ADEVĂRUL DESPRE TĂMĂDĂU

Tămădău, Tămădău! Un nume care-mi răsună neîncetat în minte, încă din fragedă copilărie. Un nume despre care ai mei vorbeau cu durere și tristețe, uneori în șoaptă, alteori tare ca să fie auzit. Un nume care a schimbat viața familiei mele.
14 iulie 1947 - teribilă înscenare de la Tămădău. Se împlinesc azi 72 de ani. Mama mea, Lia Lazăr-Gherasim, a scris un articol tulburător despre acel moment, pe care am să-l redau an de an, deoarece reprezintă ceea ce avem nevoie cu toții, pentru a ieși dintr-un întuneric din care nu am ieșit încă în totalitate.  (Ion-Andrei Gherasim)

                                ADEVĂRUL DESPRE TĂMĂDĂU

De-ar fi să ne împărţim viaţa, amintirile, în capitole, ea a început pentru mine în toamna anului 1947, când pentru mulţi n-am mai fost decât “fiica trădătorului de la Tămădău”. Ştiam, eram convinsă că tatăl meu, cel mai tânăr semnatar al Actului Marii Uniri, reprezentant al plasei Ocna Şugatag, ştiam că el este asemeni prietenilor săi, un erou, deci această privire aruncată asupra destinului meu de către alţii (care nu aveau de unde să ştie, ori nu aveau interesul să o afle), această privire străină, nu m-a umilit niciodată. Mă dureau însă umilinţele şi suferinţele bunicilor şi a rudelor mele (mama era la închisoare, alături de celelalte “fugare”, doamna Mihalache şi doamna Carandino). Ne-a povestit mai târziu mama, cât de impresionant era să o vezi pe marea şi frumoasă Lilly Carandino cum urcă pe prici şi recită “De la Nistru pân’ la Tisa” cu atâta pasiune încât şi gardiencele ce ascultau la uşă şi se uitau prin vizeta, cereau : “ mai zi o dată, doamna artistă!”.
        O prietenă din generaţia tânără mi-a spus : “ De ce nu povestiţi mai multe despre Tămădău, dumneavoastră care aţi fost considerată   <<fiica trădătorului Ilie Lazăr>>  şi aţi purtat cu demnitate şi mândrie acest apelativ? Suntem puţini cei din generaţia tânără care ştim de la părinţii noştri că aceasta diabolică capcană a securităţii a fost pretextul desfiinţării PNŢ, dar, cei mai mulţi, tineri sau mai puţin tineri, ştiu doar ce au învăţat la şcoala din manualul lui Roller, din volumele lui Ioan Scurtu, din articolele apărute în Magazin Istoric şi din filme, care încercau să murdărească memoria celor mai curaţi şi mai demni fii ai acestui neam.”
       Fireşte, memoria afectivă poate uneori să ne înşele asupra unor amănunte. Dar ce-ar face istoricii dacă nu ar exista şi amintirile celor care au trăit evenimentele consemnate în scripte. Există presa vremii, exista dosare de anchetă, cu adevăruri şi minciuni, exista descrierile celor ce au răspândit minciună. Dar, Dumnezeu a vrut să mai trăiască oameni pe care înscenările, capcanele şi suferinţele nu i-au terminat, şi spre onoarea lor, exista istorici şi slujitori ai Adevărului, care nu lasă să se înece în negura uitării ceea ce trebuie să rămână în ştiinţă şi conştiinţa generaţiilor ce vin. Am văzut şi am trăit multe, am cunoscut eroi şi pseudo eroi. Când întâlnesc unele relatări ale evenimentelor pe care le-am trăit, mă întreb : “ Cum se poate ca nume prestigioase să vrea să mintă, de ce nu situează evenimentele în contextual lor real, de ce răstălmăcesc fapte, sau uită ceea ce le place să fie uitat?”

