Totalul afișărilor de pagină

marți, 29 aprilie 2014

1940 - cel mai tragic an din istoria romanilor.

         Doua pagini din jurnalul doamnei Alice Voinescu, una dintre cele mai stralucite personalitati ale perioadei interbelice din Romania, surprinde durerea si indignarea, ura si neputinta dupa ce bolsevicii din URSS au ocupat prin forta si santaj Bucovina si Basarabia, iar italienii si nemtii ne-au sfartecat inima tarii dand partea de nord-vest a Transilvaniei Ungariei.




    29 iunie 1940

     Zile de izolare – se frânge inima la zvonurile exodului. Ieri seară am avut o altercaţie teribilă cu Tity. Nu poate să treacă peste prejudecăţi de clasă şi rudenie – nu admite greşeala guvernanţilor când îi sunt aproape. Un sentiment curios de castă în ea, de nedezrădăcinat. Totul e bine, dacă e făcut de ai ei. Nu zic că se putea evita catastrofa, dar pretind că, ştiindu-se de mai multe săptămâni, trebuia retras de acolo oameni, arme, bunuri! Cum poţi să susţii că a fost bine să nu pierzi populaţia? Cum se poate scuza bizantinismul şi compromisul? Am constatat cu durere că e metoda curentă la noi. Cum să nădăjduim în altfel de conducători? Pretutindeni egoism jouisseur, lipsa simţului de datorie. Mă înfior gândindu-mă câte discursuri au fost ţinute în această ţară fără să se fi controlat realitatea. Dacă se ştia că nu putem ţine Basarabia, atunci de ce repetatele proclamări de voinţă puternică etc. etc. Nu ne cunoaştem, trăim pe creditul ce ne facem singuri. Mă îngrozesc cât suntem de exclusiv verbali. Dacă voi mai avea vreo însărcinare în Strajă, tai de la început orice discurs. Lecţii, da – discursuri, sub pedeapsă, nu. Ce goli ciune şi ce iluzionism. Rătăcirea din urmă, mai rea decât cea dintâi. Ce fel de „lecţie de patriotism” se mai poate face astăzi, după cedarea atât de uşoară, fără protestare, a atâtor fraţi? Mă înfior la gândul că aş putea înghiţi, fără să le întrerup cu indignare; şirurile de vorbe goale cu care se îndoapă tineretul. Un act, un gest de protestare schimba totul, nu politiceşte, dar moralmente. Ne-am supus şi atâta tot. De ce? De înţelepciune? Vorbă să fie! De frică, nu doar pentru cei ce intrau în foc, dar pentru noi, cei ce nu riscam decât bombardamente. E mai comod, fireşte, pentru mine să scriu acum în pat, decât ar fi fost să fiu refugiată întro pivniţă, dar o s - o plătim. La veulerie se paye* atât de indivizi cât şi de colectivităţi. Această mare nenorocire ce ne-a lovit m-a făcut să mă pipăi pe dinăuntru fără cruţare. Am o singură consolare – mă simt atât de legată de poporul întreg, încât habar nu am de caste şi clase. Dacă cuvântul „revoluţionar” n-ar cuprinde în el atâta negativitate, aş scrie că sunt revoluţionară. Dar detest violenţa chiar în reforme. Acestea nu pot fi  bune decât când sunt gândite şi răzgândite. Dreptatea popoare lor? Cine o mai cere, necum cine o mai garantează? Nu o mai cere nimeni, asta e durerea. Până şi Franţa a capitulat în faţa forţei neumane. Nu rezultatul politic al acceptării mă înspăimântă, cât efectul ei moral. Un înfrânt e întreg ca om şi naţie, chiar când pierde teritoriu, dar unul care renunţă fără să se apere e un mutilat. Poate altă generaţie să aibă puterea şi curăţenia sufletească să revendice dreptul românesc. Tity era supărată pe mine că nu mă închin în faţa jertfei lui Gheorghe Tătărăscu care a iscălit sentinţa de moarte a provinciilor noastre dragi. Poate să-mi spună cine ce vrea, îi ceream o protestare, o indig nare faţă de agresor, dar nu o plecăciune faţă de „bunii vecini”. Mobilizarea după, în loc de înaintea faptului e, după mine, cu simţul meu simplu, o incalculabilă greşeală. Dar ce să judec eu acte politice! Judec pe cele mai vădite din păcatele noastre, ale poporului, adică ale claselor zise de elită. Totul e prilej de discuţie, de acuzarea altora, de aramă dată pe faţă, de egoisme, de uşurime. Se tem de suferinţă măcar mintală. Caută jocuri, distracţii, „ca să uite”. Dar de ce să uităm ceea ce trebuie să rămână ca un cui în rană, câtă vreme rana va fi deschisă? Ce să facem? Să suferim pentru a putea ajuta apoi aşa cum se cuvine să-ţi ajuţi fraţii pentru care eşti răspunzător. De ce să uiţi? Dacă bunicii ar fi vrut să uite durerea că ruşii se înfipseseră la noi, azi n-am exista ca popor şi ca stat. Pic de somn. Mă culc. Singurătatea de astăseară m-a liniştit. La parastasul lui tante Anette aş fi bătut-o cu plăcere pe cucoana boşofilă, fiindcă ştiu câţi bani a primit, adică mi-a spus Maica etc. Evit lumea din pricina discuţiilor zadarnice. Nu e suficient să convingi cu argumente, trebuie conversiuni. Ce ne rezervă viitorul? Mulţi cred că nemţii sunt singura noastră scăpare. Se amăgesc încă. Ei nu ne vor ajuta cu nimic. Dacă pot să profite, or s-o facă, dar ajutor nu vor da. Trebuie, de altfel, să ne dis preţuiască tare. Nu ne putem salva decât noi înşine riscând o faptă, poate pe cea a împăcării cu vecinii, amputându-ne singuri ce am luat din lăcomie? Dar pe ajutorul nimănui nu mai putem conta. Speram să învingă Anglia, dar de azi sper altceva: grabnica pace, ca să se apere Europa întreagă împotriva bolşevismului rusesc oricât e de mare necazul şi ura pe nemţi; mintea calmă nu admite pedeapsa unui popor cu riscul întregii culturi. Prefer să-l iert ca să scap cultura. Bolşevismul francez, englez şi neamţ vor fi altceva decât cel rusesc, dar al nostru? Doamne! Mai scapă-ne, mai dă-ne răgaz să ne vie mintea la cap şi sufletul să ne învie adevărat, nu numai în vorbe goale! Doamne, fă nevrednici şi putincioşi de o faptă. 


