Conacul Florica - Mecca liberalilor

2.2. ACTIVITATEA POLITICĂ LA FLORICA

2.2.1. OAMENI POLITICI LA CONACUL BRĂTIENILOR

   Pragul casei de la Florica a fost trecut de o serie de oameni politici care s-au bucurat atât de ospitalitate cât şi de condiţii prielnice pentru a discuta şi lua decizii importante pentru ţară. Constantin Argetoianu o numea „ Mecca liberalilor” deoarece membrii partidului veneau aici pentru a se sfătui cu  mentorii lor.

    Ionel Brătianu avea să–şi amintească cum această casă a adunat pe fondatorii celui mai puternic partid al perioadei interbelice. „ M-am născut şi am copilărit în casa părintelui meu, care a fost şi casa în care s-a născut P.N.L. El a luat fiinţă din simţământul naţional al oamenilor din marea generaţie a renaşterii, care grupaţi în jurul aceluia care reprezenta elementul cel mai dramatic şi clarvăzător dintre dânşii au format sâmburele Partidului nostru.”[1] A cunoscut atunci pe fraţii Goleşti, C.A.Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Ioan Ghica, Dimitrie Brătianu, Vasile Alecsandri.

   În 1869 luptele pentru putere între conservatori şi liberali erau crâncene. Guvernul conservator a încercat să înfrângă mişcarea liberalilor radicali ce intenţionau să-l înlăture pe principele Carol. I.C.Brătianu, ce se afla la Florica, avea să încerce calmarea colegilor săi de partid. „ Aseară  mi-a venit din nou ştirea că ar voi să aresteze vreo câţiva dintre liberali, însă până acum n-am nici o ştire positivă. Eu am chemat vreo câţiva aici şi îi am conjurat să evite orice conflict; să lase să-i dea afară din colegiu, fără să opue rezistenţă”[2].

   În martie 1888 se încheiase cea mai lungă guvernare liberală din istoria modernă a României, perioada „viziratului” fiind începută în 1876, cu o scurtă întrerupere între aprilie - iunie 1881. I.C.Brătianu s-a retras la Florica de unde încerca să-şi potolească colegii „care se deşteptaseră şi, mai ales pe cei tineri de la Democraţia, găsindu-i prea violenţi.”[3]Astfel, în urma presiunilor de stradă şi a opoziţiei din ce în ce mai numeroasă, Brătianu părăsit fiind şi de sprijinul regelui decide să se retragă de la guvernare.

   Florica redevine căminul stabil al şefului liberal până la moartea sa care va surveni câţiva ani mai târziu. Aici îşi vor petrece Brătianu şi soţia momentele liniştite din amurgul vieţii, departe de forfota politicii, dar totuşi plănuind întoarcerea în forţă a partidului la guvernare. Nu a mai apucat însă să îşi ia revanşa în faţa adversarilor şi a regelui, dar cu siguranţă vechea sa pasiune de administrator al domeniului i-a adus destule satisfacţii.

     I.C Brătianu s-a aflat printre oamenii politici ce l-au adus pe principele Carol I pe tronul României şi astfel a devenit unul dintre oamenii de încredere ai acestuia.

       Viitorul rege vizita domeniul de la Florica, fiind încântat de zona geografică, dar şi pentru a dezbate chestiuni politice. După alegerea lui pe tronul României exista o problema importantă legată de recunoaşterea alegerii din partea Porţii.  Pe 2 octombrie 1866 se întâlnea cu I.C.Brătianu la Florica pentru a discuta cu el despre ultimele negocieri de la Constantinopol. [4] În 19  octombrie 1868 îi face o nouă vizită, el deţinând în acea perioadă  funcţia de ministru de finanţe, pentru a  discuta despre o remaniere guvernamentală. Cei doi cad de acord ca guvernul să fie întărit cu Dimitrie Ghica şi Mihail Kogălniceanu şi să fie numit un nou ministru de justiţie.[5]  Peste mai puţin de o lună conducerea guvernului a fost preluată de Dimitrie Ghica.

2.2.2. PRACTICI POLITICE ŞI INTRIGI LA CONAC

        În 1886 regele Carol se concentrase asupra politicii externe lăsând frâiele politicii interne pe mâinile Vizirului. Şeful executivului, nemulţumit de activitatea unor miniştri, proceda la remanieri dese, ceea ce i-a atras înstrăinarea celor mai vechi colaboratori şi prieteni - C.A.Rosetti, Mihail Kogălniceanu. Îsi stabilise reşedinţa la moşia Florica de unde conducea cu o mână sigură  treburile României.[6]

        Practicile politice l-au adus deseori pe Brătianu în tabăra îndreptată împotriva lui Carol I. În 1875 a discutat cu prietenul sau Eugeniu Carada varianta înlăturării conducătorului ţării care era acuzat că nu este un arbitru al vieţii politice.

        Aflaţi la Florica împreună cu  colonelul Vrabie, au dezbătut ideea detronării lui Carol şi aducerea la conducere a colonelului Dabija. Brătianu i-a cerut părerea lui Eugeniu Carada despre aceasta variantă care era susţinută de armată. Avea să primească un răspuns elocvent:  „ îl cunosc eu, şi-ţi pot spune că e un prost care tace, dar ştii, un dobitoc cu puterea cuvântului. Pentru un astfel de candidat eu nu mişc nici degetul cel mic al meu, căci nu voi  să-mi iau răspunderea unei domnii de felul acesta.”[7]  După un timp când Brătianu l-a avut pe Dabija ca ministru avea să-i mărturisească lui Carada „ Mare dreptate ai avut să zici că e un dobitoc”[8].

      Implicarea lui I.C.Brătianu în viaţa politică i-a adus multe neplăceri personale. Fiica sa Sabina mărturisea că în timpul războiului de independenţă tatăl era foarte preocupat de desfăşurarea ostilităţilor. Într-o noapte în care se afla la Florica n-a putut să doarmă „ auzind vântul suflând şi gândindu-se la podul de pontoane de la Turnu Măgurele care servea de legătura între ţară şi armată. În toamna anului 1877, părul tatii a încărunţit cu totul”[9].

        În august 1870 Brătianu a fost implicat fără  voia sa în complotul organizat de Alexandru Candiano-Popescu, fiind menţionat ca semnatarul telegramei prin care anunţa detronarea lui Carol I. Aflându-se la Florica s-a trezit cu o trupă de soldaţi care l-au arestat şi dus la Piteşti. Cum nu era în siguranţă acolo, a fost mutat la o mănăstire din Câmpulung.  A fost judecat şi eliberat după ce s-a demonstrat că este nevinovat.[10]

       Viaţa Vizirului s-a aflat în pericol de mai multe ori, încercându-se eliminarea sa de pe scena politică. În decembrie 1880 un individ şi-a propus să-l asasineze cu un cuţit, dar haina de blană pe care o purta l-a salvat. O altă încercare a fost în aprilie 1885 în timp ce sa afla la Florica. Una din fiicele sale avea să povestească cum „ un om plătit de cineva, a vrut să se ducă la vie ca să tragă asupra tatei… trimise o scrisoare adresată tatei în care spunea că de nu-şi va da demisia în 10 zile se va duce la vechiul său prieten Rosetti…L-a închis.”[11]  Atentatul din septembrie 1886 făcut de Stoica Alexandrescu în Bucureşti era foarte aproape să-şi atingă obiectivul, de astă dată cu ajutorul unui pistol. I.C.Brătianu a reuşit însă să supravieţuiască acestor evenimente neplăcute din viaţa sa. 

    Ultimul gest politic al lui I.C.Brătianu a fost făcut cu câteva minute înainte să moară.  Şi-a îndreptat privirile către prietenii săi politici şi le-a şoptit: „ Să fiţi cu ochii pe rege, că prea

l-am făcut mare!” [12]

       Copiii din familia Brătianu - Ionel, Vintilă, Dinu au trăit evenimentele politice la o mai mare intensitate datorită implicării tatălui în desfăşurarea lor. Interesul pentru politică s-a dezvoltat şi la aceştia atât ca  membrii marcanţi ai P.N.L. cât şi  participanţi la deciziile importante ale ţării. Dintre aceştia rolul cel mai important l-a jucat Ionel, fratele cel mai mare. Propulsarea sa în fruntea partidului şi a statului a fost făcută de  Eugeniu Carada, ce conducea formaţiunea „Oculta”, prieten de familie şi apropiat al lui I.C.Brătianu.   

        În martie 1897 a intrat pentru prima dată în guvernul condus de D.A.Sturdza preluând conducerea Ministerului Lucrărilor Publice pentru ca în decembrie 1908  să fie numit Preşedinte al Consiliului de Miniştri. 