                                             (Înscenarea de la Tămădău – 14 iulie 1947)

   S-a străduit neobositul Cici Ioaniţoiu, s-au străduit redactorii de la “Memoria”, s-au publicat cărţi ce au însemnat capătul cumplitei nopţi. Dar există oare preoţi care să dea canon, spre cunoaştere şi ispăşire, acolo unde mai există conştiinţă, lectura acestor amintiri ? În anul 1964, tatăl meu ieşind din închisoare, după 17 ani, și văzând filmul serial, ce a durat mai multe săptămâni, cu “banda” ce pleca în America, ca” să-şi salveze averile”( aproape toţi erau săraci) şi să ”trădeze ţara”, spunea cu amărăciune : “ Noi am fost trimişi în misiune de prezidentul Maniu să încercăm să facem ceva dincolo, când în ţară nu se mai putea face nimic” Cel care a făcut filmul cunoştea şi oamenii, şi realităţile, dar, ori a considerat o tragedie naţională, scenariul potrivit pentru un film de succes, ori a fost cumpărat să o facă.
        “Istoricul” comunist Roller scria în manualul sau la pagina 740 “ Partidul lui Maniu s-a transformat într-o grupare de trădători şi de spioni, organizaţie împotriva regimului democratic şi independent de stat al României.” La pagina 741 scrie “ îndemnul cercurilor imperialiste americane şi engleze a determinat pe Maniu şi conducerea PNŢ să încerce trimiterea peste hotare a unui grup din conducerea partidului. Acolo cu ajutorul şi la adăpostul imperialiştilor, acest grup urma să realizeze hotărârile partidului, în frunte cu Maniu, prin acţiuni menite să ştirbească suveranitatea naţională, să primejduiască pacea, să declanşeze războiul civil şi să conducă acţiuni de spionaj şi diversiune în ţară. Datorită vigilentei MAI, trădătorii au fost prinşi şi arestaţi.” Aceste minciuni sfruntate n-au fost o piedică pentru odraslele celor ce-au îndrăznit să le pronunţe, să zăbovească îndelungat şi să culeagă foloase materiale în “lumea imperialistă”.

                                 (Doamna Lia si tatal dumneaei Ilie lazăr)

         Tatăl meu, ţinut în lanţuri şi bătăi, cu oase rupte, 12 ani de izolare, când a scăpat din închisoare ne-a tot povestit. “Ce-a fost pentru mine Tămădău?” Tata era ascuns la prietena mamei, Miluţa Antal Dumitrescu, unde erau şi chiriaşi de la Legaţia Britanică. În ziua de 13 iulie 1947 a venit la locuinţa noastră de pe strada Poştei, nr.2, Romiti Boilă, nepotul lui Maniu, să-i ceară mamei să pregătească un geamantan cu cele de cuviinţă pentru un drum lung, şi să ne întrebe dacă nu vrem să-l însoţim şi noi pe tata, aşa cum doriseră doamnele Mihalache şi Carandino. “ Dacă pleacă în misiune, familia i-ar fi spre greutate”, a răspuns mama, “şi eu am părinţii bătrâni la Copalnic Manastur şi nu pot să-i părăsesc”. În ziua următoare au venit două automobile care urmau să ne ducă la ascunzişul tatălui meu, ca să ne luăm rămas bun. După evenimentele din decembrie 1989 a apărut în presa clujeană o relatare elogioasă despre şoferii Steanta şi Paleacu, care fuseseră şi ei “deţinuţi” şi aveau cu ce să se laude. Tata ne-a povestit în 1964, ca cei doi “şoferi” au fost primii lui anchetatori. Noi n-am ştiut nimic despre tatăl meu, dacă trăieşte sau nu, deoarece nici fostul lui coleg de facultate, Petru Groza, nici Nicolski nu au vrut să ne spună nimic. Când după condamnarea de 12 ani, a mai primit şi o condamnare administrativă de 5 ani, la Periprava, am aflat printr-o carte poştală, că este în viaţă şi are drept la pachet. Până la Periprava, tata nu avusese cu cine vorbi, se ruga şi cânta. Acolo a întâlnit deţinuţi mai tineri, care erau de mai demult la muncă. Şi le-a povestit, şi le-a tot povestit, ca să ştie şi tinerii istorie. Un tânăr l-a întrebat ironic : “ Da’ de ce aţi venit la puşcărie cu geamantanul ăsta elegant de piele?”. “ Păi, pe mine Şeful m-a trimis peste ocean” a răspuns tata. Când au desfăcut valiza ce stătuse atâţia ani în magaziile puşcăriilor prin care trecuse, Râmnicu-Sărat, Galaţi, Sighet, Malmaison, au văzut zdrenţe cu miros de putred şi un tânăr machedon a spus celorlalţi “ Uite, să nu-l lăsăm în zdrenţe, să ne desfacem noi hainele, să facem din cuie andrele şi să-i facem ca la noi, “cămaşa mirelui”. În câteva ceasuri l-au îmbrăcat din cap până în picioare. Distrofic şi neputincios, tata a fost dus la infirmierie unde avea să-l îngrijească cel care a fost soţul meu, Ioan Gherasim, şi care l-a îngrijit şi –n ultimele clipe ale vieţii, până în 1976.
      Mama rămăsese închisă în dormitor păzită de doi securişti, apoi arestată şi ea. Eu am plecat la Copalnic-Mănăştur, la bunicii mei, şi pe drum, în gara din Cluj, am aflat din ziarul “Scânteia”, că în loc să ajungă în America, tata ajunsese în lanţuri. Aşa s-a încheiat tinereţea mea. În martie 1949 aveam să fim alungaţi şi din casa strămoşească. Dar, n-am pierdut nimic, nici credinţa, nici speranţă, nici dragostea celor ce ne cunoşteau. Domnul fie lăudat.
       Afirmaţiile pe care le fac, le fac de dragul Adevărului, am trăit şi am văzut multe, ştiu multe de la tata, căci mărturia lui este dreaptă. El nu a inventat nimic, nu a regretat nimic, radiografiile făcute în 1964, la eliberare, stau dovadă despre bătăile cumplite care i-au rupt coastele. Verişoara mea, Anisia Brătescu, ai cărei nepoţi mergeau să pescuiască în lacul de la Tămădău, cunoscuse în sat un bătrân de peste 90 de ani, care-şi amintea cum o grămadă de securişti stătuse în noaptea de 13 spre 14 iulie 1947, tupilaţi în păpuşoi, aşteptând să vină avionul ce trebuia să-i ducă pe fugari, şi cum i-au prins vitejeşte; dar avionul despre care Iuliu Maniu ştia că are 14 locuri, nu era decât un avion mic de 2 locuri. Tata nu dorea să vorbească despre Vladuţ Haţeganu, care făcuse legătura cu piloţii. El spunea :” De ce să spurci un nume atât de drag ardelenilor, când poate securitatea a vrut anume să-l compromită, când poate că el nici nu ştia că este folosit cu un anume scop?”
Când venise Romiti Boilă cu dispoziţie din partea şefului, totul părea foarte tainic. Dar, în ziua următoare a sosit dl. Ciupercescu cu adrese ale unor prieteni din Istanbul, unde ar fi trebuit să fie prima oprire, înainte de pornirea spre alte zări. Eu ascultam pe la uşi, şi ştiu că tata n-a dus nimic cu el. Dusese de la mine o iconiţă cu Maica Domnului, căci eu i-am spus : “ Ea să-ţi conducă drumul unde va şti Ea”. Şi când la proces, avocatul Ursu a îndrăznit să-l apere, spunând aceste lucruri, a fost dat afară din barou şi şi-a sfârşit viaţa ca dulgher. Cine-l mai pomeneşte dintre cei ce am rămas în viaţă, ce vitejeşte s-a purtat acest om, atunci când atâţia oameni mari au refuzat să fie martori ai apărării?
      Datori suntem a nu uita, datori suntem a rămâne uniţi şi recunoscători, datori suntem a învăţa pe urmaşi, că aici sub această glie, zac eroi!

                                                                                        Lia Lazăr Gherasim

(Articol obtinut prin bunavointa domnului Ion-Andrei Gherasim, fiul doamnei Lia Lazăr Gherasim)