31 august


Ne-au luat Ardealul! Blestem din toată fiinţa mea, din trup până în cugetul de care sunt în stare; blestem pe faimoşii arbitri! Pe unguri nu-i urăsc cum îi urăsc pe italienii mârşavi, feloni, scârboşi, şi pe nemţii brutali şi pungaşi, doi hoţi de codru ajunşi judecători! Doamne, cum poţi să rabzi? Simt, ştiu, că răzbunarea Ta e pe aproape. Am plâns, am urlat, m-am jelit. Acum voi tăcea şi voi răbda pentru că ştiu, în mine e evident că va veni ziua pedepsei Tale, Doamne! Nu puteam concepe pe vremuri blestemul etern ce a lovit pe Iuda. Îl vreau şi pe el mântuit. Acum concep: blestem etern pe Hitler, pe Mussolini şi Stalin şi din toată fiinţa mea doresc prăbuşirea operei lor şi risipirea popoarelor lor care nu sunt demne să facă parte din lumea culturii. Tigrii şi hienele sunt ruşinea animalităţii. Nemţii şi italienii sunt ruşinea omenirii civilizate. Cât despre nenorocitul de popor rus, ce să spun? Nu-l pot urî, mi-e milă de el. Ungurilor le doresc să cunoască şi ei cizma nemţească şi unghiile falşilor de macaronari, să înţeleagă într-o zi cât au pierdut pierzând o bună înţelegere românească. Iar pe români, care primesc cu laşitate şi cu prea uşoară resemnare această nenorocire, îi dispreţuiesc. Doamne, nu ne lăsa!


(Alice Voinescu, Jurnal)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu