De multe ori mi s-a intamplat sa merg
cu preocuparile mele intr-o anumita directie si brusc, fara vreun preaviz, sa
fiu deturnat si reorientat spre ceea ce in ultimii ani a devenit o adevarata
pasiune – represiunea si rezistenta anticomunista in Romania. Gurile rele, inclusiv
guri rele din propria mea casa, sustin ca e vorba deja de o obsesie. Dar eu
cred ca, pur si simplu sunt invidiosi pe mine, pe succesele mele. Succese in
munca, bineinteles !
Imi aduc aminte, acum cinci ani realizam
o ampla lucrare pe partea de istorie medievala, despre influentele culturale
ale lui Constantin Brancoveanu in Arges. Prin ,,pila’’ pusa de colegul meu
Sorin Mazilescu, am ajuns sa vorbesc cu o somitate in materie de cultura
argeseana si nationala – domnul Grigore Constantinescu, cu mai multe carti
scrise decat reusesc sa citeasca unii in toata viata. Dansul m-a indrumat, mi-a
recomandat o bibliografie si, placandu-i de mine, probabil, m-a sfatuit, cand
imi termin lucrarea, sa revin pentru a discuta si alte probleme. Bineinteles ca
observasem, citind o lunga lista de carti pe care le scrisese ca e si autorul
uneia despre rezistenta anticomunista de la Nucsoara! M-am reintors dupa mai
multe luni si am avut privilegiul de a sta la masa cu un intelectual stralucit,
asa cum nici cu gandul nu gandesc ca as putea ajunge. Discret, amabil, sufletist.
Ma trata ca si cum as fi fost un mic protejat si nu un oarecare profesor de la
Priseaca.
Cert este ca am aflat povestea personala
a familiei Constantinescu – tatal sau e nimeni altul decat Preotul Martir Ioan
Constantinescu – executat alaturi de ceilalti partizani si sprijinitori din
grupul ,,Haiducii Muscelului’’ din Nucsoara. Sora sa – Iuliana Predut-Constantinescu
a fost arestata pe cand era insarcinata, a nascut in inchisoare, copilul i-a
fost aruncat intr-un orfelinat. Domnul Grigore si sotia dansului au fost extrem
de amabili si draguti cu mine, m-au introdus in universul de suferinta si
demnitate al familiei dumnealor. M-au sfatuit sa merg sa ii iau interviu Anei
Simion, domnului Alexandru Marinescu, mi-au facut niste conexiuni si deschis
niste porti pe care altfel nu as fi putut sa le urnesc singur.
Acesta este doar un exemplu, cel mai clar
despre cum o preocupare istorica te trimite catre cu totul altceva, catre un
lucru ce tine de menirea ta.
In zilele de Paste am mai avut o mica
surpriza. La masa mai precis ! Deci nici la masa nu scap de … partizani! Tata –
socru ne povestea diverse istorioare din armata, unele le mai auzisem, asa cum
se intampla deseori intr-o familie. Dar acum mi-a venit idea sa-l intreb – la ce
arma a facut serviciul militar. Raspunsul – la Securitate ! Va spun ca m-a umflat
rasul, gandindu-ma ca Ticu, socrul meu drag, a fost incadrat un an si patru
luni tocmai in institutia pe care eu am ,,diabolizat-o’’ in atatea si atatea
cazuri ! Mai departe – fusese dresor de caini care trebuiau sa ia urma
banditilor. Numai ca asta se intampla deja in 1971. Partizani nu mai erau prin
munti atunci ! Mi-a mai zis un lucru – in Regimentul lor cazusera doi militari in
luptele cu partizanii si fusesera declarati eroi. Unul era chiar impreuna cu un
cain-lup si fusese impuscat si cainele. Imediat mi s-a aprins beculetul
,,partizanic’’ ! Mi-am dat seama despre ce intamplare e vorba, foarte cunoscuta
in lumea ,,celor ca mine’’, avandu-l in plan central pe Gavril Vatamaniuc,
probabil cel mai cunoscut luptator bucovinean.
Stateam asa la masa si nu-mi venea sa
cred – deci si cand sunt la o discutie obisnuita cu familia ma urmareste
aceasta ,,obsesie’’ a partizanilor. Va mai ramane doar sa ma autoproclam
,,partizanul partizanilor’’ si sa accept ca trecutul ma urmareste mereu cu un
scop. Apoi sa aflu care ar fi acela, nu ?! In orice caz, gandul ca Ticu putea
fi in locul acelui securist, mort cu vreo 17-18 ani mai inainte, nu mi-a picat
bine. N-as mai fi intalnit-o pe sotia mea, iar viata mea ar fi fost mult
schimbata. Dar mai bine sa vi-l prezint pe Gavril Vatamaniuc cum povesteste
despre lupta de la Batca - Corbului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu