Povestea unei povești trăită într-o capitală de Țară Românească

             

         De câte ori întâlnesc un om despre care știu că îmi va spune o poveste de viață, de suferință și luptă, simt că mă va marca într-un anume fel. Știu asta, o accept și aștept cu nerăbdare să aflu încă odată, din vremuri complicate, istoria ,,celuilalt popor’’ după cum, atât de nimerit o spune doamna Ana Blandiana în cartea sa ,,Fals tratat de manipulare’’.

         Când am ajuns la doamna Elena Ion la Câmpulung, sora fraților Toma și Petre Arnăuțoiu, partizanii din Munții Făgăraș, în septembrie trecut, eram pregătit și bănuiam la ce trebuie să mă aștept. Pe de altă parte, soția mea nu cunoștea decât foarte puține lucruri despre doamna Elena și, de aceea, această întâlnire a impresionat-o profund, drumul de întoarcere până acasă fiind presărat de discuții aprinse. Era pur și simplu marcată de suferință, compasiune, indignare, revoltă, uimire, admirație... 

       Eu mai aveam experiența mărturiei și cu alți foști deținuți politici cărora le luasem interviu, mai văzusem declarații de-ale doamnei și impactul emoțional a mai fost diminuat. Dar înțelegeam bine prin ce trece soția, la rândul meu, la prima întâlnire cu Ana Simion, la Spitalul din Domnești, în 2010 am ajuns pur și simplu ,,dărâmat’’ pe interior acasă.

   

      [ Tanti Ana Simion la Spitalul Domnești, în februarie 2010, locul unde revenea de mai multe ori pe an, din cauza problemelor grave de sănătate. Alături se află doamna doctor Floarea, un medic excepțional care a îngrijit-o ani de zile. Când spitalul a fost desființat pe vremea domnului Emil Boc, doamna doctor a fost nevoită să-și refacă viața și cariera în Franța, acum lucrând în Alsacia ( Franța ) unde meritele sale sunt recunoscute la justa lor valoare. Tanti Ana s-a stins în anul 2011. ]

        Dacă nu ai această calitate, de a empatiza cu omul de lângă tine, locul tău nu e acolo. Îl jignești pe acel om, îi pângărești amintirile, îi minimalizezi experiența încă odată, devii tu însuți un fel de agresor prin indiferență. De aceea nu sfătuiesc pe oamenii care nu pot rezona sufletește cu un fost deținut politic, un bătrân de 85, de 90, de 95 de ani, să facă greșeala de a-i cere să povestească. De multe ori, deși sunt atât de dureroase, ei își spun poveștile din tot sufletul, ca și cum ar fi ultima oară când o fac și nu vor să se piardă, ca și cum cel din fața lor are puterea de a le salva istoria. Ei caută în noi poate nu aprobarea că au făcut corect ceea ce au făcut atunci, demult, cât aprecierea. Ei au conștiința propriei valori, dar se uită la tine, un reprezentant al tinerei generații, omul pentru care ei s-au jertfit atunci ca să ai tu libertate acum. Ca la acel om ce trebuie să ducă mai departe flacăra ce îi mistuie pe interior. Vor să dea un fel de lecție tinerilor pentru ca aceștia să nu mai greșească atât de lesne. Așa am simțit de câte ori am vorbit cu doamna Elena, așa am simțit de Florii când domnul Ștefan Romanciuc și-a revărsat în mine toată istoria sa personală și totodată întreaga speranță a domniei sale ca eu să i-o duc mai departe... O poveste incredibilă, total necunoscută în afară, accesibilă doar rudelor și prietenilor... Cum poți să rămâi de fier când îți spune că, poezia cea mai draga lui, învățată în închisoare la Aiud, este una de natură teologală și a fost compusă de Nichifor Crainic:

           

      A doua oară am mers la Câmpulung pe 10 aprilie cu Florin Epure, fostul meu coleg de facultate, care dorea să realizeze o emisiune cu doamna Elena pentru Televiziunea VTV. De cinci ani Florin face ,,Recurs la istorie’’ și credeți-mă, o face bine, tot mai bine. Am fost puțin reticent, pentru că nu mai apărusem niciodată ,,pe sticlă’’ și mi-era teamă să nu stric ceva ce se anunța ca deosebit, cunoscând-o pe doamna Elena. De asemenea, momentul era foarte potrivit fiindcă dânsa urma să împlinească sâmbătă pe 12 aprilie, 95 de ani.

