Mirabilis mundis: ȚARA BUNICILOR

vineri, 11 aprilie 2014

ȚARA BUNICILOR

A trecut aproape o săptămână de la un eveniment cu o semnificație specială pentru mine. Este vorba despre desfășurarea la noi în școală a unui atelier despre comunism și rezistența armată anticomunistă din munți. Am lăsat să treacă acest timp pentru că nu am vrut să scriu sub impresia puternică pe care mi-a lăsat-o această acțiune pe de o parte, iar pe de alta, am lăsat să se sedimenteze tot ce înseamnă impresii, trăiri, cunoștințe, strategii.

Atelierul poartă numele de ,,Țara bunicilor’’și a fost adus la noi de Ioana Hașu, jurnalist la RFI în capitală. A fost însoțită de prietena ei, Liliana Nicolae, jurnalist la Europa FM, care urma să realizeze un material despre această activitate. Ioana s-a implicat în acest proiect de puțină vreme, de circa 2-3 ani și îl face nu pentru că este jurnalist, ci fiindcă există ceva din ea care îi cere să arate cât mai multor copii și tineri ce s-a întâmplat în acea Țară a bunicilor. Ioana are o chemare, o menire, iar în același timp eu cred că este crucea pe care a ridicat-o și o va duce tot restul vieții ei. Este crucea imaterială a bunicului ei, Gheorghe Hașu, partizan din munții Făgărașului, cea a fratelui acestuia, Andrei Hașu, a tuturor acelora care au fost uciși și aruncați în gropi comune fără lumânare, fără slujbă, fără cruce. Ioana poartă în suflet și îndemnul lui Ion Gavrilă Ogoranu de a dezvălui adevărul legat de ei, de băieții din munți. Ion Gavrilă a recunoscut ochii Ioanei în care l-a vazut pe prietenul său Ghiță din urmă cu 50 de ani; cât de cutremurător poate să fie acest lucru – să simți doar privind-o pe o fată dintre atâtea că este nepoata celui cu care ai luptat ani și ani în munți !

Despre Ioana aș putea să spun atât de multe, deși am întâlnit-o doar o singură dată și ne cunoaștem din mediul virtual de mai puțin de doi ani. Dar nu o sa mai zic decât că este un om cu care, dacă povestești 10-20 de minute, simți că de fapt te-ai reîntâlnit cu un vechi prieten pe care nu-l mai văzuseși de multă vreme, dar imediat ai reînnodat firul prieteniei.

La Leicești i-am adus pe copiii cei mai pasionați de istorie din cele trei școli la care predau eu și soția mea și câțiva dintre foștii noștri elevi care sunt acum la liceu și nu ne-au uitat și consideră că merită să revină la acțiunile noastre, că mai au încă de învățat de la foștii profesori. 33 de copii ne-au urmat în acea zi de sâmbătă 5 aprilie. Și nu au avut ce regreta!

Ioana a făcut patru grupe prin tragere la sorți și a început atelierul care s-a bazat pe câteva idei: Ai ceva de spus, spune! Întreabă orice! Vorbește! Implică-te, exprimă-ți sentimentele, trăirile (frustrările chiar!) ! Prima parte a presupus implicarea totală a copiilor, au învățat atât de multe lucruri despre instalarea comunismului doar prin joc și experiențe proprii. Copiii au reacționat exact așa cum ne-am dorit, au fost vii, calzi, furioși, nedumeriți, vocali, nervoși, contrariați, au pus probleme și li s-a răspuns. Stilul Ioanei, atât de apropiat, de sincer, de profund uman i-a cucerit. Și ne-a cucerit și pe noi, profesorii, pe invitații noștri, Ioana Giura și Diana Costăchescu, foști elevi din alte vremi.

La pauză Ioana a știut să-i țină conectați printr-un joc în aer liber, o căutare, o urmărire a securiștilor (noi, ăștia mai cu ani în tolbă) ce trebuiau să-i prindă pe partizanii din munți ascunși pe te miri unde și pe sătenii suspecți, ce aveau ca scop să îi alimenteze pe partizani cu pâine și o Biblie. După multă trudă, noi, organele statului, am găsit Biblia, dar sătenii au reușit să transmită pâinea. N-am reușit să-i scot pâinea din gură partizanului Adrian Bican! Această egalitate între ,,instituțiili statului’’ și ceilalți a produs și o bună întrebare pe care a pus-o Izabela - ,,Dar cine a câștigat aici? Ce este mai importantă, pâinea sau credința? Eu, dacă ajung să mor de foame, oare mai pot să-mi păstrez credința?’’

Niste ,,banditi''' !

In partea a doua a atelierului Ioana le-a dat copiilor posiblitatea să aleagă povestea unei fotografii dintre multele pe care ea le-a adus. Fiecare grupă și-a ales o fotografie, iar Ioana a povestit cum doar ea știe să o facă, cu dragoste și delicatețe. Fotografia ce te ducea cu gândul la viața cotidiană a partizanilor din Făgăraș, cea a poveștii de dragoste dintre căpitanul Sabin Mare și frumoasa săsoaică Eva, cea a copiilor doamnei Hașu (tatăl și mătușa Ioanei, făcută de un informator al Securității), cea a bunicului Ioane surprins în două ipostaze – tânăr și liber, respectiv în arest, trist și hăituit.

Ioana povestea și ne ținea cu sufletul la gură, ca o Șeherezadă modernă, iar copiii trăiau parcă alături de bunicul Ioanei, de bunica sa rămasă cu doi prunci de-o șchioapă, de Eva care urma să fie deportată în Siberia și a fost salvată de iubitul ei Sabin înainte ca trenul cu vagoane pentru vite plin cu sași să pornească. Sau alături de fratele bunicului său, Andrei, care a stat trei zile și trei nopți ascuns în căminul cultural unde, ironie, Securitatea își așezase cartierul general ca să îl prindă chiar pe el; de bunicul său, Ghiță, care apare în două fotografii atât de diferite – cea de mândru flăcău făgărășan, în costum popular, dorit de fetele din șapte sate și aceea făcută după ce a fost prins, cu o tristețe imensă în priviri.

Implicarea emoțională a Ioanei a fost atât de evidentă încât i-a țintuit pe copii în scaune, i-a făcut să uite de foame și de sete. Deși, ca să respectăm adevărul istoric, erau vreo doi-trei mai în spate care se cam foiau! Oricum, atelierul a durat mai mult cu mai bine de o oră decât își propusese Ioana, ceea ce spune multe și despre setea și dorința ei de a ne împărtăși cât mai multe, dar și despre capacitatea de a capta copiii, mai bine decât mulți profesori.

La final, Ioana i-a rugat pe participanți să le transmită câteva cuvinte partizanilor sau să scrie ceva despre cum s-au simțit în ,,Țara bunicilor’’. Mai jos vă arăt câteva din mesajele elevilor noștri.