,,Băiatul meu, fără părinți și frați o să poți să trăiești, dar fără România și credința în Dumnezeu, nu! ’’

           ,,Băiatul meu, fără părinți și frați o să poți să trăiești, dar fără România și credința în Dumnezeu, nu! ’’

          Oare cum sună aceste cuvinte pentru un tânăr de astăzi, ce ar spune el când le-ar auzi? Sau pentru un politician al țării noastre? Ce ar gândi ei, ce ne-ar putea spune, sincer, după ce ar citi aceste rânduri ?

         Mă hazardez eu să dau un răspuns – ar zice că sunt vorbe frumoase, care merită să fie citate, dar cei mai mulți s-ar gândi că sunt patetice, că nu poți să gândești așa în secolul XIX, că doar naționalismul și credința nu mai sunt la modă. Iar în ceea ce îl privește pe politician, nici cu gândul nu vreau să ajung la ceea ce ar simți el cu adevărat legat de aceste cuvinte!

        Și totuși au existat oameni care și-au ghidat întreaga existență după aceste vorbe și mai există și astăzi, n-o să vă vină să credeți! Ei sunt România profundă, adâncă, dreaptă, cinstită și curtată sufletește. Ei sunt printre noi, ei sunt anonimii cu care am vorbit la serviciu, pe care i-am întrebat cum o mai duc cu sănătatea, pe care i-am privit neatent pe când își supravegheau copiii ori nepoții de pe o bancă dintr-un parc oarecare.

        Dar de ce să vorbim doar la modul general?

        Ștefan avea doar 16 ani când a primit aceste cuvinte în dar de la tatăl său. O frază cât un testament pentru acest copil - adolescent care și-a pierdut copilăria în sunet de arme rusești. Cuvinte care îi vor ghida toată viața, iar acum la 85 de ani le rememorează cu tremur în glas și privire. Ultimele vorbe ale tatălui său, pe care nu l-a mai văzut vreodată - Ștefan a fugit în țară având pe urmele sale armata sovietică, iar părinții și frații au fost deportați de trei ori în câțiva ani de Tătuca popoarelor, Stalin. Era o zi de martie 1944 într-un sătuc românesc, Hreațca din Herța pe care hoardele rusești l-au spulberat ca și cum nu ar fi avut de-a face cu ființe omenești.

        Acest băiat a supraviețuit, a făcut ceva școală, a ajuns maistru militar, avea o slujbă bună, viața i se deschidea în față. Dar el nu putea uita ce s-a întâmplat cu ai săi în Herța, nu putea uita crimele din primăvara lui 1941, nu putea să-i ierte pe bolșevici.

        S-a căsătorit cu o frumoasă piteșteancă, dar gândul lui ascuns era la România, la eliberarea țării sale. Cum altfel ne putem explica decizia pe care a luat-o de a organiza, el fiind șef pe Pitești, o acțiune militară împotriva regimului comunist și al sovieticilor?!

        Trădarea o fi obicei românesc. Așa a căzut băiatul de 25 de ani, care într-o zi nu s-a mai întors la soția Elvira și Amalia, fetița sa de doar trei luni.

        18 ani de închisoare. A primit verdictul cu bucurie! Fiindcă era tânăr și iubea viața, fiindcă acasă îl aștepta o soție și o fetiță, fiindcă era sigur că va fi expulzat în Rusia și executat ca atâția alții din Herța sa iubită. Jilava, Lugoj, Aiud, Gherla, Salcia, Periprava. 10 ani ai tinereții sale, 10 ani furați Elvirei sale, 10 ani fără Amalia, care și-a cunoscut tatăl doar într-o zi de iulie a anului 1964. Elvira a fost nevoită să divorțeze în ultimii ani de detenție ai lui Ștefan, nici măcar nu mai știa dacă el mai trăiește. Dar copilul îi plângea de foame în închisoarea mare numită România, la fel cum tatăl său răbda și se hrănea cu ,,Cîntecul foamei’’ lui Crainic la Aiud: ,,Lăsați-mi brațul de fantomă/Să rupă de pe crengi un măr,/Mușcând, m-ar umple de aromă/Și-aș mai trăi în adevăr./În țara turmelor și-a pâinii/Visez o mână de ciuperci…/Lăsați-mă în rând cu câinii/La raiul unui blid de terci.''

