Totalul afișărilor de pagină

duminică, 20 aprilie 2014

,,Băiatul meu, fără părinți și frați o să poți să trăiești, dar fără România și credința în Dumnezeu, nu! ’’

           ,,Băiatul meu, fără părinți și frați o să poți să trăiești, dar fără România și credința în Dumnezeu, nu! ’’

          Oare cum sună aceste cuvinte pentru un tânăr de astăzi, ce ar spune el când le-ar auzi? Sau pentru un politician al țării noastre? Ce ar gândi ei, ce ne-ar putea spune, sincer, după ce ar citi aceste rânduri ?
         Mă hazardez eu să dau un răspuns – ar zice că sunt vorbe frumoase, care merită să fie citate, dar cei mai mulți s-ar gândi că sunt patetice, că nu poți să gândești așa în secolul XIX, că doar naționalismul și credința nu mai sunt la modă. Iar în ceea ce îl privește pe politician, nici cu gândul nu vreau să ajung la ceea ce ar simți el cu adevărat legat de aceste cuvinte!
        Și totuși au existat oameni care și-au ghidat întreaga existență după aceste vorbe și mai există și astăzi, n-o să vă vină să credeți! Ei sunt România profundă, adâncă, dreaptă, cinstită și curtată sufletește. Ei sunt printre noi, ei sunt anonimii cu care am vorbit la serviciu, pe care i-am întrebat cum o mai duc cu sănătatea, pe care i-am privit neatent pe când își supravegheau copiii ori nepoții de pe o bancă dintr-un parc oarecare.
        Dar de ce să vorbim doar la modul general?
        Ștefan avea doar 16 ani când a primit aceste cuvinte în dar de la tatăl său. O frază cât un testament pentru acest copil - adolescent care și-a pierdut copilăria în sunet de arme rusești. Cuvinte care îi vor ghida toată viața, iar acum la 85 de ani le rememorează cu tremur în glas și privire. Ultimele vorbe ale tatălui său, pe care nu l-a mai văzut vreodată - Ștefan a fugit în țară având pe urmele sale armata sovietică, iar părinții și frații au fost deportați de trei ori în câțiva ani de Tătuca popoarelor, Stalin. Era o zi de martie 1944 într-un sătuc românesc, Hreațca din Herța pe care hoardele rusești l-au spulberat ca și cum nu ar fi avut de-a face cu ființe omenești.
        Acest băiat a supraviețuit, a făcut ceva școală, a ajuns maistru militar, avea o slujbă bună, viața i se deschidea în față. Dar el nu putea uita ce s-a întâmplat cu ai săi în Herța, nu putea uita crimele din primăvara lui 1941, nu putea să-i ierte pe bolșevici.
        S-a căsătorit cu o frumoasă piteșteancă, dar gândul lui ascuns era la România, la eliberarea țării sale. Cum altfel ne putem explica decizia pe care a luat-o de a organiza, el fiind șef pe Pitești, o acțiune militară împotriva regimului comunist și al sovieticilor?!
        Trădarea o fi obicei românesc. Așa a căzut băiatul de 25 de ani, care într-o zi nu s-a mai întors la soția Elvira și Amalia, fetița sa de doar trei luni.
        18 ani de închisoare. A primit verdictul cu bucurie! Fiindcă era tânăr și iubea viața, fiindcă acasă îl aștepta o soție și o fetiță, fiindcă era sigur că va fi expulzat în Rusia și executat ca atâția alții din Herța sa iubită. Jilava, Lugoj, Aiud, Gherla, Salcia, Periprava. 10 ani ai tinereții sale, 10 ani furați Elvirei sale, 10 ani fără Amalia, care și-a cunoscut tatăl doar într-o zi de iulie a anului 1964. Elvira a fost nevoită să divorțeze în ultimii ani de detenție ai lui Ștefan, nici măcar nu mai știa dacă el mai trăiește. Dar copilul îi plângea de foame în închisoarea mare numită România, la fel cum tatăl său răbda și se hrănea cu ,,Cîntecul foamei’’ lui Crainic la Aiud: ,,Lăsați-mi brațul de fantomă/Să rupă de pe crengi un măr,/Mușcând, m-ar umple de aromă/Și-aș mai trăi în adevăr./În țara turmelor și-a pâinii/Visez o mână de ciuperci…/Lăsați-mă în rând cu câinii/La raiul unui blid de terci.''