       În fine, m-am adunat cum am putut, mi-am controlat emoțiile și, în puținele intervenții pe care le-am avut, cred că m-am descurcat onorabil. Bineînțeles că nu aveam pretenții exagerate de a prezenta eu mai mult despre mișcarea de partizani, pentru că doamna Elena trebuia să fie în centrul atenției și a făcut-o atât de bine, cu o naturalețe, o expresivitate și o cursivitate pe care mi-aș dori sa le am și eu la vârsta mea de 38 de ani. Emisiunea s-a bazat pe experiența personală, pe ceea ce a trăit sau i s-a povestit în închisoare și, de aceea, nu are pretenția de a fi strict o emisiune istorică, așa cum ar realiza-o doi sau trei istorici care intră în polemici susținându-și fiecare poziția cu argumentele lui. Dar mai bine să vă las să o urmăriți – aici este prima parte, difuzată de Sărbătoarea Floriilor, iar partea a doua va apărea chiar în duminica Sfintelor Paște.

                        

          Partea a doua este disponibilă aici, am adăugat-o după Sărbătorile de Paște:

                        

      Dorința cea mai mare a doamne Elena, ultima sa dorință, după cum mi-a spus, este să pună o lumânare la Monumentul celor căzuți, celor care au suferit pentru libertate. Am încercat să o ajut cumva, tulburând apele Universului Virtual și stârnind efuziune, dorință de a ajuta, empatie cu acestă Doamnă din Liga Femeilor Excepționale.

     Reiau mesajul pe care l-am publicat și separat pe blogul meu, cu gândul că, tot mai mulți vor vedea, vor răspândi acest mesaj și nu ne vom opri decât când vom merge alături de Doamna Elena la sfințirea Monumentului. Doamne ajută!

     

      De ce este România altfel?

      De ce în țara noastră un Monument al Rezistenței Armate Anticomuniste nu poate fi ridicat  nici în 17 ani?

      Eu nu am răspunsurile sau mai precis nu vreau să mă lansez în judecăți de valoare fiindcă probabil nu dețin toate datele legate de proiectarea și construirea sa.

      Așa că mă voi mărgini să relatez povestea unui monument demn de a fi ridicat de un Sisif, după cum mi-a fost ea spusă cu mai multe ocazii de către doamna Elena Ion (Arnăuțoiu).

      În anul 1997 pe când ministru al culturii era domnul Ion Caramitru, s-au făcut primii pași, după ce se realizase un proiect amplu, care să rememoreze jertfa celor de la Nucșoara și din localitățile din jur. Au contribuit cu sume diverse persoane, între care și domnul Liviu Mihaiu, care a mers  acasă la doamna Elena, în Câmpulung, vrând să îi dea banii dumneaei personal. Sponsorii trebuiau însă să depună sumele respective la BRD, iar Asociația Foștilor Deținuți Politici urma să se ocupe de administrarea lor. În 1997 s-a plătit suma de 570 milioane de lei cu care au fost aduse elemente ale monumentului pe trei platforme de tren din Galați. Acesta trebuia să fie înalt de circa 12 metri și semnifică comunismul - un zid prin care iese un deținut.

     S-a cumpărat la baza Mateiașului, la ieșirea din Câmpulung un teren de 2.5000 metri pătrați, deși 500 de metri ar fi fost suficienți și din această cauză n-au mai rămas bani pentru amplasarea monumentului, care a rămas ani și ani în ploaie și ninsoare, în soare și arșiță. De-abea acum 4 ani s-a reușit, probabil după ce s-au mai strâns ceva bani, să se aducă acel ,,zid’’ pe locul cumpărat, dar anul trecut, ultimii bani din bancă au fost ridicați de un fost deținut politic, care i-a folosit in scopuri proprii. Acesta este dat în judecată și se așteaptă ca procesul să își urmeze cursul.

