuturor după binele sau răul pe care l-au făcut. Ea îl vedea bine pe Ion Chircă, cel care a trădat-o,  că ,, zace de ani în pat, numai cât m-a chinuit pentru el’’. Tanti Ana așteaptă ca justiția divină implacabilă să se înfăptuiască. În lunga ei viață a văzut multe şi credea că, într-un fel, Dumnezeu i-a dat anii aceştia şi pentru a privi cum cei răi îşi primesc răsplata. Iar pe cei care au brutalizat-o îi caracteriza sec şi semnificativ ,,Niște prăpăduri, mamă, să baţi tu oameni şi să iei bani, altă meserie nu mai găseai!’’ De asemenea si brigadierul Ungureanu care avea strânse legături cu Securitatea și a dat-o pe mâna securiștilor  în 1963 ,,a zăcut ce nu s-a pomenit’’ înainte de a muri. ,,Şi a murit şi eu am rămas, un hoţ!’’

Credinţa puternică şi frica de Dumnezeu le-au ţinut pe aceste femei simple, dar dârze și așa îmi explic eu acţiunile lor din acea perioada tulbure. Nu se poate vorbi la ele de o ideologie anticomunistă, ci de o ură îndreptată împotriva celor răi, a comuniştilor şi a securiştilor, cei care lucrau ca să menţină prin forţă o orânduire represivă şi brutală. Aceste femei aveau un simţ politic rudimentar, dar sănătos ce le indica atât – asta e rău, asta e bine – lucru suficient şi au ales să slujească binele în acea lume nouă în care toate valorile se răsturnaseră cu susul în jos. Educaţia primită de la părinţi şi mila crestinească au fost alte doua resorturi puternice ce le-au făcut să fie trup şi suflet alături de mişcarea de rezistenţă din zona Nucşoarei. Cei pe care îi ajutau erau foştii lor colegi de şcoală, oameni ai satului, fiii învăţătorilor pentru care nutreau un respect profund şi îi urmau cu credinţă. Încrederea în judecata lor superioară a fost alt imbold care le-a impins să sprijine pe partizani. Poate că au contat şi promisiunile făcute iniţial de Gheorghe Arsenescu despre ajutorul pe care îl are mişcarea de la Legaţia franceză, de la puterile occidentale, de asemenea şi teama de a nu se realiza în zona de catre comunişti colhoz ca la ruşi.

Marina Chirca trăieşte şi rememorează acele vremuri trecute, crude, dar eroice. Ana Simion a plecat spre o viaţă mai bună şi mi-a lăsat nişte cuvinte pe care vi le transmit şi eu, le consider un îndreptar, un crez şi un sprijin în viaţa acestei femei deosebite:  - ,,Toate e cu Dumnezeu, faci rele, rău îţi dă Dumnezeu. Numai dacă gândești rău, degeaba muncești, nu-ţi ajută Dumnezeu!’’

 

Ana Simion s-a stins din viaţă în anul 2011, sora ei Marina Chirca în septembrie 2013. Au dus cu ele în mormant secrete și o altă lume, cea a haiducilor musceleni. Dumnezeu să le ierte și să le odihnească!

           

Tanti Ana Simion din Nucsoara

                                       

Dumnezeu să le ierte și să le odihnească pe amândouă !

Bibliografie: Interviuri luate de autor Anei Simion din Slatina şi Marinicăi Chirca din Slatina (Nucşoara).