                         


        Amalia plângea și spunea - ,,Mamă, nu mai pot, mamă aș mânca și cârpe...’’  
        Oare cum l-a privit fetița de 10 ani pe străinul din prag, slab, străveziu, mirosind ciudat, cu privirea speriată și neliniștită ? Elvira l-a primit pe Ștefan, a fost cea mai bună soție, dar nu a putut să-l ierte pentru că le-a răpit atâta amar de timp din viața lor...
        Elvira i-a mai dăruit lui Ștefan un copil, o fetiță care să-l recompenseze pentru tot ceea ce a pierdut, toată copilăria Amaliei. Adriana a fost iubirea vieții tânărului îmbătrânit și înțelepțit în temniță.
        Poate părea ciudat, dar Adriana, copilul făcut parcă pentru a-i reda lui Ștefan ceea ce regimul îi furase, a suferit poate, cumva, la fel ca și sora ei, Amalia.  Numai că, această cruce pe care Adriana și-a ridicat-o pe umeri  și a asumat-o încă de copil, a fost de altă natură. Cred că nici tatăl ei nu și-a dat seama ce îi face acestui copil sensibil.
        Ștefan s-a comportat în ,,libertate'' cum foarte rar se purtau foștii deținuți politici: a vorbit, a povestit cât de mult, oricui vroia să asculte. Deși știa că este urmărit, ca de altfel toți cei eliberați. Ștefan nu a fost frânt în închisoare, tăria sa de român din Herța și-a spus cuvântul. Mai mult, n-au reușit să-l sperie, să-i bage frica în oase, așa cum i se inserase foamea, în fiecare celulă a corpului său vlăguit. Și de aceea a vorbit fără frică, mărturisind tuturor ororile unui regim criminal, care își trata cetățenii mai rău decât romanii sclavii, căci măcar aceia aveau grijă de sănătatea lor ca să poată munci.
            Ștefan a vorbit, iar Adriana, cu sufletul ei de copil, a primit totul, toată oroarea care e atât de greu de suportat de un adult, darăminte de o fetiță. Iar devenirea ei a fost în strânsă legătură cu mărturia tatălui său. Îmi aduc aminte de doamna Ana Blandiana, care a mărturisit cât a afectat-o faptul că tatăl său nu i-a povestit niciodată, a murit fără să afle un cuvânt despre gulagul său, iar apoi, ani la rând a căutat foști deținuți care i-au fost colegi de sufernță ca să îi istorisească despre el acolo.
        Iubirea față de tatăl ei și credința că trebuie să îi facă mereu cinste, au fost elementele cele mai importante care au conturat personalitatea Adrianei. Fiindcă știa că ar putea fi arătată cu degetul, stigmatizată, Adriana și-a făcut din a învăța cel mai important scop al vieții ei. Rezultatele sale au fost deosebite, asta și datorită zestrei genetice oferite cu generozitate de Ștefan și Elvira.
          În 1987 Adriana era studentă la Iași la chimie. Dorul imprimat în suflet de tatăl său pentru Moldova, a călăuzit-o atât de departe. Locuia la cămin și a fost foarte mirată și alarmată totodată să vadă că este pusă șefă de cămin, deși era o boboacă de anul I venită de aiurea. Începuse să se gândească la tot felul de scenarii și, din păcate, temerile sale s-au adeverit. A fost chemată de securistul care se ocupa de Facultatea de Chimie, i s-a dat o foaie, a fost pusă să semneze un angajament. I se dicta, ea scria, a scris până la capăt. Scriind a văzut că securistul știe totul despre ea, despre tatăl ei. La  final, înainte să semneze, i se pus un nume de cod, iar ea se angaja să dea rapoarte periodice despre colegii de cămin sau de facultate.
        În câteva minute întreaga viață a Adrianei, întreaga sa conștiință, legătura strânsă cu tatăl său, demnitatea și liberul său arbitru au părut suspendate deasupra haosului. Putem doar să ne imaginăm ce a simțit Adriana, cum a gândit la tatăl său și la victoria lui interioară din închisori și apoi din libertate.
        Adriana a ales – a ales să fie fiica lui Romanciuc, nepoata unui puternic Romanciuc din Herța. Adriana a declinat pactul cu Diavolul care ar fi distrus-o sufletește. A izbucnit în lacrimi și a întrebat – cum îmi puteți face una ca asta când știți că tata a făcut 10 ani de închisoare pentru convingerile lui?
        Oare câți dintre noi ar fi avut puterea să zică asta?
        Și-a chemat tatăl de urgență la Iași în aceiași zi. Ștefan a călătorit toată noaptea, rumegând gândurile cele mai negre. Intuia ce se întâmplase...
      Când a strâns-o în brațe pe fiica sa, nici un tată de pe lume n-a fost mai mândru de copilul său ! Era carne din carnea sa, era suferință din suferința sa, era suflet românesc din sufletul său de Herța.   
        Adriana a învins Securitatea. În primăvara anului 1988, un os de Romanciuc a dat o palmă și o lecție de demnitate !
        După doar un an, Adriana, alături de ceilalți studenți, îl schimba pe decanul comunist al Facultății. Povestea sa devenise cunoscută – era o învingătoare. Alții nu au fost. Regretele i-au îndemnat să vină la Adriana și să își mărturisească căderile, ca într-un suprem efort de exorcizare. Chiar și câțiva profesori au căutat-o în acele momente de efervescență, de fericire, de speranță și s-au plecat la umbra puterii fiicei lui Romanciuc de Herța. Despre aceste lucruri s-a scris în ziarele ieșene din acea perioadă, este documentat și se poate deovedi. Dar cât de puțin a durat și cum s-a aruncat totul la cutia istoriei... În zadar făcea domnul Liiceanu ,,Apelul către lichele.''
         În primele zile ale lunii ianuarie 1990 studenții s-au ridicat și alături de câțiva profesori, au înlocuit pe decanul Facultății de Chimie cu un om nou, în care aveau încredere, renumitul profesor Alexandru Cecal. Adriana a fost aleasă să îi reprezinte pe studenți în Consiliu Profesoral al Facultății de Chimie din Iași.
        Ce a urmat, cunoaștem fiecare și experimentăm zi de zi pe propria piele, plângându-ne unii altora sau plecând din țara pe care Romanciuc din Herța a iubit-o atât de mult încât l-a trimis pe băiatul său de 16 ani aici, în România, singur. Fără ei, părinții, fără frați și surori.
        Domnul Ștefan este pentru mine un model.



