Tânărul Partizan

        Băiatul meu a trecut în clasa a VI-a și, cred eu, are o copilărie minunată. Aleargă liber, își face prieteni, fie acasă, fie prin taberele de la munte, vară ori iarnă sau la bunici. Iubește să se plimbe cu bicicleta și zi de zi adaugă noi kilometri copilăriei sale. Am încercat să-i oferim libertate, să-l îngrădim cât mai puțin, să-l lăsăm să gândească cu mintea sa, chiar cu riscul de a se lovi de prea multe ori.

        Acum 7 decenii, un alt copil de clasa a VI-a avea cu totul alte preocupări decât al meu, dar și sufletul sau tânjea tot către libertate. Numele sau era Ion Tudorean și creștea într-o familie de țărani vrednici în Câmpulung Moldovenesc. Prietenii săi, de-o seama cu el, se gândeau, cu naivitatea vârstei, să lupte împotriva regimului comunist instalat câțiva ani mai înainte cu ajutorul puterii ruseșți. Ce nedreptăți, ce suferințe, ce frustrări puteau să se acumuleze în acești copii pentru ca ei să-și înființeze un grup, ,,Tânărul Partizan’’, gata de rezistență, de acţiune? Ion a crescut urmărindu-l pe tatăl sau și văzându-I, înţelegându-i toată obida, teama, neputința în fața abuzurilor administraţiei comuniste. Și atunci a hotărât să facă el ceva pentru ai săi. La început au fost lucruri nevinovate precum întâlniri cu ceilalți băieți, stabilirea unui nume a organizației, a unor reguli și planuri. Apoi însă au trecut la lucruri cu adevărat periculoase, au făcut rost de arme, au sustras din clădirea Primăriei o mașină de scris pentru a face manifeste. Iar câțiva ani mai târziu, prin 1951, au realizat un adevărat act de sabotaj contra statului. Fânului luat prin cote aspre de la săteni ei i-au dat foc, flacăra sa luminând în noapte și ostoindu-le puțin din setea de răzbunare adunată în inimile răzvrătite.

        Au mai trecut câțiva ani și în grup au intrat doi băieți mai mari, care au insistat să-i dea o lecție unui activist local ce făcuse mult rău oamenilor din oraș. Cel vizat a fost ucis pe când trecea pe o punte, târziu în noapte.

       Peste puţină vreme tânărul Ion a fost arestat, anchetat şi după un proces public, ținut în sala de festivități a Liceului Dragoș Vodă din Câmpulung, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru complicitate la crimă de sabotaj și participare la organizație subversivă.

       Suceava, Jilava, Caransebeș, Gherla, Salcia, Periprava, iar Salcia, Giurgeni, Ostrov, Galați, iar Jilava, iar Gherla… Tot atâtea închisori și lagăre de muncă, ani de tortură, de muncă, de boală, fără speranță. Acasă mama l-a prohodit, după cum mi-a spus. Până și biata mama își pierduse speranța…

                       ( Fotografie facuta inainte de intrarea la inchisoare// in arhiva familiei)

                 (Fotografie facuta la iesirea din inchisoare, in 1964//in arhiva familiei)

       A intrat tânăr și fără experiență de viață, a ieșit după 10 ani matur și îmbătrânit, sătul de foame, frig, umilințe și nedreptăți. În același timp însă și-a clădit o cultură cum doar în închisorile acelor vremuri se putea face. A învățat limba engleză cu un fost atașat diplomatic în Londra, franceză cu mai mulți profesori, a audiat adevărate cursuri de teoria valorilor cu profesorul Mărgineanu, a aflat atâtea despre agricultură, istorie, filozofie.

                                 

                       (,,Caietele'' pe care scria cand invata limba engleza si limba franceza de la     profesorii inchisi alaturi de el. Foaia este de tigara Marasesti)

               (Desen facut de un detinut pe o obiala pe cand domnul Ion  
                                          era in Balta Brailei ca ,,felcer'')

       Un aspect foarte interesant al supraviețuirii sale în închisorile comuniste este legat de o anumită filozofie de viață dobândită doar acolo, în condiții dramatice. Deși atât de tânăr, impresionat de condițiile de viață și mai ales de moarte, domnul Ion a crezut că nu va mai ieși teafăr afară. Pedeapsa foarte lungă i-a întărit această convingere. Așa că a trăit ca și cum  ar fi fost deja condamnat la moarte, în așteptarea ei, zi de zi.

       O astfel de atitudine am întâlnit-o descrisă în lucrarea ,,Sensul vieţii’’, la psihiatrul austriac de origine evreiască, Viktor Frankl, care a supraviețuit în lagărul de la Auschwitz timp de aproape trei ani. Deținuții supraviețuitori au trebuit să renunțe la ideea că vor scapa cu viață, să se considere deja morți. În acest fel au reușit să își creeze inconștient o premisă pentru supraviețuire. Așa își explică domnul Ion de ce multe din întâmplările de atunci, din feţele care l-au înconjurat, din numele care vor fi fost vreodată cunoscute, au dispărut. Moartea și suferință, arbitrariul torturii erau atât de prezente, încât s-a străduit, printr-un efort al voinței să le uite, să le alunge în cel mai ascuns cotlon al memoriei. Când într-un final neașteptat a fost totuși eliberat, în 1964, a lăsat totul în urmă,  conform acestei filozofii din viața de detenție. Nu a vorbit, nu a povestit, nu a vrut să încarce familia, atât pe părinți cât și, mai târziu, pe soție și copii cu poveștile cumplite trăite pe propria piele sau întâmplate altora. Așa că, după 1989, odată cu încercările de a-și citi dosarul de la CNSAS și cu înscrierea în Asociația Foștilor Deținuți Politici, familia a aflat cu surprindere despre această perioada întunecată a existenţei sale. Pe care, în continuare, nu a vrut să o împărtășească, dorind să-i scutească și să-i apere de inutile emoții. Astfel, fiul cel mic a aflat de la profesorul de fizica din şcoala generală că tatăl său a făcut închisoare politică ! Acesta a ridicat toată clasa în picioare, i-a pus pe toți elevii să aplaude și apoi a întrebat: voi știți pentru cine aplaudați? Pentru tatăl colegului vostru Andrei, care a luptat împotriva comuniștilor și a făcut ani grei de închisoare politică !

       Dar cu mine, un străin, a acceptat să stea de vorbă și să-mi împărtăşescă întâmplările acelea. Da, așa e, nu i-a făcut mare plăcere să scotocesca prin memoria pe care ani și ani, decenii, și-a inhibat-o. Cuvintele sale atât de simple la prima mea întrebare au fost un fir călăuzitor al unei întregi discuții care a durat mai bine de trei ore - ,,Sunt dispus să fac orice ce e împotriva comunismului !’’ Da, al comunismului de atunci și da, al comunismului care se perpetuează până astăzi în societatea românească. Căci fiecare cuvânt, fiecare amintire este o acuză la adresa acestui regim inuman.

                      ( In gradina casei sale in care m-a intampinat cu atata ospitalitate ! )

        Domnul Ion are o luciditate și o memorie remarcabile, oricât s-ar plânge dumnealui că nu mai ține minte cutare nume sau cutare an. Acestea sunt completate de un simţ al umorului subtil, de vorba molcomă moldovenească condimentată ici și colo de regionalisme cu parfum arhaic. La un moment dat s-a declarat nemulțumit de faptul că nu și-a sistematizat mai mult amintirile, că nu le-a ordonat mai mult cronologic. Însă eu cred că fluxul amintirilor nu trebuie îngrădit cu diguri și apoi controlat spre mici canale. Nu, cel mai important este ca omul să spună tot ce își amintește, așa cum îi vine pe moment, iar apoi se poate interveni cu întrebări care să mai scoată la iveală ceva ce interviatorul consideră că ar mai fi de spus. Iată că și eu, în această scurtă istorisire, îmi permit să fiu la fel de nesistematic și să tratez timpul ca pe un lac uriaș, nu ca pe un râu care curge neclintit spre vărsare !

        Ce poți să mai spui când ți se povestește cum era menținută teroarea permanentă în Închisoarea Gherla prin bătăi aplicate la întâmplare, fără că deținutul să fie vinovat de nimic? Când cei mai tineri erau scoși din celule, li se punea un sac pe cap și de la etajele superioare erau îndemnați să răcnească cât mai tare și să fugă pe scările celularului până jos? ,,Fugi banditule și răcnește cât poți, că altfel de batem de nu te vezi !’’ Și banditul fugea urlând animalic cu sacul în cap, lovit de zeci de bâte, de către gardienii înșirați anume pentru acest circ infernal …

         Ce poți să mai spui după ce în închisoarea de la Caransebeș, deținuților nu li se dădea voie să-și satisfacă necesitățile decât seara și dimineața, iar gardienii îi insultau, umileau și băteau pe cei care nu mai rezistau și erau nevoiți să….

          Ce poți să mai spui când lângă ține, într-o celulă supraaglomerată, se stinge un om, trebuie să strigi gardianul să vină să îl ia, iar deținuții de drept comun care îl trag afară ca pe un sac de cartofi spre a fi dus la groapă nemarcată îi profanează trupul pentru ultima oară trăgându-l de picioare până jos şi izbindu-i capul de fiece treaptă?

         Ce poți să mai spui când ajungi la neagra (celulă de pedeapsa) alături de un ofițer comandant de tancuri, care mai avea doar puțină vreme până să fie executat? Iar acesta să-ți vorbească ca unui prieten, poate ultimul cu care a mai apucat să schimbe câteva cuvinte, dorind sa te fi întâlnit pe tine, un puşti, în libertate…

         Ce poți să mai spui când nimerești în celulă cu un deținut student trecut prin ororile de la Piteșți, iar acesta te privește ca un halucinat și îți șoptește vorbe ce doar pentru el pot avea înțeles - ,,Ai corp sfânt, neîntinat…’’De la acesta i-au rămas și câteva versuri dintr-o poezie - ,,De când eram un mugure ascuns /Sub coajă aromită de crenguţă, /Iubirea caldă-a sevei m-a pătruns /Și m-am născut, iubindu-te, Măicuță !’’

          Ce poți să mai spui când după zile și săptămâni în care ai mâncat tot timpul numai arpacaș, ești groaznic de înfometat, dar pur și simplu nu mai poți înghiți acea mâncare, stai și te uiți la ea, dar viscerele se revoltă la gândul de a o mai digera?

         Ce poți să mai spui când singura carne pe care ai consumat-o în detenție, dar cu adevărat delicioasă, provenea de la șerpii pe care cu infinită teamă și precauție i-ai introdus în lagăr noaptea târziu și i-ai perpelit apoi pe soba din baracă?

         Ce poți să mai spui când zi de zi, fie timp frumos, fie ploaie, zloată sau chiar ninsoare, trebuia să sapi pentru a-ți îndeplini norma de 3 metri cubi de pământ la diguri? Iar dacă nu reușeai, trebuia să te încolonezi seara târziu la venirea în lagăr pentru a primi ciomege la fund, alături de alți zeci de colegi?

        Ce poți să mai spui după ce ai lucrat în orezării stând cu picioarele în apă permanent și alegând să nu le mai privești, negre sângerânde de la lipitorile însetate, fără un loc măcar unde să se mai înfigă încă una? Ce rost avea să le dezlipești când alta se va prinde acolo după câteva minute?

        Ce poți să mai spui după ce, îngrozit de venirea iernii, îți dai seama că nu mai poți rezista, pur și simplu, la muncă, mereu ud, înfometat și înfrigurat? Și atunci iei hotărârea ca prin educarea voinței să-i poruncești trupului tău să-și  inducă simptomele unei apendicite iminente. Iar odată ajuns la spital, să reușești să rămâi, trecând peste toată iarna, ca ajutor de felcer, chiar unul  apreciat prin mâna uşoară la injecţii.

       Sunt multe de povestit, majoritatea au fost îndurate de toți deținuții politic, altele au fost torturi ,,personalizate’’. Fiecare însă le-a trăit la propria intensitate, le-a dat un anumit înțeles, apoi a ales fie să le păstreze sau fie să le uite pentru ca plaga să se poată cicatriza și vindeca. Domnul Ion a urmat a doua cale, iar acum când îmi vorbește parcă ar fi vorba despre altcineva, nu despre tânărul partizan idealist. Totuși sunt momente emoționante peste care nu poate trece atât de ușor deși atâtea zeci de ani n-a mai deschis cufărul amintirilor. Și-a iubit enorm părinții, și-a venerat tatăl, iar nedreptatea suferită de acesta l-a făcut să ia această cale împotriva regimului. Însă faptul că l-a pus în pericol pe tatăl sau, că l-a făcut să trăiască o îndelungată teroare interioară, asta regretă cel mai mult. Niciodată nu a putut vorbi deschis cu el după detenție, lucrurile au rămas nerezolvate, neexplicate. Domnul Ion trebuia să îi spună tatălui sau că a fost arestat din dragoste față de el.

       Acum îmi zice că nu regretă nimic din ceea ce s-a întâmplat, din viața sa. Până la urmă a fost recompensat, viaţa i-a dăruit o soție frumoasă și iubitoare, copii buni, realizați, toți au urmat studii superioare. Poveștile sale despre trecut au rămas însă nespuse.

       Iată că a sosit momentul să se tragă voalul de pe ele și azi o fac eu, așa cum am simțit și înțeles, subiectiv pe alocuri, după ce un om și-a pus inima pe tavă în fața mea.

      O întârziată recunoaștere și reparație morală a venit acum câteva săptămâni când președintele țării l-a recompensat cu o decorație, alături de alți colegi de suferință Ordinul Naţional ,,Serviciul Credincios’’ în grad de Cavaler. Fiindcă suntem noi, românii, atât de pricepuți la proverbe, trebuie să zicem, nu-i așa  ,,Mai bine mai târziu decât niciodată !’’ Și totuși acea decorație contează! Nu este doar pentru dumnealui, dar și pentru ofițerul cu care a stat la neagră, împușcat ulterior, pentru cel care la Gherla a murit pe patul de lângă dumnealui, pentru toți cei umiliți și rușinați, pentru cei aruncați în gropi fără însemne și cruci la căpătâi.

                         (Tata. Ion Tudorean. Nițucă al lui Titus Tudorean de pe Pârâul Mesteacăn. La 82 de ani. Ultimul deținut politic în viață din Câmpulung Moldovenesc. 10 ani de pușcărie politică, din 1954 până în 1964. Fotografie făcută astăzi în fața intrării de la Cotroceni, când a ieșit cu decorația înmânată de Președinte. Mândru și drept. Nu au reușit să îl îngenuncheze nici comuniștii de atunci, nici comuniștii de acum. Un Cavaler... \\ https://www.facebook.com/andrei.tudorean )  

        Și mai este pentru cineva, pentru Titus, tatăl lui Ion, care de acolo de unde este, poate fi mândru de fiul sau !