      I.C. Brătianu s-a ocupat îndeaproape de cariera fiului sau cel mare, Ionel. În momentul în care era clar că succesiunea la tronul ţării  pe linie directă era imposibilă după moartea prinţesei Maria, Vizirul s-a ocupat personal de asigurarea succesiunii la tron. Dintre cei doi nepoţi ai lui Carol, Ferdinand şi Wilhelm, l-a preferat pe primul pentru că era timid, retras, introvertit şi destul de maleabil. Desemnarea forţată a acestuia a dat naştere zvonului că el  pregătea de fapt un rege slab pentru fiul său, Ionel, care trebuia să fie adevăratul stăpân al ţării.[13]Din acel moment regina Elisabeta a rupt orice relaţie oficială cu I.C.Brătianu, detestându-l până la sfârşitul vieţii. E foarte interesant acest fapt, credinţa reginei că şeful liberal urmăreşte instaurarea în viitor a unui rege slab care să fie dominat de fiul său. Că aşa a gândit cu adevărat Brătianu nu putem şti cu siguranţă. Un lucru este însă cert: Ferdinand a fost influenţat în mare măsură de Ionel Brătianu, mai ales in primii ani de după unirea din 1818, lucru prea bine cunoscut. Dacă scopul Vizirului a fost acesta, cu siguranţă că şi l-a îndeplinit chiar de dincolo de mormânt!

2.2.3. „SFINXUL” LA FLORICA

      Pentru Ionel Brătianu politica era o ştiinţă şi o artă. Era adeptul  obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi fizice minime. Era stăpânul tuturor formelor de luptă politică „de la cele desfăşurate într-un mare areopag internaţional cum a fost Conferinţa de pace, la manevrele de culise iniţiate în casa sa din strada Batiştei sau la vila de la Florica de lângă Piteşti”.[14] Pentru marea masă a membrilor partidului el apărea ca un om distant, rece si tăcut, care vorbea la persoana a II-a plural. Porecla care i se pusese din aceasta cauză era Sfinxul.

      Chiar în momentele cele mai grele ale existenţei statului, când el avea răspunderea destinelor ţării, nu se îndura să renunţe la bucuriile personale.  Se refugia la Florica unde îşi petrecea o parte din timp citind cărţi, mai ales de istorie, descifrând documente, clasând monede sau îngrijind de ferma în care investise atâta suflet şi capital. Obosit de zbuciumul vieţii politice avea să-i mărturisească amicului său I.G.Duca: „ lăsaţi-mă să mă retrag; mai am câţiva ani de trăit, vreau să-i consacru cel puţin pe aceştia cercetărilor mele istorice; aveţi să mă osândiţi să nu supravieţuiesc.”[15] 

     În timpul neutralităţii exasperează opinia publică şi cercurile politice prin „mutismul” său voit şi prin aparenta lui nehotărâre. Mulţi nu vedeau în el decât pe omul care doarme la Florica.[16]  Duca îi lua însă apărarea considerând că plecările lui dese la ţară făceau ca să-şi găsească odihna fără de care sistemul său nervos nu ar fi putut rezista. „ După ce însă încet, cu lenevie, prin amânări, trecând pe la Florica şi tolănindu-se pe toate canapelele, luase o hotărâre, trecea prin foc şi sabie ca să o ducă la îndeplinire.”[17] 

     Aflat la Florica în iunie 1913 trimite o scrisoare regelui prin care îi expune punctele de vedere referitoare la al doilea război balcanic, la intervenţia Rusiei în conflict şi importanţa acesteia în Balcani în cazul unui succes. Considera că politica externă a României trebuie să dea dovada de energie şi abilitate pentru a întoarce situaţia în favoarea ei. Echilibrul balcanic este condiţionat de ratificarea frontierei româno-bulgară pe linia Turtucaia- Dobrici- Balcic. În cazul în care războiul va fi câştigat de Bulgaria trebuie să se semneze un acord între România şi Puterile Centrale pentru ca Serbia să nu fie cucerită de vecina de la sud.[18]

   2.2.4. OAMENI POLITICI ÎN VIZITĂ LA IONEL I. C. BRĂTIANU

      Acasă  la Florica au păşit o serie de persoane importante ale vremii. În 1903, în calitatea sa de ministru de externe, Ionel a intervenit pentru soarta românilor din Transilvania prin negocieri cu guvernul maghiar şi Partidul Naţional Român. În 1906, o delegaţie de ardeleni, în frunte cu Octavian Goga şi Miron Cristea l-a vizitat pe Ionel la Florica.[19]

      În timpul guvernării naţional-tărănistă conduse de Alexandru Vaida - Voevod, ministrul agriculturii, Ion Mihalache a întocmit un proiect  agrar ce prevedea limitarea numărului de camere de care chiriaşii sau proprietarii puteau dispune şi îi obligau să cedeze restul, cu preţuri reduse, celor ce vor voi să se instaleze în locuinţele lor. Ardelenii, sub pretext că nu găsesc apartamente ieftine şi confortabile în Bucureşti, erau de acord. Mihalache intenţiona să treacă de urgenţă proiectul său prin Cameră. Brătianu se hotărî să reacţioneze pentru că acest proiect viza şi ferma sa de la Florica. „ El interveni prin Ştirbei la Rege care declara că până la întoarcerea primului ministru nu va iscăli nici un Mesaj pentru că nu poate consimţi ca legi de o aşa mare însemnătate să fie supuse Corpurilor Legiuitoare fără aprobarea formală şi fără serioasa cercetare a şefului Guvernului.”[20]  Astfel reuşi să salveze „scumpa lui Florica” ce era ameninţată de distrugere. 

      Brătianu a încercat să „seducă” pe unii transilvăneni care înclinau spre o alianţă cu liberalii în perioada de tatonări privind fuziunea cu ţărăniştii. Apariţia unui nou partid puternic pe scena politică ar fi periclitat poziţia P.N.L şi a guvernării liberale ce se afla la sfârşitul mandatului. În acest sens s-a folosit de influenţa lui Duca şi Tătărescu. Mai mult chiar, Vaida- Voevod   făcuse o vizită la Florica în preajma definitivării alianţei ceea ce a avut darul de a spori confuziile politice dintre naţionali şi ţărănişti. Ionel îşi propusese ca în cazul în care nu va reuşi s-o zădărnicească măcar să „ alipească” pe adversarii ei.[21] 

2.2.5. IMPLICAREA LUI IONEL I.C. BRĂTIANU ÎN REZOLVAREA „CAZULUI’’ PRINŢULUI MOŞTENITOR

     Relaţiile lui Brătianu cu regele Ferdinand erau bazate pe încredere şi respect, iar cu   moştenitorul tronului, Carol, ele erau destul de tensionate deoarece acesta din urmă îşi manifestase intenţiile  de a prelua atribuţiile de suveran în momentele în care tatăl său nu se afla în ţară. Aventura amoroasă a lui Carol cu Elena Lupescu a stârnit şi mai multe nemulţumiri. S-a încercat întreruperea acestei relaţii şi, astfel, în noiembrie 1925,  prinţul moştenitor este trimis în Anglia pentru a reprezenta familia regala la funeraliile reginei Alexandra. Brătianu se afla atunci la Florica şi primeşte un telefon de la Duca anunţându-l că regele l-a însărcinat să-l întrebe  dacă are vreo obiecţie în această problemă. Brătianu avea să-i răspundă că s-a bucurat „ socotind că este un prilej de a-l scoate cel puţin temporar de sub influenţa funestă a Lupeascăi.”[22]Acest fapt demonstrează influenţa sa asupra regelui, care îi cerea acordul chiar în probleme ce nu par prea importante.

  Criza dinastica s-a ivit în timpul guvernării liberale, iar Brătianu a contribuit la ideea de a se forma o Regenţă şi a refuzat orice discuţie privind revenirea lui Carol. În timpul vizitei lui Argetoianu la Florica în aprilie 1927 s-a discutat şi „chestiunea” Carol. Argetoianu punea în balanţă  datoria de suveran a lui Ferdinand cu dragostea părintească şi dorinţa de a-şi revedea copilul. Brătianu a fost foarte ferm „ Regele e omul datoriei şi oricare ar fi sentimentele lui de tată se va ţine până în ultima clipa de cele solemn hotărâte şi semnate.”[23]  În privinţa lui Carol şi-a exprimat convingerea că acesta nu se gândeşte la întoarcere deoarece nimeni nu ar putea accepta revenirea lui în ţară la braţul Elenei Lupescu. Din punctul său de vedere  „chestiunea Carol e sfârşită şi înmormântată. Cât voi avea eu un cuvânt de spus în această ţară Carol nu va trece hotarele ei .”[24]

  2.2.6.  AMURGUL LIBERALILOR

      La începutul anului 1926 guvernarea liberală se afla la sfârşitul mandatului, iar Brătianu dorea ca politica promovată de partidul său să fie continuată. Folosindu-se de situaţia în care  negocierile de fuzionare a ţărăniştilor cu naţionalii tergiversau, a decis să împingă la guvernare Partidul Poporului. Alexandru Averescu se angaja să continue linia liberală şi astfel în  martie 1926 a devenit preşedinte al Consiliului de Miniştri.

