S-a întâmplat la noi în Piscani – povestea unei crime de acum 7 decenii

        Acum câteva zile am trecut pe la prietenul meu Titu din Dârmănești, stabilit de ani buni în SUA. Ca de fiecare dată când trec pe la Titu, discuțiile noastre s-au învârtit și ne-au încercuit în multiplele lor ecuații cu multe soluții, încât nici nu m-am mirat cum Titu a ajuns să-mi povestească o veche-veche întâmplare. Și poate nici n-aș fi luat-o prea mult în serios, dacă nu s-ar fi legat cu altă vizită, pe care i-am facut-o domnului Teodor Dina. Ei bine, Titu mi-a zis că pe vremea când tatăl  său era tânăr în sat a avut loc o crimă oribilă asupra unui activist de partid, care a fost hăcuit cu toporul. Miliția a luat la cercetări în primul rând pe cei bănuiți că, fiind dușmani ai poporului muncitor, ar fi avut motive să îl ucidă. Adică inclusiv  pe tatăl său. Însă n-a trecut multă vreme și soția celui decedat s-a predate spunând că ea l-a omorât și l-a transportat apoi cu o roabă mai departe de casă, aruncându-l într-un șanț.

       La trei zile după cele povestite de Titu, iată că am ajuns la domnul Dina, care, surpriză, mi-a dat să public această poveste deosebită  și crâncenă, așa cum a auzit-o dumnealui chiar din gura bătrânei ce a înfăptuit-o și a intrat în temniță pentru a-și răscumpăra păcatele față de societate. Căci față de Dumnezeu doar El știe cum o va judeca…

                              

                       Povestea pe care o scriu aici este adevărată (ca și cele care vor

 urma) și aparține unei octogenare,Tanti Venera, care, într-un moment de 

disperare și-a ucis cu sânge rece bărbatul, aplicându-i trei lovituri de topor

 în zona capului, după ce, în prealabil, i-a pus un laț de sârmă în jurul 

gâtului, în timp ce dormea.

          S-a întâmplat această mizerabilă crimă, în urmă cu vreo 65 de ani, la noi, la Piscani, în acest ,,colț de rai”, într-un sat ca multe altele, de pe frumoasa vale a Râului Doamnei.

       ,,Știu - spune Tanti Venera -  că nici un păcat săvârșit cu bună-știință nu rămâne nepedepsit. Nici măcar, aici pe pământ. În cer, probabil, cu atât mai mult…”

       Ne imaginăm de multe ori, visând cu ochii deschiși, cum se spune, cum s-ar desfășura scena finală a răzbunării noastre pe cei care ne-au făcut să suferim vreme îndelungată.

        Cel mai adesea i-am tortura încet, ca să simtă durerea, măcar pe cea fizică, fiindcă pe cea spirituală nu au cum, ,,pe asta doar chinurile iadului ar mai putea s-o răsplătească !”.

         Mulți ne lăsăm pradă imaginației acestea negre, însă foarte puțini dintre noi au curajul să recunoască că au asemenea viziuni.

        ,,Cum să răsplătești cu aceeași monedă ? Cum să folosești azi, în lumea creștină modernă în care trăim, Legea Talionului; ochi pentru ochi și dinte pentru dinte ?’’

        Ei bine, ea, Tanti Venera, n-a mai putut, n-a mai vrut să îndure, s-a săturat, s-a revoltat și l-a pedepsit cu moartea pe cel care zi de zi și noapte de noapte o tortura ca un inchizitor. Judecătorul, un bătrânel cu mustață, cu figura ca a lui Bachus, s-a uitat la ea cu mânie când a pronunțat sentința. Faptul că avea la dosar un certificat medico-legal cu zeci de zile de spitalizare, ca urmare a loviturilor primite, cu sechele pe mâini și pe corp, încă vizibile la  câteva luni după crimă, n-a reușit să convingă completul de judecată să-i acorde circumstanțe atenuante. 20 de ani de temniță avea să fie sentința, într-un loc de… reeducare.        

      ,,Ai avut noroc că te-a repartizat aici la Mislea. Poți învăța o meserie care să-ți folosească după eliberare, mi-a zis o deținută cu vechime, în ziua în care am pășit pe poarta fostei mânăstiri, acum închisoare pentru femei.

       N-am răspuns nimic, de parcă nu vedeam și nu auzeam nimic din ceea ce se petrecea în jurul meu, fiind preocupată mai mult de imaginea noului domiciliu, în care călcam pentru prima și ultima dată în viața mea.

       Fă, a zis o deținută mai oacheșă, tare ca să fie auzită de toate celelalte; voi știți de ce e asta aici ? Că și-a omorât bărbatul, de-aia !  Avea un râs gros, tabacic, răsunător, dar curând a fost acoperit de hohotele celorlalte femei în uniforme vărgate.

       Hai că ai sânge-n tine, mânca-ți-aș ! Mi-a dat un ghiont amical în spate de era să mă dea grămadă peste paturi. Se bucurau de parcă moartea lui Vasile, bărbatul meu, izbăvise  lumea de nemernici, de parcă le-ași fi scăpat și pe ele de tiranii care le snopeau în bătaie.

       Cred că așa manifestându-se zgomotos, aveau impresia că sunt mai puternice, chiar în stare să-mi repete gestul dacă li s-ar fi ivit ocazia. Cert este că din clipa aceea m-au privit cu teamă, dar și mult respect. Ele se aflau în acel loc sinistru pentru că furaseră, înșelaseră, omorâseră, dar nici una dintre criminale n-o făcuseră cu sânge rece, așa ca mine. Omorâseră la băutură, când mintea nu era limpede, pe când crima săvârșită de mine, în miez de noapte, cu toate detaliile ei, era inedită.

       Crimă cu premeditare, cu mintea lucidă, declarații false, ducerea în eroare a organului de anchetă, și încă vreo trei articole consemnate de procuror în dosarul penal destul de voluminos, care m-a însoțit în pușcărie ca o piază rea pe toată durata detenției.

    Apărătorul, un avocat tinerel, a adus o mulțime de de probe și de martori care să declare ce viață nenorocită am dus eu cu Vasile, soțul meu. Au depus mărturie în favoarea mea vecinii și rudele. Au venit la bară chiar și neamuri de-ale soțului meu, dar nu ca să mă acuze, ci ca să mă scape. Dumnezeu să le răsplătească pentru că m-au căutat la vorbitor mai în toți anii cât am stat în detenție ! Toți au declarat același lucru; că Vasile al meu era impulsiv, irascibil, violent din cale-afară, că mă bătea mereu de mă lasa lată. Mă bătea Vasile, mai ales după ce se încurcase cu Leana, când lipsea nopți întregi de-acasă. Și dacă îi ziceam ceva, îmi spunea:

    ,, O să te snopesc în bătaie dacă te mai ei de ea. Să nu crezi că mi-e frică de cineva. Nici de Dumnezeu nu mi-e frică !’’   Atunci a luat icoana din cui și a aruncat-o în foc. Era nebun de-a binelea, altfel n-ar fi făcut o asemenea faptă păgânească !

     Nu, nu-l cred în stare de așa ceva, mi-a zis soacră-mea când i-am povestit cele întâmplate. Știu ce-i poate pielea când se îmbată, că alta în locul tău n-ar fi stat cu el, dar ia-l și tu cu binișorul, încearcă să-i intri în voie, că așa sunt bărbații: mai bea un pahar în plus, se mai uită după câte o fufă, ce să-i faci, așa ne-a fost dat nouă femeilor !

    Îi lua apărarea de fiecare dată, deși aveai impresia, auzind-o, că-l condamnă.

   Nu i-aș fi spus niciodată că mă bate, nici că are pe cineva, dacă n-ar fi auzit singură, că doar gardul ne despărțea și nimeni nu avea cum să ignore semnele de pe fața și de pe corpul meu; se vedea clar că fusesem bătută crunt.

    ,,Vai de capul tău, iar te-a bătut nemernicul de Vasile’’, îmi zicea câte o vecină când mă vedea cu vânătăi pe față și pe mâini. ,,Eu în locul tău l-ași omorî. Cu toporul l-as omorî să fiu în locul tău. De ce să rabzi atâta chin, când el își trăiește viața cu Leana, iar pe tine și pe copii vă lasă de izbeliște. Ba te mai și bate de omoară ticălosul dracu’’.