                         

        Amalia plângea și spunea - ,,Mamă, nu mai pot, mamă aș mânca și cârpe...’’  

        Oare cum l-a privit fetița de 10 ani pe străinul din prag, slab, străveziu, mirosind ciudat, cu privirea speriată și neliniștită ? Elvira l-a primit pe Ștefan, a fost cea mai bună soție, dar nu a putut să-l ierte pentru că le-a răpit atâta amar de timp din viața lor...

        Elvira i-a mai dăruit lui Ștefan un copil, o fetiță care să-l recompenseze pentru tot ceea ce a pierdut, toată copilăria Amaliei. Adriana a fost iubirea vieții tânărului îmbătrânit și înțelepțit în temniță.

        Poate părea ciudat, dar Adriana, copilul făcut parcă pentru a-i reda lui Ștefan ceea ce regimul îi furase, a suferit poate, cumva, la fel ca și sora ei, Amalia.  Numai că, această cruce pe care Adriana și-a ridicat-o pe umeri  și a asumat-o încă de copil, a fost de altă natură. Cred că nici tatăl ei nu și-a dat seama ce îi face acestui copil sensibil.

        Ștefan s-a comportat în ,,libertate'' cum foarte rar se purtau foștii deținuți politici: a vorbit, a povestit cât de mult, oricui vroia să asculte. Deși știa că este urmărit, ca de altfel toți cei eliberați. Ștefan nu a fost frânt în închisoare, tăria sa de român din Herța și-a spus cuvântul. Mai mult, n-au reușit să-l sperie, să-i bage frica în oase, așa cum i se inserase foamea, în fiecare celulă a corpului său vlăguit. Și de aceea a vorbit fără frică, mărturisind tuturor ororile unui regim criminal, care își trata cetățenii mai rău decât romanii sclavii, căci măcar aceia aveau grijă de sănătatea lor ca să poată munci.

            Ștefan a vorbit, iar Adriana, cu sufletul ei de copil, a primit totul, toată oroarea care e atât de greu de suportat de un adult, darăminte de o fetiță. Iar devenirea ei a fost în strânsă legătură cu mărturia tatălui său. Îmi aduc aminte de doamna Ana Blandiana, care a mărturisit cât a afectat-o faptul că tatăl său nu i-a povestit niciodată, a murit fără să afle un cuvânt despre gulagul său, iar apoi, ani la rând a căutat foști deținuți care i-au fost colegi de sufernță ca să îi istorisească despre el acolo.

        Iubirea față de tatăl ei și credința că trebuie să îi facă mereu cinste, au fost elementele cele mai importante care au conturat personalitatea Adrianei. Fiindcă știa că ar putea fi arătată cu degetul, stigmatizată, Adriana și-a făcut din a învăța cel mai important scop al vieții ei. Rezultatele sale au fost deosebite, asta și datorită zestrei genetice oferite cu generozitate de Ștefan și Elvira.

          În 1987 Adriana era studentă la Iași la chimie. Dorul imprimat în suflet de tatăl său pentru Moldova, a călăuzit-o atât de departe. Locuia la cămin și a fost foarte mirată și alarmată totodată să vadă că este pusă șefă de cămin, deși era o boboacă de anul I venită de aiurea. Începuse să se gândească la tot felul de scenarii și, din păcate, temerile sale s-au adeverit. A fost chemată de securistul care se ocupa de Facultatea de Chimie, i s-a dat o foaie, a fost pusă să semneze un angajament. I se dicta, ea scria, a scris până la capăt. Scriind a văzut că securistul știe totul despre ea, despre tatăl ei. La  final, înainte să semneze, i se pus un nume de cod, iar ea se angaja să dea rapoarte periodice despre colegii de cămin sau de facultate.

        În câteva minute întreaga viață a Adrianei, întreaga sa conștiință, legătura strânsă cu tatăl său, demnitatea și liberul său arbitru au părut suspendate deasupra haosului. Putem doar să ne imaginăm ce a simțit Adriana, cum a gândit la tatăl său și la victoria lui interioară din închisori și apoi din libertate.

        Adriana a ales – a ales să fie fiica lui Romanciuc, nepoata unui puternic Romanciuc din Herța. Adriana a declinat pactul cu Diavolul care ar fi distrus-o sufletește. A izbucnit în lacrimi și a întrebat – cum îmi puteți face una ca asta când știți că tata a făcut 10 ani de închisoare pentru convingerile lui?

        Oare câți dintre noi ar fi avut puterea să zică asta?

        Și-a chemat tatăl de urgență la Iași în aceiași zi. Ștefan a călătorit toată noaptea, rumegând gândurile cele mai negre. Intuia ce se întâmplase...

      Când a strâns-o în brațe pe fiica sa, nici un tată de pe lume n-a fost mai mândru de copilul său ! Era carne din carnea sa, era suferință din suferința sa, era suflet românesc din sufletul său de Herța.   

        Adriana a învins Securitatea. În primăvara anului 1988, un os de Romanciuc a dat o palmă și o lecție de demnitate !

        După doar un an, Adriana, alături de ceilalți studenți, îl schimba pe decanul comunist al Facultății. Povestea sa devenise cunoscută – era o învingătoare. Alții nu au fost. Regretele i-au îndemnat să vină la Adriana și să își mărturisească căderile, ca într-un suprem efort de exorcizare. Chiar și câțiva profesori au căutat-o în acele momente de efervescență, de fericire, de speranță și s-au plecat la umbra puterii fiicei lui Romanciuc de Herța. Despre aceste lucruri s-a scris în ziarele ieșene din acea perioadă, este documentat și se poate deovedi. Dar cât de puțin a durat și cum s-a aruncat totul la cutia istoriei... În zadar făcea domnul Liiceanu ,,Apelul către lichele.''

         În primele zile ale lunii ianuarie 1990 studenții s-au ridicat și alături de câțiva profesori, au înlocuit pe decanul Facultății de Chimie cu un om nou, în care aveau încredere, renumitul profesor Alexandru Cecal. Adriana a fost aleasă să îi reprezinte pe studenți în Consiliu Profesoral al Facultății de Chimie din Iași.
        Ce a urmat, cunoaștem fiecare și experimentăm zi de zi pe propria piele, plângându-ne unii altora sau plecând din țara pe care Romanciuc din Herța a iubit-o atât de mult încât l-a trimis pe băiatul său de 16 ani aici, în România, singur. Fără ei, părinții, fără frați și surori.

        Domnul Ștefan este pentru mine un model.

        Doamna Adriana este pentru mine un model.

        Oamenii aceștia ar fi trebuit să vorbească și poate că lumea noastră ar fi fost mai bună.

        Nu știu, poate nu e încă prea târziu. Poate ei și alți oameni ca ei, întinzându-ne o mână de ajutor, ne vor face să schimbăm ceva. Ori sunt eu prea naiv?

        În mine Domnul Ștefan și Adriana au schimbat ceva. Am scris aici ceea ce am simțit că trebuie spus, am scris ca om, nu ca istoric.

        Deși nu îmi place să citez, deși poate o să ,,supăr’’ o anumită persoană dragă Adrianei, o voi face totuși. Mircea Eliade spunea cândva  și avea atâta dreptate  -  ,,Ce oameni excepționali trec pe lângă noi, anonimi, și noi admirăm prostește atâția neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa și opinia publică.’’

        Uitați-vă cu mai multă atenție la oamenii de lângă voi, ascultați-le povestea. Și, dacă nu e prea greu, încercați voi înșivă să fiți un model pentru copiii și nepoții voștri. 

     Am scris acest text în Săptămâna Patimilor, după ce, de Florii l-am cunoscut pe domnul Romanciuc, pe Adriana, pe Alin, pe Miruna. Am lăsat zile ca totul să se sedimenteze, am revenit la Adriana pentru a-mi mai lămuri anumite aspecte. Astăzi, în Duminica Paștelui, încheind un cerc, voi da drumul în Universul Virtual acestei povești care m-a impresionat profund. Îmi doresc ca acestă istorie personală să stârnească în sufletele dumneavoastră, ale cititorilor din eter, trăiri asemănătoare cu cele pe care eu le-am încercat. Și dacă am dreptate și așa va fi, vă rog să îmi lăsați aici mesaje pentru domnul Romanciuc și fiica sa, Adriana. Fiecare mesaj va fi transmis de mine și va avea un ecou de balsam pentru sufletul acestui om excepțional care azi e bătrân, e tare bolnav și privește fiecare zi ca pe un dar de la Dumnezeu.  
Vă mulțumesc din inimă !

HRISTOS A ÎNVIAT !