      În mai 1927 Averescu aprecia că după aproape un an de guvernare îşi consolidase puterea, astfel că putea să-şi afirme independenţa. Brătianu a decis să intervină şi l-a chemat pe general la Florica unde cei doi au avut o discuţie aprinsă. Sfinxul avea să-l atace astfel:           „ Vasăzică, după ce te-am adus la guvern, acum vrei să te ridici şi să mă domini?”[25]   Averescu  a replicat că decât să accepte în continuare sprijinul lui preferă să părăsească guvernul .[26] Viaţa guvernului Averescu se apropia de final. 

  De altfel, în luna precedentă, versatul politician Constantin Argetoianu, simţind că vor avea loc schimbări, a mers să discute cu şeful liberal. Scopul vizitei lui Argetoianu, în aprilie 1927, la Florica a fost acela de a analiza problema înlocuirii lui Averescu cu un guvern de tranziţie ce urma să organizeze noi alegeri. Teama lui Brătianu era că guvernul nu mai poate fi controlat în momentul în care regele era grav bolnav. Considera că „ E indispensabil să fiu eu în fruntea Guvernului la moartea Regelui.”[27] Brătianu avea nevoie de sprijinul lui Argetoianu pentru a face parte din guvernul menit să organizeze alegeri.  Astfel „cu dumneata la Interne şi cu generalul Prezan în fruntea Guvernului nu mă mai tem de nimic, chiar dacă s-ar întâmpla ca Regele să moară înainte ca întreg programul să fie executat….Bineînţeles că ai rămâne la Ministerul de Interne şi în Guvernul meu.”[28]  Argetoianu a acceptat propunerea din dorinţa de a ajunge la putere şi a-şi pregăti „o bătrâneţe dacă nu fericită cel puţin liniştită”.[29]Ferdinand nu a fost de acord cu guvernul prezidat de generalul Prezan şi l-a investit în funcţie pe Barbu Stirbey. Viaţa acestui guvern a fost scurtă pentru că  după numai 17 zile Ionel Brătianu avea să-i ia locul. Argetoianu a primit funcţia de ministru al Agriculturii şi Domeniilor.  

    Pe 19 iulie 1927 regele Ferdinand a murit, chiar în aceeaşi zi în care Parlamentul dominat de liberali era legal constituit. Brătianu avea să se adreseze poporului astfel: „  Primul rege al României Mari a murit… Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său şi care a înfăptuit marile reforme care au adus statului dreptatea, puterea şi liniştea.”[30]  După numai câteva luni, în noiembrie, şi bunul său colaborator, Ion I.C.Brătianu avea să-l urmeze în lumea de apoi.      

    Într-o perioadă de numai câteva luni coloana vertebrală a României Mari se frânge şi statul român constituţional construit cu atâtea sacrificii de Carol I, de Brătieni, se va prăbuşi la numai un deceniu de la Marea Unire. Progresişti în gândire şi în faptă, în egală măsură „boieri pământeni” şi politicieni cu valori liberale orientate către Occident, Brătienii s-au îngrijit nu doar să-şi clădească un refugiu armonios şi stilat, departe de freamătul politic al capitalei, ci şi să contribuie la progresul aşezării de baştină. Au ctitorit o biserică, au încurajat meşteşugurile ţărăneşti, au adus la domeniu specialişti în horticultură şi viticultură, au sprijinit financiar pe copiii nevoiaşi. Martorii şi beneficiarii acestor gesturi de mare generozitate au pierit, trecerea vremii şi schimbarea vremurilor le-au pus în umbră, iar conacul rămâne şi astăzi un spaţiu învăluit în mister, o casă cu multe poveşti de spus.              

---

[1] ***Ion I.C.Brătianu, Amintiri. Documente. Corespondenţă, Bucureşti, Editura Forum S.R.L., 1992, p. 38.

[2] Aşezământul cultural Ion.C.Brătianu, Din corespondenţa … ,vol I, p. 117.

[3] Sabina Cantacuzino, op. cit.,vol I, p. 167.

[4]  Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. I, p.124.

[5] Ibidem, p. 268.

[6] Ioan Scurtu, Istoria românilor…,vol.I, Carol,  p. 139.

[7] Marius Theodorian Carada, op. cit., p. 77

[8] Idem.

[9] Sabina Cantacuzino, op. cit., vol. I, p. 11.

[10] Ibidem, p.43.

[11]  Aşezământul cultural Ion.C.Brătianu, Din corespondenţa…,vol III, p. 173.

[12] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România 1821-1999, vol. 2, Eşecul democraţiei române, Bucureşti, Editura Rao, 2006, p. 99.

[13] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 101.

[14] Ioan Scurtu, Ion.I.C.Brătianu,.., p. 101.

[15] I.G. Duca, Portrete..., p. 62.

[16] Sterie Diamandi, op. cit. ,p. 39.

[17] I.G.Duca, Memorii, , vol II., Timişoara, Ed. Helicorn, 1993, p. 118.

[18] Anastasie Iordache, Ion I.C. Brătianu, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 159.

[19] Ioan Scurtu, Ion.I.C.Brătianu,, p. 10.

[20] I.G.Duca, Memorii, vol.IV., Bucuresti, Ed. Machiavelli, 1994, p. 240.

[21] Mihail Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România 1922-1928, Bucureşti, Ed. Politică, 1979, p. 85.

[22] Eliza Brătianu, Ion I.C.Brătianu, Memorii involuntare, p. 158.

[23] Constantin Argetoianu, op. cit.,vol.VIII, p. 98.

[24] Idem.

[25] Ioan Scurtu, Istoria românilor…, vol II, Ferdinand, p. 179.

[26] Ibidem, p. 180.

[27] Constantin Argetoianu, op. cit.,vol. VIII, p. 97.

[28] Idem.

[29] Ibidem, p.98.

[30] Ioan Scurtu, Istoria românilor…, vol II, Ferdinand, p194.

Emanuela Nedelcu, Domeniul de la Florica si locul sau in istoria romanilor (lucrare de gradul I)

Ce înseamnă Basarabia pentru mine

        Ieri a fost 27 martie si s-au implinit 96 de ani de cand Sfatul Tarii din Basarabia a proclamat unirea cu tara a provinciei furate de rusi in urma cu mai bine de un secol. La toate clasele la care am avut ore le-am explicat elevilor pe scurt semnificatia acestei date. Pentru un eveniment asa de indepartat, pentru soarta unor oameni care au trait acum mult-mult timp, copiii nu au avut prea multa intelegere sau reactie. Unii nici nu cunosteau, de fapt acest cuvant – Basarabia. Pana la urma nu sunt de condamnat, vor afla mai tarziu.

        Dar ce inseamna Basarabia? Si pana la urma ce este Basarabia pentru mine? Ei bine, pentru mine Basarabia este ceva personal, desi nu am ajuns vreodata pe pamantul ei. Pentru mine Basarabia inseamna oameni si mai ales prietenie. Pentru mine Basarabia inseamna un om, un om cu nume, ce ironie,  neromânesc – Ruslan.

        Eu vad Basarabia prin analogie cu acest om – de o infinita bunatate, blandete si frumusete, dar fara noroc, napastuita la nesfarsit...

    Uitati-va la acest barbat si spuneti-mi ce vedeti, ce va inspira figura lui.

    Eu o sa va spun ca Rusli este omul care isi da camasa de pe el pentru prietenul sau si nu numai. Il cunosteam doar de un an, cand, fiindca mi-a placut o camasa de-a lui, venind ziua mea, va puteti imagina ce cadou a gasit el de cuviinta sa imi faca!

     Rusli a fost cel care, intr-un Sibiu al anului 1997, a mers la magazinul Dumbrava sa negocieze cu o vanzatoare scaderea pretului la un cadou pentru un coleg de camera. Rusli era cel care venea odata pe semestru incarcat cu bunatati din Basarabia, facute de mamica lui, ne chema pe toti si ne imbia la masa. Rusli a fost cel care ne-a adus cea mai buna sampanie pe care am gustat-o vreodata, care avea ascunsa in lichidul sau toata savoarea Basarabiei. Rusli era cel care se intrista cand afla la telefon de la mama lui ca motanul familiei, Barsic, a fost ranit si s-ar putea sa moara. Rusli era cel ce in fiecare dimineata ne servea cu un ceai negru, pe care eu il refuzam sistematic, iar el, mereu mirat, ma intreba ,,Cum, Cătălinuț, tu nu bei ceai?!ʺ  Rusli era cel care duminicile se imbraca frumos si mergea la biserica unde se ruga indelung. Rusli era singurul basarabean pe care il stiam ce nu isi cheltuia bursa data de statul roman si facea niste economii severe, ca sa trimita banii la parintii sai, acasa.

      O singura data l-am vazut pe Rusli nervos, scos din sarite rau de un coleg de camera. Si dupa aceea, a regretat amarnic acel moment si si-a cerut iertare de atatea ori, desi era evident ca nu fusese vina lui.