       Vă așteptați, probabil, să vă povestesc cum am ajuns să trăiesc lângă bărbatul cu care m-am măritat din dragoste, la vârsta de 19-20 de ani. Ne-am căsătorit din dragoste la vârsta la care se căsătoreau tinerii atunci, copți la minte. Nu eram nici săraci, nici lipsiți, aveam căsuța noastră, aveam doi copii de crescut și duceam o viață destul de liniștită, până când a intervenit între noi scorpia aia de Leana care i-a sucit mințile lui Vasile. Atunci a început pentru mine calvarul. N-o să mă credeți câte bătăi am îndurat timp de câțiva ani, cât am plâns, cum am vrut să-l părăsesc, dar m-a întors mama din drum.

      ,,Mamă, mi-a zis; rostul tău e acolo la casa ta. Nu te mai gândi la tine, că ți-e bine, sau ți-e rău; ai doi copii, gândește-te la ei, cum o să crească fără voi ?’’

        Nu m-a primit acasă când am vrut să-l părăsesc. Nu mi-a mai rămas decât să îndur, să-mi accept soarta, mulțumindu-i  lui Dumnezeu pentru faptul că, dacă pe mine mă stâlcea uneori și de două ori pe zi în bătaie, de copii nu se atingea niciodată.

      Acestui calvar i-am pus punct, cu toporul, într-o noapte întunecoasă, când n-am mai putut suporta supliciul la care erau supusă. Așa am făcut ,,crimă cu premeditare” și am primit 20 de ani închisoare. Am făcut ceva mai mult de jumătate din ei. Din punct de vedere legal mi-am ispășit pedeapsa, dar cel mai greu mi-a fost că timp de ani și ani, de zeci de ani, nu mi-a dispărut din ochi imaginea aceea macabră din noaptea omorului.

      Casa plină de sânge, figura aceea hâdă a lui Vasile, mutilat cu tăișul toporului… Și lumea, lumea aceea ,,binevoitoare” ca m-a sfătuit să-l omor, să-l tai cu toporul, mi-a întirs spatele, nu m-a iertat că i-am luat viața omului cu care am împărțit pâinea și patul timp de 10 ani ! Și dacă în închisoare eram respectată și admirată pentru curajul de a-mi fi omorât călăul, când am ieșit din nou în lume lucrurile s-au întors la 180 de grade… Toți m-au privit cu scârbă, de parcă bărbatul meu ar fi fost un sfânt, iar eu o nemernică, tot ce făcuse el urât în viață fusese șters cu buretele și devenise martir. Au fost și persoane care m-au înțeles (nu mai vorbesc de copiii mei, care m-au primit cu bunăvoință) care m-au primit în viața lor cu încredere, oferindu-mi de lucru, fiindcă în închisoare am învățat croitorie, ba chiar și să lucrez covoare cu alesături, pentru export.

       Se spune că uitarea e o virtute, e binecuvântată. Sigur, pentru cei care pot uita și pot să-și reia viața de la început. Dar cei care nu pot să uite ? Eu n-am putut să uit niciodată.

      Nu m-a lăsat coșmarul acela cu imaginea crimei, pe care o am în ochi noapte de noapte, chiar dacă au trecut de atunci mai mult de 50 de ani. Vedeți, asta nu e durere fizică, ca și cum te-ar durea ceva anume, o mână, un picior. Pe mine mă doare sufletul; asta mă chinuie, suferința asta morală, înainte de judecata lui Dumnezeu.

        Am fost și pe la mânăstiri, am ținut și posturi lungi, mi-am mărturisit păcatele la preoți, la călugări, dar tot nu pot să uit. Realitatea e tristă, e urâtă. Mă simt singură deși trăiesc în lume, avându-i  aproape pe copii, pe nepoți, pe strănepoți. De-acum nu mai aștept decât judecata lui Dumnezeu, de la care aștept milă și îndurare…”

         Vă mulțumesc mult pentru interviu, vă doresc pace și liniște și încă mulți ani  până la întâlnirea cu Creatorul, de unde  sperați să obțineți milă și îndurare.

                               9 mai 2002;  Teodor Dina

     P.S.   Așa e, uitarea e binecuvântată, e scrisă în legile omenești !

     Satul, oamenii, au uitat demult  ,,Noaptea sângeroasă” de acum  65 de ani. Imobilul în care a locuitTanti Venera cu familia, înainte de oribila crimă a fost demolat de ani și ani, iar căminul eliberat de ,,Casa păcatului” a devenit… spațiu verde !

                                               

________________________________