Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 16 iulie 2014

Portret de victimă și călău


     Revin cu câteva fragmente din două lucrări importante care, cred eu, trag vălul de pe ceea ce Alexander Soljenitîn a numit ,,cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane’’, și anume experimentul de la închisoarea din Pitești. Aduc față în față pe torționar și pe victimă, pe Eugen Țurcanu și pe Dumitru Bordeianu, cel care a scris unele dintre cele mai dramatice memorii de închisoare, un om care l-a pierdut pe Dumnezeu în iadul de la Pitești, l-a primit pe diavol ca să supraviețuiască și s-a lăsat stăpânit de acesta, iar după patru ani, într-o sâmbătă a Sfintelor Paști a avut puterea de a-l alunga, de a se autoexorciza… Cuvintele mele sunt prea sărace pentru a creiona ceea ce a pătimit acest om, unul din cei peste o mie de la Pitești, Gherla, Ocnele Mari, Târgșor și Canal…    



       ,,Un bãrbat frumos, ieșit din comun, cu capul mare, cu trãsãturi fine, fruntea latã, buze senzuale, pãrul castaniu spre blond, ondulat și nasul de tip clasic, grecesc. Ochii, mari, exagerat de mari, albaștri, foarte expresivi. Când se încrunta, te înspãimânta. Bãrbia specificã tipului voluntar. Râdea rareori și râsul lui era plãcut, atrãgãtor. Corpul, bine proporționat, pãrea al unui atlet de performanțã. Când îți dãdea un pumn sau o palmã, te dobora la pãmânt. Când se enerva era atât de crud, cã distrugea totul în calea lui, ca un ucigaș feroce. Mai era apoi și de o inteligențã ieșitã din comun și cu o memorie formidabilã. Îsi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la București și la Gherla’’





(....)

       
  Judecând dupã datarea declarațiilor sale, a avut cel puțin trei anchete premergãtoare procesului: cea preliminarã de la Jilava, la începutul anului 1952, o a doua în intervalul martie-aprilie 1953 despre chestiuni generale și cea mai consistentã între martie și august 1954, ultimele douã la Ploiești. Ca dovadã a atașamentului sãu real faþã de comunism, Țurcanu a fost singurul învinuit care a susținut din primul pânã în ultimul moment faptul cã acțiunea pe care a inițiat-o și a condus-o în închisori a fost cinstitã fațã de regim, deși putem intui cã a fost supus și el presiunilor. La un moment dat, a susținut chiar cã nu ar fi ordonat nimãnui sã batã, ci doar a utilizat bãtaia nesistematicã din ordinul lui Dumitrescu, Marina, Nemes, Sepeanu și Mircea, combinatã cu alte metode de intimidare ca înjuratul, izolarea în poziție, frecatul camerei etc. La sfârșitul cercetãrilor, era suferind de gastroduodenitã cronicã și colecistitã cronicã.
         Comportamentul lui Turcanu pe durata procesului rãmâne unul din misterele care îi înconjoarã existența. El a fost singurul care a refuzat sã semneze dovada de primire a citației pentru cã nu recunoștea acuzația de ,,acte pregãtitoare la crima de uneltire contra securitãții interne a RPR’’, dar se pare în ultimul moment a acceptat sã joace rolul pe care i-l conferise Securitatea în proces, mințind cã întreaga acțiune, inclusiv uciderea lui Alexandru Bogdanovici, s-a desfãșurat la ordinul lui Nicolae Cobâlaș.
        Personalitate complexã, Eugen Turcanu a fost abil manevrat de adevãrații dirijori ai acþiunii de la Pitești, care i-au speculat la maximum setea de a se rãzbuna pe cei ce l-au aruncat în închisoare. Dintr-un bãrbat cãsãtorit cu un copil mic acasã și cu frumoase perspective de carierã politicã, el s-a trezit cu o condamnare de șapte ani pentru vechi contacte cu tineretul legionar, astfel cã aceștia au devenit principala sa țintã, întocmai pe placul autoritãților comuniste. În același timp, ambiția, orgoliul, lipsa de scrupule și cruzimea patologicã l-au recomandat pentru a conduce torturile. Turcanu era nu doar inteligent, ci și un bun psiholog, fiindcã știa cum sã le vorbeascã victimelor sale. Pe Aurel Vișovan l-a ameninþat cã îi pregãtește ceva special, astfel cã acesta a trãit cu spaima în suflet pe tot parcursul bãtãilor. Altuia, pe care îl vãzuse mai firav și mai ușor de speriat (era filosof ca formație), i-a spus cã de el nu se va atinge, întrucât va ceda de unul singur, lucru care avea sã se întâmple întocmai dupã ce a asistat la torturile colegilor sãi.
        Puterea sa de fascinație acționa și dupã ani de zile, când era deja executat: Dan Dumitrescu și Aristotel Popescu erau atât de îngroziți de ideea cã Țurcanu ar putea sã aparã în celulele lor de la Jilava pentru a relua bãtãile, încât îi denunțau fãrã încetare pe toþi deținuții ori gardienii care nu aveau o comportare adecvatã. Demența i-a împins pânã la a refuza pâinea lãsatã pentru ei la toaletã de vecinii de celulã, fiindcã nu puteau accepta ideea cã Țurcanu murise și suspectau permanent cã erau supuși unor încercãri.
        Printre deținuți a circulat zvonul cã Eugen Țurcanu s-ar fi cãit înainte de moarte. Octavian Tomuța susține cã s-a întâlnit cu un preot care a stat în celulã cu un Țurcanu abãtut, era frãmântat, era un amestec de resemnare și disperare. El l-a întrebat dacã Dumnezeu poate ierta ,,crime multe și grele’’, iar Nicolae Itul pretinde cã l-a auzit în Jilava strigând de la un geam: ,,Mã bãieți, mã, aici Turcanu! Vã rog sã spuneți tuturor cã-mi pare rãu de toate crimele și de tot rãul pe care l-am fãcut și sã mã ierte, dacã pot! ‘’ Faptul este aproape imposibil de confirmat sau de infirmat astãzi. Țurcanu a fost executat, conform actelor oficiale, pe 17 decembrie 1954.
       Gheorghe Bâgu i-a vizitat familia dupã eliberarea din închisoare și a vãzut-o pe fiica lui Eugen cântând la pian. Mult mai târziu, cumnatul lui Țurcanu i-a spus cã fata este complexatã și timoratã pentru cã auzea la Radio Europa Liberã ce a fãcut tatãl ei: ,,Cum, unchiule, eu sunt fiica celui mai mare criminal?’’  și izbucnea în hohote de plâns și țipete. Dupã ce a absolvit Facultatea de Medicinã, s-a cãsãtorit și a plecat în Germania. Soția lui Țurcanu s-a recãsãtorit, aparent înainte de moartea lui. M-a apucat mila și de Țurcanu, el fiind de fapt o nefericitã victimã a unor manevre diabolice. Un tânãr inteligent ca el cum putuse oare sã se angajeze într-o lucrare atât de satanicã? Numai orgoliul, setea de putere și lipsa de discernãmânt putuserã sã-l ducã în cea mai adâncã prãpastie a pierzaniei. [...] Dacã Nicolski nu l-ar fi ademenit și nu l-ar fi mințit, Țurcanu nu s-ar fi angajat sã facã ceea ce a fãcut.
(Alin Muresan, Pitesti, cronica unei sinucideri asistate)

       ,,Unii au cedat numai când l-au văzut pe altul plin de sânge si schilodit în bătăi, fără ca ei însisi să fi luat vreo palmă. Altii au cedat după o palmă sau după o bătaie bună, altii după sute de bătăi, altii s-au sinucis sau au înnebunit iar altii au fost ucisi.
        Unii au cedat după o zi de tortură, altii după o lună, altii după ani. Toti am fost însă topiti, în termeni comunisti „muiati”, conform afirmatiei: „De beton armat să fiti, si tot o să vă muiem”. Cum să nu ne „topim”, când carne nu mai aveam iar ciolanele ne erau umflate si înnegrite de ciomege? Rezultatul acestei experiente a fost că s-a ajuns la „citirea gândurilor”.
     Ciudătenia a constat în aceea că majoritatea dintre noi nu mai puteam spune la ce ne gândeam, ce fel de gânduri aveam si dacă erau sau nu conforme cu demascările. Unii, mai ales cei din grupul mistic, spuneau că se rugau, altii că se gândeau acasă, iar altii spuneau fel de fel, unele mai năstrusnice ca altul. Dificultatea, de neconceput si de neînteles, a cunoasterii gândurilor proprii, consta în faptul că, după atâtia ani de chinuri, nu mai puteam exprima sau explica ceva, ca să ne facem întelesi.
       Atât eu, cât si camarazii mei, am văzut cu ochii nostri că nu ne mai puteam controla expresia fetei, care ne trăda întotdeauna gândurile pe care nu mai reusea să le mascheze. În momentul când posedatul te tortura si se uita în ochii tăi, întrebându-te unde te gândeai sau ce gânduri aveai, dacă nu răspundeai sincer, el îti si observa pe fată gîndul pe care voiai să-l ascunzi. Nu mai aveai nici vointa si nici puterea să-ti opresti această exteriorizare, si atunci se stia precis dacă spuneai sau nu adevărul.
      Aceasta a fost ultima fază a nebuniei colective pe care am trăit-o toti cei care am trecut prin demascări. Iar rezultatul acestei „citiri” a gândurilor, prevăzute de Nicolski si profetite nouă de Ţurcanu, a fost neîncrederea totală în cel de lângă tine.''







     
 ,,Era în Sâmbăta Pastelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc, cum poate nu am făcut-o niciodată în viata mea; în acelasi timp, trăiam însă si disperarea că rugăciunea nu-mi e ascultată. Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos si să mă misc prin cameră. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios. Am căzut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu:
      „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii că am ajuns la marginea suferintei si răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinta mea, de este cu putintă, iartă-mă si învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.
      În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toată fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început să-mi curgă siroaie de lacrimi. Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise si mă stăpânise, timp de patru ani de zile.
Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăsirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de usor de parcă ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndată ce forta aceea satanică m-a părăsit. Am căzut cu capul pe ciment, lesinat, cu cămasa udă de transpiratie si lacrimile nu mai încetau să-mi curgă siroaie. Mi-am simtit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-amsărutat. Erau lacrimile căintei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căintei si a minunii lui Dumnezeu.''

(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării)



Un comentariu:

  1. un nenonorocit a fost, nu a fost nici inteligent nici nimic, doar o bruta in libertate....doar prostii pot fi manevrati

    RăspundețiȘtergere