     Pe Rusli Basarabia nu mi l-a trimis sigur, ci la pachet cu Igor. Cand cei doi au pasit sfiosi intr-o seara tarzie de octombrie 1997 in camera noastra de camin, eu, Ciprian si Filip (doi viitori reputati jurnalisti), am trait momente ciudate, haioase si penibile in ecelasi timp. Eu nu intelegeam mare lucru din ce vorbeau, accentul lor simpatic ma naucise cu totul. In schimb Ciprian aproba tot ceea ce spunea cei doi, intrase intr-un dialog oarecare cu ei. A doua zi l-am intrebat pe Ciprian cum de i-a inteles asa de bine. Iar el imi zice ,,Ei, am inteles, n-am inteles nimic, dar trebuia ca unul dintre noi sa comunice cu ei, ar fpst nepoliticos!ʺ  Dupa ani, povestindu-i scena lui Rusli, acesta a ras cu pofta – nici ei nu intelesesera atunci  mai nimic din ce ziceam noi!

      Igor era extrem de diferit fata de Rusli. Un pustan de nici 18 ani, blond, puternic, navalnic, nesupus, dornic de viata, de a se impune, de a lupta pana la capat. O alta fata a Basarabiei. Ultima oara cand am auzit ceva despre el, dupa multi ani, era vorba despre o tara indepartata – Irlanda si o institutie in care ar fi fost gazduit – inchisoarea din Dublin. Sper ca a fost doar o informatie eronata.

      Pentru mine, un profan, Rusli este omul care se apropie cel mai mult de sfintenie. Vocea lui blanda nu o pot asemana decat unui om care traieste si simte altfel decat noi toti. Un om sfant. Un om fara noroc. Un om incercat. Este o vorba care spune ca Dumnezeu ii incearca pe cei pe care ii iubeste. Stiind prin ce a trecut Rusli al meu in ultimii 17 ani, cred ca Dumnezeu il iubeste tare mult pe Rusli, prea mult...

      Rusli este un Iov modern care rataceste in cautarea unei brume de fericire. Rusli este Basarabia, in cautarea unei urme de siguranta si stabilitate.

     Iubesc Basarabia pentru ca ea mi l-a dat pe Rusli. Nu mai stiu nimic de prea multa vreme despre el, dar sper ca Dumnezeu sa uite de el, acolo unde este, si sa il lase sa guste si el, in sfarsit, un strop de fericire.

,,Aceasta nu e Ana Blandiana!''

        Ieri, cum am ajuns la scoala, Eduard m-a anuntat pe hol ca este ziua Greciei. Se intampla ca tocmai ce am facut o lectie despre Grecia, mai precis o parte din ea si copilul vazand la televizor stirea, m-a anuntat repede. La ora i-am intrebat, in afara de ziua nationala a Greciei, in afara de Sarbatoarea Bunavestirii, mai stiu ei ce zi este azi? Este ziua doamnei Ana Blandiana, o poeta si scriitoare deosebita, i-am anuntat. In prima banca, doua fete m-au intrebat extrem de mirate: ,,Cum, mai traieste?!’’Stiau niste poezii de-ale dansei de cand erau mai mici, de la clasele primare. Inocenta intrebarii, fetele lor teribil de mirate, m-au facut sa izbucnesc in ras. Dar nu numai asta! Iata ce mi-am mai adus aminte instantaneu:

     ,,Am fost odata, cu mai multi ani in urma, intr-o scoala elementara, la o intalnire cu copiii din primele clase, care stiau pe dinafara poemele cu Arpagic si pregatisera chiar un mic spectacol din ele. Invatatoarea m-a prezentat zambitoare, putin emotionata si solemna:

-                              -  Copii, iata, in scoala noastra a venit autoarea versurilor pe care le iubiti, le stiti pe dinafara, in mijlocul nostru se afla chiar Ana Blandiana. 

          Dar din banca intai a intrerupt-o o voce subtire si hotarata:

-                               -   Nu-i adevarat!

  Era un baietel de clasa intai sau a doua, in orice caz foarte mic, si a carui seriozitate contrasta comic cu infatisarea.

  Invatatoarea s-a oprit contrariata si descumpanita intre severitatea necesara si festivitatea momentului:

-                              -  Ridica-te in picioare! Ce nu-i adevarat?

-                             -   Nu-i adevarat ca e poeta Ana Blandiana.

   Invatatoarei nu-i venea sa creada.

-                              -   Ce-i obraznicia asta? Apoi a adaugat aproape curioasa: De ce crezi tu ca nu e poeta Ana Blandiana?

-                              -   Pentru ca poetii sunt morti.

          Clasa a izbucnit in ras. Invatatoarea m-a privit speriata sa vada daca nu m-am suparat, iar eu n-am uitat niciodata siguranta copilului care arostit acea formula ce parea doar la prima vedere absurda. Poetii sunt, intr-adevar, cel mai adesea morti si, pentru ca sunt morti, sunt intotdeauna si tineri. Chiar daca exista poeti, extrem de putini, care au trait pana la adanci batraneti, nimeni nu-si imagineaza poetii de 80 de ani, iar cititorii lor, care – imi place sa cred – sunt in majoritate adolescenti, nu se gandesc la ei ca la reprezentantii altei generatii. Deci intrebarea mea despre cum ar putea sa ma vada cei mai tineri decat mine are ca raspuns o alta intrebare, mult mai importanta, aceea legata de masura in care acesti mai tineri imi mai sunt sau nu cititori. Daca da, toate celelalte obiectii cad, poezia devine ea insasi o generatie in care te poti intalni, fara sa te miri, cu autorul lui Ghilgames sau cu Shakespeare, fara sa simti diferenta invelisurilor temporare, fericit doar de cautarea aceluiasi miez.

        Deci a vorbi despre tineri si despre batrani nu este, in ultima instanta, decat un fel de a te plasa sau nu in interiorul culturii. Ceea ce, transformand durata timpului in intensitate, poate echivala posteritatea cu tineretea.’’

    (Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare)

In videoclipul de mai jos, Ana Blandiana, in viata, raspunde unor intrebari puse de doi reporteri improvizati si neavizati (de la minutul 11) !

Nevoia de modele

       De cateva zile citesc cartea doamnei Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare. Nu am parcurs decat un sfert din ea, poate mai putin. In fiecare zi o vad, o iau in mana, o mut dintr-o camera intr-alta, o mai deschid, dar nu ma hotarasc deloc sa o citesc dintr-o suflare, asa cum fac in mod obisnuit cu cartile care ma atrag si simt ca ma vor marca. Cum a fost bunaora cu memoriile lui Mircea Eliade sau cu cartile lui Alexander Soljenitin ori mai recent, cele ale lui Florin Pavlovici. De ce nu fac asta? Cred ca din doua motive: pentru ca atat de mult ma atrage aceasta lectura, incat nu vreau sa ajung sa o termin si sa simt tristetea ca i-am parcurs toate paginile si mi-a dezvaluit toate ideile, secretele ei. Am mai avut acest sentiment ciudat, o dorinta de a prelungi cat mai mult ceva ce am asteptat cu nerabdare. Iar al doilea motiv se leaga de persoana insasi a scriitoarei. Si de modul cum mi-a orientat, fara sa banuiasca, formatia intelectuala. Ana Blandiana vorbeste undeva in cartea sa de tinerete si despre cum cu cauta in jur modele, un fapt normal pentru orice tanar. Bineinteles ca asta am facut si eu, adolescent fiind, ba si mai tarziu. Nevoia de modele, nevoia de a fi acceptat ca ucenic de catre un maestru care sa te ajute, sa iti orienteze cautarile, sa iti puna ordine in nelinistile interioare, sa te mustre, dar si sa te laude, e una fireasca. Eu insa n-am gasit un astfel de mentor puternic si i-am resimtit mereu lipsa. Pentru mine Ana Blandiana a aparut prea tarziu, poate cu 10 ani mai tarziu. Nu am avut sansa sa o intalnesc la 22, la 24 de ani. Cu siguranta ca viata mea ar fi fost diferita daca s-ar fi intamplat asta mai devreme si as fi fost acceptat ca un umil pretendent la ucenicie.

