Oamenii de lângă noi și durerile lor neștiute

Tanti Florica are fața brăzdată adânc. Are 92 de ani, dar cele mai profunde riduri nu i le-a adus timpul, ci suferința. Când ai puțin peste douăzeci de ani, doi copii mici și soțul îți este luat în plină zi de către mașina Securității, iar ani și ani nu mai știi nimic de el, dacă mai e în viață sau cum o duce, viața te copleșește. Suferința, teama și deznădejdea că ai rămas singură să îți crești copiii, iar acestora li se reproșează că sunt fii de bandiți și sunt stigmatizați pentru totdeauna.

          Tanti Florica povestește cu o voce domoală despre evenimentele care i-au marcat viața. Îmi mărturisește că până și acum când își amintește, parcă i se face frică… Este teribil să vezi că te poți gândi cu teamă și acum, după ce au trecut 60 de ani de la ziua arestării soțului. Acesta fusese un învățător respectat în sat, dar înainte de război intrase în Mișcarea Legionară. Împreună cu un coleg, Jean, tot învățător și el. Numai că Jean, când timpurile se schimbaseră, știuse să se învârtă puțin și ajunsese în partid, deci era la putere cum ar veni. Probabil asta l-a făcut la un moment dat să i se adreseze fostului său camarad cu cuvintele - ,, Bă legionarule, ce mai cauți pe aici pe la școală ?’’ Constantin a rămas probabil șocat de această întrebare și nu a putut decât să îl întrebe, la rândul său - ,,Cum, Jane, n-am făcut amândoi cărămidă ?’’

Acest schimb de replici a prefigurat ceea ce avea să se întâmple curând – descinderea Securității și arestarea lui Constantin pe 8 august 1958. De obicei securiștii veneau noaptea la adăpostul întunericului, de data aceasta au făcut-o în plină zi. L-au dus la Pitești și a intrat în ancheta despre care știm cam cum se desfășura. Vinei sale că în trecut fusese legionar i se mai adăuga una, aceea că era chiabur și a exploatat poporul muncitor. Tanti Florica l-a căutat la Pitești, dar nu a putut intra în sediul Securității și s-a întors acasă plânsă, îngrijorată și speriată. A mai încercat odată să îl vadă și a reușit să pătrundă în temuta clădire, însă a auzit gemete și strigătele torturilor și a plecat înnebunită de groază. Nu a mai avut altceva de făcut decât să aștepte și pe 15 septembrie a început procesul care era judecat de Tribunalul Craiova la Pitești. A putut doar să întrezărescă puțin din ce se întâmpla înăuntru fiindcă totul se desfășura cu ușile închise. Și-a văzut soțul tras la față, slab și întunecat spunând că tot ce scrie în declarația lui i-a fost smuls prin bătaie și nu mai recunoaște nimic. Asta nu l-a împiedicat pe judecător să îi dea 10 ani de închisoare și confiscarea totală a averii. Situația devenea extrem de grea, tanti Florica ar fi rămas singură pe drumuri cu doi copii mici. A fost însă ajutată de un om cu suflet, secretarul de la Primărie, care i-a dat un act conform căruia casa îi aparținea ei și astfel a scăpat de confiscare. A fost nevoită să intre la CAP ca să-și câștige existența, muncind pe pamântul care fusese al ei și al lui Constantin. Timpul trecea greu, era ostracizată, se depărtase de toți, îi era o frică teribilă și nu avea nici o veste de la soț. A mai încercat odată să îl găsească, a mers la Jilava și în sala aceea mare a rămas șocată să vadă o mulțime de doamne ce veniseră ca și ea mânate de aceeași teamă dar și speranță. Plânsetele lor, faptul că multe leșinau, deznădejdea care prefigura parcă anticamera iadului, au impresionat-o profund și s-a întors acasă înfrântă și fără de speranță. Au trecut 3 ani până când a primit o miraculoasă carte poștală. Constantin trăia ! Frazele sale stereotipe, dictate de lucrătorii din lagăr, nu lăsau să se întrevadă nimic din dorul și suferințele acestul tată și soț. Dar lucrul cel mai important îl dezvăluia – era în viață !

I-a făcut pachetul pe care îl cerea și speranța i-a mai dat puțină încredere și a așteptat, a așteptat... Trei ani lungi până când situația externă a silit regimul lui Dej să elibereze deținuții politici. A apărut în pragul casei ca o nălucă și nu a mai fost cunoscut de fiica sa cea mică – Rodica. Era slab și străveziu, avea adânc înrădăcinat în fiecare fibră mirosul de deținut, dar cel mai grav, sufletul său fusese distrus, dislocat, iar rămășițele i se refugiaseră undeva atât de departe încât nici el însuși nu mai putea să le dea de urmă.

Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut au fost să-și ia băiatul într-o vizită. A mers la fostul său camarad care îi pecetluise soarta, a intrat în casă și i-a zis atât - ,,Jane, îți mulțumesc pentru tot binele pe care mi l-ai făcut !’’Apoi s-a îndreptat spre soția acestuia, i-a sărutat mâna și s-a întors spre ușă. Băiatul său își amintește să fi vazut lacrimi în ochii lui Jean, dar asta nu mai avea nici o importanță. Constantin era un om distrus și toată viața sa de atunci încolo s-a dus sub semnul acestei pecete a infamiei. Copiii săi au fost teribil de afectați, mai ales băiatul, Titu. Hărțuirea sa sistematică l-a făcut să încerce să fugă din țară, dar prins fiind, a ajuns, ca și tatăl său, în închisoare ca deținut politic.

Tanti Florica povestește fără ură, firesc, ca și cum nu ar fi vorba despre povestea vieții ei și a copiilor ei. Nici măcar nu invocă justiția divină pentru ceea ce s-a întâmplat mai apoi, dar crede în ea. La două săptămâni după vizita soțului la fostul camarad, acesta a suferit un infarct și a murit. Ceva mai târziu soția sa a orbit și a înnebunit, iar băiatul lor cel mare a murit de tânăr lăsând în urma sa doi copii mici...

Calvarul vieții lor a continuat prin ostracizarea copiilor ei, lucru resimțit, așa cum spuneam, puternic de Titu. În sufletul ei s-a consumat atât de mult încât uneori ajungea să-și dorească cel mai îngrozitor lucru – Dumnezeu să-l ia pe soțul ei pentru ca regimul să îi lase pe copii să-și facă un viitor... Titu a fugit din zonă, a încercat să-și piardă urma și, atunci când pe vreuna din multele hârtii pe care trebuia să le semneze, găsea rubrica tatălui, scria – fără tată, decedat. Doar așa a reușit să scape puțin din strânsoarea care nu îl lăsa să trăiască ca pe orice tânăr normal.

Dar viața lui urma să capete accente dramatice când a plecat în căutarea libertății pe mare, într-o barcă,  încercând să spargă zidurile invizibile ale Cortinei de Fier...

                 Tanti Florica alături de fiul și nora sa într-o frumoasă zi de iunie.

Dorul său de libertate l-a adus mai întâi la închisoare, ca și pe tatăl său, iar în cele din urmă, ca o izbăvire, în îndepărtata Americă...