        Proiectul făcut de doamna arhitect Coșa, înțeleg că este amplu și ar necesita sume însemnate de bani pentru a fi terminat, de ordinul a mii și mii de euro. Dar, de fapt, ar mai trebui doar să se aducă o cruce pentru a fi instalată pe monumet, să se dăltuiască numele celor 130 de participanți la mișcarea armată anticomunistă, să se amenajeze spațiul înconjurător.

      Ca profan, și cred că îmi dați dreptate, nu mi se pare că ar fi ceva greu de realizat și, mai ales, nu mi se pare că ar necesita sume atât de mari. După părerea mea, în jurul sumei de 10.000 lei s-ar putea încheia acest proiect care durează de aproape două decenii. Alții în două decenii au ajuns pe lună, noi nu suntem în stare să terminăm un monument comemorativ ! Menționez că și doamna Elena este de aceeași părere în ceea ce privește cuantumul sumei necesare pentru finalizare.

      Am vorbit în mai multe rânduri cu domnul Liviu Mihaiu care s-a oferit să ajute substanțial la terminarea construcției. De asemenea, m-a sfătuit să nu încep încă o campanie de strângere de fonduri pentru Monument, înainte de a merge dumnealui la Câmpulung, de a discuta cu toți factorii implicați și a afla exact situația. Îi mulțumesc de pe acum domnului Mihaiu, implicarea directă a domniei sale mi se pare o garanție suficientă că lucrurile vor fi orientate spre calea cea bună și, într-o perioadă rezonabilă de timp, poate chiar până la toamnă, vom asista la sfințirea Monumentului atât de dorit.

     De asemenea, domnul Florin Epure, director executiv la Direcția Județeană pentru Cultură Vâlcea, s-a implicat în acest proiect, ca urmare a realizării a două emisiuni cu doamna Elena Ion, ce sunt difuzate pe Televiziunea  VTV  în cadrul generos oferit de ,,Recurs la istorie’’. Dânsul a luat legătura cu mai multe persoane care pot face ca visul doamnei Elena Ion și a celor care mai trăiesc din gruparea anticommunistă, ori al rudelor celor ce au luptat pentru libertate, să fie împlinit. De asemenea, îi mulțumesc domnului Florin Epure pentru că  va vorbi anul acesta și mai mult despre victimele represiunii comuniste dar și  despre rezistență, curaj și demnitate în emisiunile dumnealui. Vreau să îi urez succes în ceea ce face, adevărul trebuie cunoscut ca să nu mai avem surpriza ca peste încă un deceniu, un alt sondaj de opinie să ne arate că peste jumătate din români consideră ca regimul comunist a fost unul bun, competitiv economic și progresist.

     Mai vreau să mulțumesc tuturor celor care s-au oferit să sprijune această cauză, m-au întrebat cum pot să o facă sau doar m-au încurajat să continui ceea ce am început, fie că e vorba despre jurnaliștii Ioana Hașu, Ciprian Sasu, Liviu Mihaiu, actorul Aureliu Surulescu si prietenii săi de la Neamunit sau despre prietenii virtuali Maria Daciana, Năstase Dumitrescu, Raluca Costinaș, Livia Stângă, Octavian Gabor, Neacșu Gabriel, Vasile Negoescu (de la Neamul Românesc) și alții al căror nume, să mă ierte că nu îl mai menționez aici.

      De ce fac eu asta? De ce mă agit atât în loc să profit ca orice profesor de vacanța mea de Paște? E simplu – cine mă cunoaște, fie de pe pagina mea de facebook  numită Destine frante in inchisorile comuniste, ori de pe  blogul Mirabilismundis.blogspot.ro sau contul de youtube cataliniontnedelcu, își dă seama că această acțiune este pur și simplu în continuarea tuturor activităților mele din ultimii ani, de aducere în fața opiniei publice virtuale și nu numai a memoriei victimelor represiunii comuniste, dar și a rezistenței anticomuniste. Adică de a face și eu, la nivelul meu, ceea ce atât de nimerit a spus doamna Ana Blandiana - ,,Atunci când justiția nu reușește  să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție.’’