      Am intalnit-o pe doamna Ana Blandiana in 2008, apoi an de an pana in 2011. Am urmarit-o cu atentie atat in cadrul oficial cat si in intalnirile mai putin formale. M-a primit la sediul din Bucuresti al Fundatiei Academia Civica si am discutat mai bine de o ora, dar nu am putut sa o conving sa editeze o anume carte. De fapt, ca sa fiu sincer, domnul Rusan, vocea  pragmatica a familiei, nu s-a lasat convins. Dar cu prilejul acelei discutii am inteles mai bine cum este dumneaei, cum functioneaza, ce resorturi o imping sa faca azi ceea ce face. Ana Blandiana este criticata, este uneori atacata dur, i se reproseaza atitudini din trecut de catre unii sau abordarea gresita asupra Memorialului de la Sighet, care ar fi trebuit realizat in alt mod. Pot sa inteleg argumentele lor, m-au durut reprosurile domnului Paul Goma, pe care il respect enorm. Dar nu pot sa nu vad cum doamna Ana Blandiana a pus practic bazele institutiei memoriei la Sighet si Bucuresti si de 20 de ani duce o munca herculeana pentru a acumula, a stoca, a folosi, a reda si a ne invata memoria represiunii si a rezistentei anticomuniste. Asa cum o vede dumneaei, intr-o viziune pe care a urmarit-o cu asiduitate de-a randul a doua decenii. Ma intreb, oare cei care o critica si ii contabilizeaza erorile, care cu siguranta ca s-au mai ivit, nimeni nu este fara greseala, oare, zic, ei ce au facut in anii acestia? Cu ce se pot lauda, care este efectul lor asupra tinerilor, pentru ca ei sunt categoria-tinta a eforturilor doamnei Blandiana?

        Da, sunt sigur ca nu este multumita in totalitate de rezultatele muncii sale, poate si de Scoala de Vara de la Sighet, care s-a vrut un loc in care sa se arunce o samanta, iar in timp, in ani, in zeci de ani chiar, aceasta sa dea rezultate concrete, palpabile. O dezamagire pentru calitatea mai slaba a elevilor, de la an la an cu siguranta ca a avut si dansa, asa cum noi, profesorii, suntem uimiti, apoi ingroziti si resemnati in cele din urma cand an dupa an, ne vin in banci, generatii tot mai dezinteresate. Ce sa mai spun de profesori, mie unul mi-a fost rusine sa vad, la un moment dat ca nici nu se mai acopereau locurile pentru noi la Scoala de Vara! Dar cu toate astea eu am vazut-o pe Ana Blandiana luptand in continuare, explicand, argumentand, intrand in inimile nostre si apeland la sentimente, dar si la ratiune. Parca ar fi incercat sa trezeasca in noi pe acel popor care a murit schimbandu-si profund resorturile interioare in anii ’60. In primii doi ani mi s-a parut ca s-a luptat cu noi, profesorii ca sa ne faca sa intelegem ce rol important am putea juca in raspandirea ideilor dumneaei, in trezirea unei constiinte adormite, care sa ne puna apoi la treaba. Sa aruncam seminte, sa luptam la randul nostru acolo unde suntem, sa ne smulgem dintr-un imobilism, pesimism si blazare in care simtea ca ne complaceam. Cred ca unii profesori au facut-o. Nu stiu daca sunt multi, daca sunt putini, personal nu cred ca a putut produce o mare dislocare de constiinta. Poate profesorii cu prestanta de la liceele importante au reusit mai multe. Nu stiu. Vorbind despre cazul meu, pot sa spun sigur ca eu am functionat. Sunt un produs al Sighetului si ma zbat in lumea mea mica sa raspandesc ceea ce eu cred ca am inteles ca mi-a transmis Ana Blandiana. Incerc sa fac istorie vie, sa o aduc in fata elevilor in ipostazele ei cele mai umane. Nu lucrez cu armate si batalii, cu regi si domnitori, cu revolutii si reforme, ci cu oameni, cu suferinta si curaj, cu demnitate, dar si lasitate, cu rezistenta de fier, dar si caderi distrugatoare, cu parinti, frati, veri si unchi. Ma bat cu generatia parintilor mei ca sa ajung sa scot la lumina generatia bunicilor mei, acei tarani de care Ana Blandiana a fost socata, pe cand lucra la proiectul dedicat colectivizarii, sa vada ca nu mai sunt.

      Cat trebuie sa te zbati ca sa il faci pe copilul din fata ta sa priceapa ce periculos a fost acest lup imbracat in oaie, comunismul, si cat rau ne poate face el in continuare! Pentru ei totul este atat de abstract! De aceea este nevoie sa le transmiti mici socuri care sa le scurtcircuiteze gandirea. Iar cand incep sa puna si sa isi puna intrebari, iti dai seama ca incepi sa reusesti. Crusta indiferentei se sparge si trairi ori sentimente apar. Samanta a fost sadita, iar undeva, candva, sper ca va da roade si il va ajuta sa-si creeze o reprezentare cat mai corecta nu numai despre ceea ce a fost, dar mai ales despre ceea ce este si pericolele care pot pandi atunci cand ii vei lasa pe altii sa hotarasca in numele tau, nu vei lupta pentru drepturile tale, nu iti vei folosi mintea si te vei lasa manipulat.

       In ultimii ani am citit literatura de specialitate, am fost la cateva intalniri avand ca tema subiecte de istorie recenta, am cunoscut, extrem de tarziu, e adevarat, fosti detinuti politici care au jucat un rol in miscarile de rezistenta anticomunista si nu numai. Eu insumi am scris cate ceva, am planuri pentru alte lucrari. De asemenea lupt cu elevii mei, impreuna cu ei, de multe ori contra lor ca sa ii conving de ce este cursul meu ,,Rezistenta anticomunista si represiunea in Arges-Muscel’’ atat de important. Am incercat sa folosesc si ultimul instrument, facebook-ul, propunand o pagina numita ,,Destine frante in inchisorile comuniste’’. Acesta are o buna audienta si cred ca am reusit sa fac cunoscute niste aspecte deosebite ale istoriei recente, iar documentandu-ma pentru a posta, eu insumi am crescut.

          Toate acestea se datoreaza intalnirii tarzii cu doamna Ana Blandiana. Sau poate gresesc, poate intalnirea a avut loc atunci cand trebuia, cand deja aveam coapte in mine ingredientele unei viitoare deveniri. Oricum, aceasta nu mai conteaza, important este ca am cunoscut-o si asa, de departe, fara sa stie ori fara sa imi mai cunoasca macar numele, viziunea doamnei Ana traieste in mine. Datorita ei am cunoscut apoi niste oameni de exceptie, reprezentantii celuilalt popor – Ana Simion, Marina Chirca, Alexandru Marinescu, Iosif Nitu, Elena Ion, Elena Belu. Si pentru asta si pentru ceea ce a aprins in mine, nu pot decat sa spun - ,,Va multumesc, doamna Ana Blandiana!’’ Si imi doresc sa mai existe undeva in tara asta 100 de persoane, 1000 de persoane, care sa spuna acelasi lucru. Atunci as sti ca misiunea doamnei Ana si a domnului Rusan este pe cale sa reuseasca si stafeta se va preda cu succes mai departe. Ca sa schimbam odata ceva si sa nu mai imi simt inima grea cand o aud pe doamna Elena Ion, sora lui Toma Arnautoiu, la 93 de ani, ca spune ,, De ce ma doare pe mine sufletul, ca nu-mi place, nu-mi place cum e tara noastra acum. Nu-mi place, nu-mi place!’’

         Azi, 25 martie, de Sarbatoarea Buneivestiri, este ziua doamnei Ana Blandiana. La multi ani, doamna Ana Blandiana! Sa va pastrati tineretea si vitalitatea asa cum v-am cunoscut!

         

Rãdãcini

     Acum cativa ani am citit undeva, nu mai tin minte unde, ca taranii aflati in inchisori pe vremea lui Dej suportau cel mai greu perioada in care venea primavara. Unii parca innebuneau, incepeau sa urle, sa-si rupa zeghea de pe ei, sa loveasca. Erau cuprinsi de o depresie subita, fiindca simteau, ca un fel de reflex ancestral cum afara incepe sa reinvie natura, sa creasca iarba, sa infloreasca pomii si intelegeau ca bucatica lor de pamant iubita nu va fi arata, insamantata, ingrijita si culeasa de mainile lor batatorite. Dorinta irepresibila de a munci ogorul care se transforma primavara, ii facea sa-si piarda mintile.