        Doamna Adriana este pentru mine un model.
        Oamenii aceștia ar fi trebuit să vorbească și poate că lumea noastră ar fi fost mai bună.
        Nu știu, poate nu e încă prea târziu. Poate ei și alți oameni ca ei, întinzându-ne o mână de ajutor, ne vor face să schimbăm ceva. Ori sunt eu prea naiv?
        În mine Domnul Ștefan și Adriana au schimbat ceva. Am scris aici ceea ce am simțit că trebuie spus, am scris ca om, nu ca istoric.
        Deși nu îmi place să citez, deși poate o să ,,supăr’ o anumită persoană dragă Adrianei, o voi face totuși. Mircea Eliade spunea cândva  și avea atâta dreptate  -  ,,Ce oameni excepționali trec pe lângă noi, anonimi, și noi admirăm prostește atâția neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa și opinia publică.’’
        Uitați-vă cu mai multă atenție la oamenii de lângă voi, ascultați-le povestea. Și, dacă nu e prea greu, încercați voi înșivă să fiți un model pentru copiii și nepoții voștri. 






     Am scris acest text în Săptămâna Patimilor, după ce, de Florii l-am cunoscut pe domnul Romanciuc, pe Adriana, pe Alin, pe Miruna. Am lăsat zile ca totul să se sedimenteze, am revenit la Adriana pentru a-mi mai lămuri anumite aspecte. Astăzi, în Duminica Paștelui, încheind un cerc, voi da drumul în Universul Virtual acestei povești care m-a impresionat profund. Îmi doresc ca acestă istorie personală să stârnească în sufletele dumneavoastră, ale cititorilor din eter, trăiri asemănătoare cu cele pe care eu le-am încercat. Și dacă am dreptate și așa va fi, vă rog să îmi lăsați aici mesaje pentru domnul Romanciuc și fiica sa, Adriana. Fiecare mesaj va fi transmis de mine și va avea un ecou de balsam pentru sufletul acestui om excepțional care azi e bătrân, e tare bolnav și privește fiecare zi ca pe un dar de la Dumnezeu.  
Vă mulțumesc din inimă !

HRISTOS A ÎNVIAT !


12 comentarii:

  1. Plang de cate ori citesc prin ce au trecut acesti oameni! Dumnezeu sa-i ajute pe cei care ma sunt printre noi si sa-i odihneasca in pace pe cei care au plecat dincolo.

    RăspundețiȘtergere
  2. Comuniştii sunt cei care au furat tinereţea unui băiat de 16 ani precum şi multor altora. Dar este şi o parte pozitivă, furându-le copilăria le-au deschis ochii către adevarul care este în spatele promisiunilor făcute de comunişti. Şi totodată adolescenţii aveau ocazia să-și iubească ţara, încercând să o salveze. Nici în ziua de astăzi nu suntem liberi în ţara noastră !

