Totalul afișărilor de pagină

Se afișează postările cu eticheta Pagina poeziei romanesti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Pagina poeziei romanesti. Afișați toate postările

marți, 5 aprilie 2011

Cantecul foamei de Nichifor Crainic



 

       În volumul II de Memorii, Crainic poveștește despre chinurile pe care le-a îndurat: foamea, mizeria, bolile, asupririle colegilor de celulă și a paznicilor, al căror țel părea că este exterminarea prizonierilor.Suferă mai ales de imposibiliatea de a fi alături de fiica sa, Nina, rămasă singură după ce mama ei și soția domnului Crainic, Aglaia, a murit de pneumonie în vara lui 1945, când el încă pribegea prin țară. Cât despre calvarul trăit în închisoare, Crainic povestește: „Forma culminantă a foamei, înainte de moarte, e casexia. Un fenomen care a apărut dintr-o dată la noi. Ai fi zis că e o molimă, dar nu era. Casexia nu are nimic molipsitor. E un fenomen fiziologic provocat de o foame maximă. În câteva zile majoritatea dintre noi ne-am umflat ca niște butoaie (...) Umflătura începea de la picioare și se ridica necontenit în sus, până cuprindea tot corpul și membrele. Erau oameni care, văzându-i a doua zi cu fața umflată, nu-i mai recunoșteai. Când carnea de pe torace se umfla, te strângea ca într-un corset de oțel, nu mai puteai respira, te sufocai și mureai.”

Cantecul Foamei

Sunt azi o boala stoarsa-n teasc.
In flamanzenia din mine
Turnati o zeama si ranasc.
Imi pipai trupul cum se stinge,
Un bors cu stir l-ar incalzi,
Un fir de iarba de-as atinge
Fulgerator as inverzi.
Lasati-mi bratul de fantoma
Sa rupa de pe crengi un mar,
Muscand, m-ar umple de aroma
Si-as mai trai in adevar.
In tara turmelor si-a painii
Visez o
mana de ciuperci…
Lasati-ma in rand cu cainii
La raiul unui blid de
terci.
O, Milostivule, Tu Care
Cu doi ciortani si cinci colaci
Facusi un munte de mancare
Si saturasi pe cei saraci,
Repeta, Bunule,
minunea
Si-ndestuleaza mii de guri,
Iar mie-asculta-mi
rugaciunea:
Da-mi cosul cu firimituri

Foamea


    
Foamea

                
Parca de veacuri, parca de cinci ani
n'am mai pranzit, n'am mai sezut la cina.
Parca de veacuri, parca de cinci ani,
am suge fier, am roade bolovani,
am hãpãi moloz si rogojina.

In foamea noastra vajaie paduri,
se casca mãri, se surpa munti din coame.
In foamea noastra vajaie paduri,
si parca din strabuni sau din scripturi,
de la'nceputul lumii ne e foame.

Ziua pandim cu narile in vant
naluca unui abur de mancare.
Ziua pandim cu narile in vant,
poate din cer, din iad, sau din mormant,
or sa ne-arunce resturi ca la fiare.

In bezna noptii ne visam strigoi,
ca ne-ospatam din cate-un hoit fierbine.
In beza noptii ne visam strigoi,
dar numai moartea rupe halci din noi,
ea singurã infuleca morminte.
                                                                               de Radu Gyr




(Inchisoarea Aiud)


vineri, 25 martie 2011

Statuile se daram


Din suflet de piatra si fier
cladit-am destine marete
in fumul de tunuri ce merge spre cer
spre moarte cu ghiare semete.
noi toti biruit-am durerea
si dorul de-acasa  nebun;
apus-a de mult sfasierea
ca moartea pe lume-i surghiun.

Osteanul nu geme, nu moare
cand glontul se sparge in el
si striga mai tare: ,,Nu doare!
La lupta ostene-i frumos!’’

Si arde cetatea in flacari
din Nistru – la Volga departe
fug Rusii sarmanii de scapar
scantee de frica, de moarte;
ca Stalin – Cerberul din Kremlin
nu-i poate opri pe fricosi!
si plange-n statue doar Lenin
cu capul si ochii cei scosi.

Ostenii pe-altare de piatra
inalta pe Crist din mormant;
iar cerul te poarta la vatra
o grije de Mama, neveste
si micii lor prunci.

Se darama – Kremlinul!...

12 iulie 1943; Novvo Petrovka - Ucraina





        Poezie scrisa de invatatorul Dumitru Dumitrachescu din Jupanesti - Arges; imi revine onoarea de a o publica pentru prima oara, cu acordul domnului Gheorghita, care toata viata a ascuns in suflet durerea si dragostea pentru parintele sau plecat intr-o lume mai buna atat de repede, in anul 1959. Cu multumiri, domnule invatator!

Autoportret romantic la 67 de ani


Mi-am făurit o bătrâneţe bravă:
Cu părul alb ca faldul unui steag,
Cu crângul bărbii ţărcuind şirag,
Un chip uscat de pajişte firavă.

În pieptul liber, bântuită navă
De al talazurilor vălmăşag,
Port încă sus, ci tot mai lângă prag,
O inimă răcită, dar de lavă.

Visez mereu, căci visul mi-e trezie.
Din lene mi-am făcut amică vie;
Cu ea ţin sfat când gânduri, mii, mă trag…
Nu mai întreb ce vremuri bat afară;

Privesc, în mine, pulberea de seară
Şi coborând lăuntrica mea scară,
Mă sprijin în condei ca în toiag.

                                                        


     Vasile Voiculescu, un martir al neamului romanesc printre atatia altii facuti de comunisti. La un an dupa ce a scris aceasta poezia a fost inchis politic, in procesul misticilor de la  ,,Rugul aprins''. A supravietuit 4 ani grei de detentie in care devenise de o slabiciune imateriala, fapt ce i-a grabit trecerea la cele vesnice la mai putin de un an de la eliberare.