     M-a impresionat aceasta poveste si mi-am dat seama ca ii pot intelege pe acei vechi tarani de-acum cateva decenii si poate nu numai. Eu nu mai sunt taran, deja intre mine si bunicii mei, atat materni cat si paterni, tarani legati prin fire invizibile de ogoarele lor, s-a interpus o noua generatie, cea a parintilor mei. Tatal meu, fiu de taran scolit in Bucuresti, unde altfel decat la Agronomie, iubeste pamantul la fel de trainic cum a facut-o  si tatal sau, insa in acest sentiment se schimba ceva capital fata de parintele sau – in dragostea lui intervine si luciditatea. Pentru el recolta este un lung sir de operatii facute cu stiinta, cu grija, punandu-si experienta de o viata in ea. Foloseste un algoritm bine stiut, general valabil, pe care insa il imbunatateste fara probleme cu date noi, moderne, preluate de pe internet. Eu cred ca tatal meu a fost un specialist extrem de bun. Si asta nu doar fiindca uneori se mai lauda, ba chiar il simt ca mai si exagereaza. Nu, ci pentru ca mi se intampla sa ma mai intalnesc cu oameni cu care el a lucrat, acum bunici cu nepoti carora eu le sunt profesor si vad ca isi aduc aminte cu placere de el. Dupa 1989 a fost unul dintre primii sacrificati pe ,,altarul economiei de piata’’ – inginerii agronomi, prin desfiintarea proprietatii colective, au ramas fara locuri de munca. Si a fost nevoit sa plece pe cont propriu, intr-un lung sir de incercari, mai mult sau mai putin de succes. In acesti ani, dar mai ales in perioada cand m-am tras pe la casa mea si am lucrat alaturi de el in gradina casei, am observat un lucru surprinzator. Grija lui pentru samanta pe care o pune una cate una la germinat, pentru plantuta care creste, pe care o repica una cate una in rasadnita, pe care o mangaie zi de zi cu privirea, grija pentru combaterea bolilor la care aceasta este supusa, ca orice lucru viu, nu ma mai uimeste. Insa odata ce planta a produs si ajungem la momentul recoltarii, ceva se intampla. Nu mai este interesat de ultima etapa, cea in care se valorifica rodul muncii. Ca si cum acest element de tip capitalist – vanzarea produsului - contravine firii sale, esentei sale de taran. Ca si cum ar fi obosit dupa lunga lupta de a ridica plantuta firava din samanta, nu mai poate continua si altcineva trebuie sa obtina profitul de pe urma muncii sale. Probabil ca aceasta ultima inadaptare a facut sa nu aibe un succes deosebit, ca alti colegi de ai sai. Pe de alta parte eu sunt un adevarat epigon, legatura mea cu pamantul s-a destructurat pe masura ce aceea cu cartea s-a consolidat. Cititul, in perioada copilariei in primul rand, a invins de departe dragostea fata de munca pamantului. Bineinteles ca bunicii ma chemau sa ii ajut, mai ales la fan, la culesul prunelor, al porumbului. O faceam cu placere uneori, altadata, mai ales la culesul prunelor, imi venea extrem de greu. De altfel nu stiu cine ar putea gasi o placere in a sta ore in sir aplecat sau in genunchi ca sa adune maruntele prune. Dar asta a facut posibil sa fiu asteptat, liceean fiind, de catre taica, in beci, cu o spanzurata din rodul muncii noastre comune! Iar cuvintele sale ma urmaresc pana azi - ,,Sa mai treci, taica, pe la mine, atata cat oi mai fi si eu pe-aci.’’

      Acum, bunicii s-au dus de mult, dar cand vine primavara,  simt cum ceva se insufleteste in mine, ceva ma cheama afara, ma face sa-mi doresc sa pun mana pe uneltele celor din care am iesit. Cred ca e o farama din esenta taranului care s-a pastrat in mine undeva adanc, peste straturile pe care le-a adaugat in timp educatia si comoditatea. Cand ies in gradina mea si vad tot ceea ce am cultivat cu tatal meu, pomii pe care i-am sadit,  lacurile si padurea, un sentiment de plenitudine ma cuprinde, il accept si ma bucur de el. Acestea sunt radacinile adanci ale lui Catalin, radacini care l-au tinut in Priseaca si nu la oras, in Priseaca si nu in alta tara, alaturi de fratele englez ori de cumnata sa, nemtoaica. Pentru sentimentul ce se trezeste in mine odata pe an cand vad cum verdele crud al padurii de primavara coboara in valuri peste mine, cand mirosul reavan al pamantului proaspat arat isi cere semintele, cand floarea de salcam ma imbie cu mireasma ei, cand primele capsuni mi se topesc in suflet, nu am plecat. Am ales sa incerc sa fiu fericit aici.

Ana Simion si Marina Chirca - doua surori in rezistenta anticomunista de la Nucsoara

            Le-am cunoscut in 2010 pe Ana Simion şi Marina Chirca, două surori nonagenare din localitatea Slatina, care aparţine de comuna Nucşoara. Din discuţiile cu dumnealor, dar şi cu alte persoane care le-au cunoscut sau au avut de-a face cu mişcarea de rezistenţă nucşoareană, din documentarea pe care am făcut-o,  am desprins anumite concluzii pe care doresc să le prezint în această lucrare. Cu siguranţă că studiul arhivelor ar putea să releve noi informaţii, dar de asemenea, mi-e teamă de intoxicarile securiste care ar putea aduce umbre de îndoială asupra vieţii şi acţiunilor celor două surori.

            Mişcarea de rezistenţă anticomunistă s-a desfăşurat în perioada 1949-1958 în zona munţilor Făgăraş, pe versantul sudic al acestora. Iniţial mişcarea a fost condusă de colonelul Gheorghe Arsenescu, o autoritatea recunoscută de toţi participanţii şi de ajutoarele lor din sate, aşa numitele ,,elemente nedispersate’’. Rolul acestora era de a procura  arme şi muniţii şi de a colecta alimente şi articole de îmbrăcăminte. Asa cum apare într-un raport al securităţii, ,,membrii acestei bande au mai recrutat şi alte elemente de sprijin care trebuiau să rămână la domiciliul lor şi care păstrând legături secrete, dar permanente cu banda, să activeze pentru sprijinirea materială a activităţii bandei”. Niciodată partizanii din munti n-au depăşit cifra de cincisprezece, însă au fost ajutaţi de peste o sută de persoane de-a lungul anilor din sate ca Nucsoara, Slatina, Corbi, Poenarei, Stanesti, Domnesti si altele. Din păcate, după  prima confruntare cu securitatea din iunie 1949, datorită neînţelegerilor legate de strategiile ce urmau a fi aplicate pe viitor, grupul s-a rupt, în zona Nucşoara rămânând şef locotenentul Toma Arnăuţoiu. Gheorghe Arsenescu s-a retras spre Câmpulung şi a reuşit să scape din două ambuscade întinse de securişti după care s-a ascuns o lunga perioada de timp la marginea Câmpulungului, oraş frecventat în acea vreme de numeroşi fugari, între care Alexandru Paleologu sau cu domiciliu obligatoriu precum Constantin Noica.

        Între timp sus în munţi mişcarea a continuat cu intensificări şi lupte de primăvara până toamna şi scurte perioade de răgaz iarna. Însă în sate se lucra serios, oamenii erau arestaţi in 1949-1950, erau luaţi cu forţa la posturile de miliţie şi intimidaţi, ameninţaţi, chiar torturaţi. Foarte cunoscut este cazul Elisabetei Rizea, care a fost mediatizat mai mult dupa 1989. Căpitanul Cârnu a fost inchizitorul Nucşoarei : ,, Mă aducea lumea cu ţoala acasă. Ultima dată, a venit Carnu cu ăla de cauciuc şi o curea pe mână. “Spune!” N-am spus. M-a legat de mâini cu unu care-a murit şi el pe şoseaua spre Bucureşti. “Iţi dăm 300 de lei!” “Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi...” M-a trântit pe jos. M-a legat şi m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit şi eu trăiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.  Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funtă. Mi-au aruncat fota şi am rămas în iie. Mi-a legat coada sub cârligu’ de lamba din casa boierului. Coada era groasă. Eram şi eu altfel la 38 de ani... Cârnu mi-a tras scaunu’. Ălalalt mi-a tras si masa. Coada mi-a ramas in cârlig şi eu am căzut la pamant. Aşa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament şi nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut...”

        Însă nici Ana Simion nu a scăpat mai usor din mainile altor securisti. Ca în atâtea şi atâtea cazuri, si căderea Anei Simion s-a produs prin trădare. Iuda umbla prin grădinile Nucșoarei fără să se ascundă. Într-o zi pe când era la câmp i-a făcut semne cu mâna unul din băieții lui Chirca, cel poreclit Dezertorul, iar ea s-a dus spre acesta, speriată, crezând că s-a întâmplat ceva grav, poate cu unul dintre părinți. Când a ajuns însă lângă el, a şi fost înşfăcată de câţiva securişti şi bătută cu un par ca să spună unde a ascuns un fugar, pe un anume Gheorghe Mămăligă. Într-adevăr, acesta fusese ascuns în podul cu fân, dar nu la ea, ci la sora sa, dar nu a putut recunoaște nimic, nu a vrut să o aducă şi pe Marinica în mâinile acestor  călăi. Mărturisirea despre acel prim contact cu securiştii e cutremurătoare - ,,M-au chinuit să spui şi n-am spus nimic, mamă. M-a luat în pădure, acolo aproape, cu paru’ m-a bătut…să spun unde e ăla, Gheorghe Mămăliga, că ăla l-a împușcat pe Chirca. Cum era să spui, dacă spuneam unu, ăla îi spunea pe toți şi-i omora din cauza mea pe toți. Mor eu una singura şi nu spun nimic! Da’ n-am fost vinovată cum m-a chinuit ăștia, nu …’’ Au dus-o la sediul securității, probabil la Câmpulung, unde calvarul a continuat - ,,M-a chinuit ce nu există, mamă, întinsă pe masă, cu cauciucu, cum are polițaii ăştia ; patru inşi era, stătea doi şi mânca şi doi venea, nu mă slăbea din bătaie, şoldurile mele acu e sparte, nu poate să-mi facă injecții. […] m-a ajutat Dumnezeu, dacă n-am spus pe nimeni. M-a rugat cu bani, mamă, cu serviciu, că m-a bătut până când am căzut jos pe ciment şi m-a dus la un medic.’’