    RăspundețiȘtergere
  3. Este o poveste cu adevarat impresioananta care ar trebui sa ne deschida ochii tuturor, o poveste care ne arata durerea unei persoane al carui suflet este cusut pe pamantul romanesc, suflet care chiar si atunci cand tara devine o inchisoare pentru cei buni s-ar intoarce si ar schimba cu ultimele puteri oricat de putin ar fi ceva in aceasta tara. Acesti oameni trebuie sa fie exemple pentru fiecare roman, exemple care sa ne daruiasca macar un cat un fir de nisip din devotamentul, intelepciunea si curajul lor. Doar acest putin ar putea schimba cu usurinta soarta tarii noastre. Nu putem fi mandri intr-o tara in care chiar daca ne-am distrus eroii drept multumire pentru ei privim cu mainile in san cum tara noastra se duce singura la vale. Acesti eroi au fost inconjurati numai de tradatori si totusi au creionat imaginea romanului ,dar oare noi impreuna, romani liberi nu putem schimba ceva? Stramosii nostri au fost si vor ramane oameni deosebiti.Tara noastra trebuie sa fructifice putin din acest eroism si chiar daca am patat acum imaginea eroilor si a noastra sa schimbam macar pe viitor in romania sa predomine acesti eroi, nu oamenii mediatizati ce ne calca tara in picioare!Impreuna putem schimba tara si nu pentru noi ci pentru a aduce respectul macar intr-o mica masura pentru oamenii care si-au dat sufletul pentru liberatea pe care noi o batjocorim! (Nitu Daniel)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Daniel - cuvintele tale vor ajunge la dl Romanciuc.

      Ștergere
  4. Este incredibil cum "Foamea de bani, de putere, de manipulare" a unor oameni fara mila poate distruge vietile a sute de mii de oameni. Comunistii au fost niste oameni pe care ii bucura suferinta altuia, chipurile oamenilor afundate in neputinta cand erau prinsi de securitate si torturati, batuti. Si toate astea pentru ce?! Pentru ca multora le era frica sa se ridice impotriva comunistilor, sa se uneasca si sa ii doboare pe acesti paraziti care au adus numai si numai suferinta. Dupa parerea mea, daca oamenii nu aveau frica asta in sange, daca romanii ar fi fost cu adevarat preocupati de soarta tarii nu ar fi luat nastere comunismul. Partizanii au fost cei mai curajosi oameni pentru ca au avut curajul sa isi spuna punctul de vedere si sa lupte pentru tara. Oamenii acestia au fost cu adevarat niste oameni, niste romani care au crezut in drepturile si in libertatea lor la fel ca si domnul Stefan care in ciuda suferintei a continuat sa lupte pentru noi, pentru viitorul nostru, al tuturor romanilor. Nici macar in ziua de astazi nu am ajuns sa fim liberi in tara noastra asa cum spunea si Vlad . Conducatorii tarii sunt preocupati de ei, vor sa le fie numai lor bine. Nu mai exista multi oameni pe care ii intereseaza cu adevarat viitorul tarii noastre! Chiar daca acesti oameni exista, nu pot fi descoperiti pentru ca majoritatea vad niste oameni importanti doar in cei despre care vorbeste presa si care apar in toata emisiunile de scandal. Nimeni nu mai crede in libertate, suntem manipulati de conducatorii nostrii, cei care se presupune ca ar trebui sa aive grija de Romania. Poate cand lumea se va trezi vom avea si noi o tara ca toate celelalte. Oare ce viitor vom avea noi? Copiii pe care ii intereseaza soarta tarii mai mult decat pe politicieni. Oare va trebui sa stam si noi ascunsi prin munti si sa luptam cu acesti hoti? Sau vom trai intr-o tara libera? Oare copiii inocenti care tin sa creada intr-un viitor mai bun vor fi dictatorii sau eroii de maine?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Sorin, sunt sigur ca aceste cuvinte vor avea un ecou in inima domnului Romanciuc si a fiicei sale.

      Ștergere
  5. Un om fantastic acest Domn Romanciuc! Toata stima si admiratia pentru dansul! Un om ales, puternic si adevarat, un om la care nu ar trebui sa indrazneasca nici macar sa ridice privirea politicienii de astazi. Ma rog pentru dansul si pentru familia sa Dumnezeu sa va ajute domnule Romanciuc! Va multumesc ca existati!



    RăspundețiȘtergere
  6. Domnule Romanciuc,
    Hristos a înviat!
    Tot respectul și admirația pentru curajul și demnitatea cu care ați infruntat nedreptatea și ororile comunismului.Toată considerația si prețuirea Adrianei pentru atitudinea ei in fața securitatii.
    Dumnezeu să vă binecuvinteze cu sănătate și numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  7. Din pacate domnul Romanciuc s-a stins acum doi ani...

    RăspundețiȘtergere
  8. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe Domnul Romanciuc!Multa sanatate si bucurii Adrianei si celorlalti membrii ai acestei distinse familii!

    RăspundețiȘtergere
  9. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe toți cei care au iubit și au demonstrat această dragoste față de țară. Cinste și respect eroilor neamului! O cale dreaptă există. Doar să vrem și o vom găsi mereu. Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

    RăspundețiȘtergere