         Fiindcă a rezistat si nu a scos o vorba, a fost trimisă acasă după două săptămâni, într-o stare fizică greu de imaginat. Iată deci ce păţeau aceia asupra cărora planau bănuieli că îi sprijină pe partizani. Sora sa Marina nu a fost arestată, însă soţul şi ceva mai târziu şi cei doi băieţi, au ajuns în beciurile comuniste. Elisabeta Rizea a fost condamnată la 6 ani de închisoare, apoi Ana Simion a fost luată din nou după ce o mătuşă a lui Arsenescu din Câmpulung a mărturisit că i-a dat arme şi medicamente pentru luptătorii din munţi. Au urmat cinci ani grei de închisoare despre care mi-a relatat când cu lacrimi în ochi, când cu un zambet amar pe buze.

         La închisoare la Jilava a regăsit consătence precum Elisabeta Rizea, Laurenția Arnăuțoiu, mama lui Toma si Petre, Victoria Arnăuțoiu, soția lui Petre, Ecaterina Năstase, doamna Marinescu, soția învăţătorului Virgil Marinescu. Despre celelalte persoane nu şi-a mai adus aminte prea bine, dar erau şi doamne deosebite, ,,femei culte’’, cum le spune dumneaei.  - ,, Da, era colea 300 de persoane, m-am mai potolit când      i-am văzut. Hai că am fost noi proşti, o echipă din Nucșoara, dar când am văzut 300 de persoane acolo, profesoare, doctorițe, aviatoare, 5-6 eram de la ţară! Da’ nu m-a întrecut!  M-am ținut tare şi eu după ele şi cu lucru şi cu tot.’’ - ,, Şi studente, mititelele, a strigat la școală că nu vrea regimul ăsta şi i-a luat pe toți. Şi i-a bătut, săracii, vai de mine, ce îi trântea pe ciment, că vedeam pe fereastră. Îi trăgea așa cum e icea la fereastră şi aci îi bătea pe bieții studenți, nu făcuse nimic, decât atâta că nu le place regimul, un cuvânt. I-a distrus, i-a băgat în spital!’’ Dintre toți cei din personalul închisorii i-a ramas în minte un torționar de o răutate ieșită din comun. Era ,,unu surd, bătea până auzea el, scotea târâş şi îi bătea cu cauciucu ăla, băieții tineri de la școală. […] ăsta bătea până orăcăia omu’ sub picioare’’.

De la Jilava la Mislea au fost mutate  într-o noapte, iar în această închisoare, fostă mănăstire de maici, viața a fost ceva mai ușoară. Poate şi datorită faptului că a avut posibilitatea de a munci - ,,acolo am stat atâţia ani şi am lucrat acolo, mamă la covoare d’astea persane care se pune pe jos şi la croitorie.’’Aveau o normă zilnică de îndeplinit, dar ea, obișnuită de acasă cu munca, reușea să o realizeze şi mai apuca să le ajute şi pe ,,doamne’’. Într-o zi  nu a reuşit să termine norma fiindcă i se stricase maşina şi nu îi fusese reparată. Un gardian a venit şi a întrebat care este Ana Simion şi a luat-o la carceră. ,,Hai s-o fac şi p’asta, că n-o mai făcusem!’’La carceră i-a adus o felie de pâine şi o cană cu apa caldă, dar ea i-a spus cu obrăznicie că ,,Nu mănânc, nu mi-e foame, dacă n-am făcut norma de ce să mănânc? A plecat nevlegul cu ele în mână!’’ Dar s-a întors repede fiindcă toate deținutele ce erau la masă au refuzat să primească hrana fiindcă fusese închisă la izolare fără vină - ,,Hai că parcă  le-ai momit p-astea, nu mănâncă nici una fără tine şi nu pot să le pedepsesc pe toate!’’Impresionantă solidaritate a deținutelor care nu poate să demonstreze decât că Ana Simion nu era o persoană oarecare, ci una care merita să se riște pentru ea chiar o osândă comună. Era cu siguranță o femeie care prin felul ei de a fi şi de a se purta, prin ajutorul pe care îl acorda, a putut stârni un sâmbure de revoltă în masa politicelor nemulţumite că e pedepsită pe nedrept.

             În timpul când si-a ispăşit pedeapsa, sora ei Marinica i-a ajutat constant pe cei din munţi, chiar dacă se schimbase mult situaţia şi în rândul lor. Într-adevăr, în perioada 1950-1952, datorită acţiunilor susţinute ale organelor de represiune, numărul partizanilor se micşorase simţitor. Unii au pierit în confruntările cu trupele de securitate, alţii au fost arestaţi, astfel că, în caţiva ani doar fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, Constantin Jubleanu şi Maria Plop se mai găseau în munţi. Ei îşi făcuseră pentru iarnă un adăpost destul de sigur langă Poenărei la Râpile cu Brazi. Erau căutaţi în  continuare, însă datorită faptului că acţiunile armate încetaseră, situaţia era mai calmă decât în perioada precedentă. În 1955-1956 se termină perioada de detenţie  a mai multor locuitori ai Nucşoarei, între care Elisabeta Rizea şi Ana Simion. Prima a aflat chiar de pe scara de autobuz, când ajungea acasă, că ,,băieţii sunt bine’’, de la preotul Ion Constantinescu, iar pe Ana Simion au căutat-o acasă Toma si Petre fiindcă sperau să le dea veşti despre mama lor, arestată şi ea. Traumatizata, Ana Simion i-a respins initial. ,,A venit în casă peste mine şi n-am vrut să vorbesc cu ei, m-am suit în pat, am tras pătura peste mine, că voi nu știți de unde vin eu, că am făcut 5 ani de zile, mă băgați iară în pușcărie!’’ Toma a încercat s-o liniștească spunându-i că acum sunt aprovizionați din străinătate cu avionul şi nu mai au nevoie de ajutorul ei.

           Ulterior, ca si Elisabeta Rizea, a reinceput sa ii ajute cu alimente, cu haine, cu informatii. La fel sora şi cumnatul său despre care spune că ,,ea cu bărbatu-său, a fost moartă după ei’’. În ultimii ani până luptătorii au fost prinși, s-au ascuns, dupa cum spuneam, la Râpele cu Brazi. Îşi aduce aminte, că odată când a venit în zonă ca să ajute pe o fată la strânsul fânului, aceasta i-a arătat un loc unde se zicea că ar trăi Arnăuţoii. Altfel, niciodată nu a ajuns acolo, fiindcă ,,trebuia să-i anunți, ca trăgea[…] ce, mai avea încredere, trăgea în noi!’’Alimentele ajungeau la fugari fie când aceștia riscau şi mergeau la locuințele surorilor, fie prin intermediul preoților Andreescu si Constantinescu la care acestea le lăsau. Odată  a trimis - o sora ei Marinica împreună cu unul dintre copii ei într-un loc de pe Valea Vâlsanului ca să le lase ceva alimente ,, şi am orăcăit acolo pe pârâul ăla să vină ăştia ai lui Arnăuțoiu, şi am zbierat cu bietul copil şi n-a venit nimeni !’’ În cele din urmă au cules ciuperci şi s-au întors acasă târziu în noapte rupţi de oboseală.

            Ana Simion i-a cunoscut destul de bine şi pe cei din familia Jubleanu, a căror tragedie o înduioșează profund. ,,Ce băiat frumos era ăsta a lu’ Titu Jubleanu ! şi mă-sa ! într-o vale, spăla rufele la copil, acolo a împușcat-o; ce mai femeie era, frumoasă, mamă, uite şi Tomiţă ce om, frumos, delicat, să-i iei tu viața! Rău au trăit săracii, de la bine au plecat la rău , vezi tale soarta, ce le trebuia la ăştia, că era pricopsiți toți? ‘’ Cu obidă zicea despre securiștii care le-au distrus viața - ,,Ăştia a fost câinii din lume, alte arătări, să omori tu omu’ în bâte, să iei tu bani pe bătaie! Oameni de valoare, învăţători şi preoți; da’ preoții ăştia n-avea vină de loc, le-a dat mâncare, le-a fost milă de ei, şi ai noștri din Nucșoara la fel.’’

            De mare ajutor au fost in perioada cand s-a nascut  in munte  Ioana, fiica Mariei si a lui Toma. Ana Simion îşi aducea bine aminte cum Maria venea uneori noaptea cu copilul mic de câteva luni să caute de mâncare. ,,Era o fată inimoasă, ce-a mai amărât, să târăşti tu de un copil în spinare, nemâncat; copilu’ plângea de foame, ea  n-avea ce-i da!’’Acest episod a revenit în memoria sa de câteva ori în timpul discuției noastre şi, de fiecare dată, vocea i s-a înecat a plâns. Au trecut 50 de ani, dar această femeie cu suflet mare încă mai retrăia durerea mamei ce alerga hăituită în munte încercând să înăbușe scâncetele de foame ale fiicei sale. La fel si sora sa Marinica Chirca isi aminteste bine de mama si copil, de cum le-a ajutat, de botezul care s-a petrecut in ascuns la Poenarei, preot fiind parintele Ioan Constantinescu si fiica sa Iuliana care a ţinut-o în braţe pe micuţa Ioana. Doi ani mai târziu va plati cumplit acest gest creştinesc, intrând în închisoare însărcinată în luna a şaptea, născând acolo şi trebuind să renunţe la fetiţa ei pe care a numit-o simbolic Libertatea, pentru şase ani lungi si grei.

             În 1957-1958 securistii s-au apropiat foarte mult de rezolvarea cazului banditilor si teroristilor de la Nucsoara, cum ii numeau. După un scenariu demn de un film politist, au planificat pana in cele mai mici detalii prinderea ultimilor partizani. Un lucrator din servicii a fost infiltrat in zona sub pretextul ca il inlocuieste pe un gestionar la magazinul satesc Slatina. În cateva luni s-a apropiat extrem de mult de surorile din Slatina, mai ales de Ana, careia i-a facut o curte asidua. Ajunsese una dintre cele mai invidiate femei din zona, caci Vasile Linie pe numele sau de faţada, o răsfăţa, avea grija de ea, începusera sa se comporte ca un adevarat cuplu si chiar aparusera planuri de nunta. În discuţia cu Ana Simion, aceasta nu s-a aratat prea dornica sa vorbim despre subiect, care era unul extrem de delicat şi dupa atăţia ani. A afirmat  că a ştiut de la inceput cine este respectivul, că i s-a spus de la Sfat că persoana este de la securitate şi are şi doi copii, iar apoi ,,se cunoştea pă mersură, că avea mersură de colonel, nu de gestionar. Păi eu făcând atâţia ani, nu l-am cunoscut  cine e?’’Într-adevăr fusese rugată  să le pregătească ea mâncarea, lui şi altor două persoane, fiind plătită pentru aceasta. Inițial securistul a vrut să ajungă în preajma Marinicăi, însă ea avea un copil cu piciorul rupt, zăcea la pat şi de aceea l-a trimis la sora ei pentru a-l ajuta cu pregătirea alimentelor. În mai multe rânduri acest Vasile Linie a adus vorba despre partizani, exprimându-se cum că, daca ar ști unde sunt, s-ar duce şi el să li se alăture în lupta contra regimului. Având însă suspiciuni, nu i s-au dat nici un fel de informații despre grupul Arnăuțoiu. La întrebarea mea daca a plecat într-o călătorie cu acesta în Ardeal în timpul căreia ar fi fost arestați chiar în tren sub pretextul că transportau țuică şi au fost apoi anchetați de securitate, mi-a răspuns că ,,Nu e adevărat mamă, nu e adevărat, că v-aş spune -  iote ce s-a întâmplat, că acu s-a trecut toate;  a mințit el, ca să nu rămâie de prost, că l-am păcălit, cum a venit așa a plecat, că el a venit să câștige ceva în comună, nu a câștigat nimic.’’

            Adevarul este că lucrurile au mers mult mai departe. Plecarea la Miercurea Ciuc, la o aşa zisă rudă a lui Vasile Linie a avut loc, la fel şi interceptarea celor doi pe motivul că transportau ţuică pentru a o vinde ilegal. Se pare ca, într-o noapte groaznică în arestul miliţiei de la Sfântu Gheorghe, Ana Simion a fost nevoită să dea un nume – cel al preotului Nicolae Andreescu din Poenărei. La venirea precipitată acasa, cu remuscari şi cu multe temeri pentru viitor, cu durerea in suflet că relatia în care îşi pusese încrederea fusese o simpla manevra, s-a intalnit cu sora sa si au luat o hotarare foarte grava, aceea de a fugi din Nucsoara. Ana Simion a lasat un bilet de adio lui Vasile Linie in care îi spunea ,, nu mai suport situatia aceasta, simt ca nu mai pot sa traiesc; sa nu te superi pe mine pentru ceea ce fac; eu plec; sa ai insa grija sa dai si pentru mine o paine de pomana. ’’  Şi au plecat amandoua  în plină zi spre Câmpulung, însă acolo au ajuns la un baraj al miliției şi fiindcă s-au temut să nu fie recunoscute s-au întors pe Valea Doamnei în Corbi. Aici au fost găzduite de Ion Florea, finul Marinicăi într-un pod de grajd pentru aproape 5 ani cu câteva întreruperi. Ana nu a stat permanent în Corbi, căutându-si şi alte gazde - ,,… eu am stat la schit la Slănic, le-am spus la călugări că m-a bătut soțul şi nu mă mai primește acasă, că dacă oi spune că sunt fugită îi ia şi pe ei, dar aşa dacă m-o prinde, să rămâie ei, că eu sunt vinovată, că i-am minţit şi m-a primit de milă, aşa spuneam şi scăpau, că îi lua pe toţi’’. O vreme a rămas la mănăstire, dar când în apropiere a început exploatarea forestieră a unei păduri la care lucrau şi muncitori ce o cunoșteau, a fost nevoită să plece din acest loc ascuns şi ferit privirilor fiindcă ar fi ajuns să bage ,, oamenii în belea, îi chinuie pentru noi degeaba’’.Viaţa de fugar a continuat  cu multele ei necazuri - ,,am umblat noaptea prin sat, pe la niște fete, am amărât mult, mamă, nu te primea nimeni că îi era frică că îi ia şi pe ei; dar fetele astea era mai simple, ne-a mai ţinut într-un pod de grajd, ne-a mai adus mâncare acolo.’’ În cele din urmă au fost prinse în anul 1963 cum altfel decât tot prin trădare – au fost pârâte de un pădurar sau brigadier pe nume Ungureanu care avea strânse legături cu securitatea.

            Au fost judecate si condamnate la 15, respectiv 10 ani de inchisoare, dar norocul lor a fost ca in 1964 a aparut acel decret de eliberare al tuturor detnutilor politici si s-au intors acasa, unde viata a fost teribil de grea. Nu mai aveau nimic, totul le fusese confiscat si cu mare greutate au primit inapoi casutele lor modeste. Anul de inchisoare a fost unul relative lejer pentru Ana Simion, care mi-a spus ca atunci a fost mai bine fiindca nu au mai batut-o, insa pentru sora lucrurile au stat altfel, Marina fiind bagata intr-o celula cu regim de izolare totala. Daca nu ar fi aparut decretul de eliberare, cu siguranta ca ar fi fost exterminate.

            Cu lacrimi in ochi, Marina Chirca mi-a povestit cum, dupa intoarcerea acasa,  i  s-a refuzat chiar si pâinea cea de toate zilele, reproşându-i-se de către vanzatorul de la magazin că pentru bandite nu au paine.

Ana Simion mi-a zpus că ,, Acasă era toţi ţiganii, trei-patru rânduri de ţigani cu copii cu tot”. După o vreme, când i s-a restituit casa, a fost chemată la primărie chiar în noaptea de Înviere şi i s-a spus de către contabil  că nu are dreptul decât la casă, nu şi la curte sau grădină -  ,,să mergi așa, să intri pe potecuță numai în casă.’’ Aceste cuvinte au stârnit furia Anei care l-a blestemat să moară înțepenit pe scaun, căci ea îşi ispășise pedeapsa cu vârf şi îndesat . ,, Şi aşa a murit, înțepenit pe scaun la sfat, cum i-am zis, așa a murit!’’ Dar viața trebuie să continue -  ,, Şi o iau iar de la lingură, nu era nimic!’’ In primele săptămâni nu a avut nici ce să mănânce, dar nici nu s-a dus în sat să ceară la lume. A adunat zmeură şi a dat-o unei fine în schimbul a două pâini. Era privită cu dispreţ şi răutate şi considerată o bandită de mulți din sat. ,, Era dușmani pă noi că am făcut pușcărie, am fost contra lor, că era comuniști mulți, toate amarurile era comuniști, nu era oameni de valoare la noi să zici că e un om care a intrat în ăştia.’’ Iar unii din sat ,,mai era şi rudă cu noi unii, s-a trecut în partid, ‚’ceai că s-a trecut la Dumnezeu să-i ia, așa era de bucuroși  că  i-a băgat în samă!’’

Anii au trecut, lucrurile s-au mai calmat, s-au mai asezat, amintirile s-au mai estompat. A venit apoi momentul 1989 şi libertatea dupa care au jinduit atat cei de la Nucsoara. Însă în zonă s-au manifestat încă din primii ani niste conflicte mai mult sau mai puţin mocnite între cei ce au suferit, au luptat, si-au pierdut proprietăţile şi ceilalţi care au profitat de această situaţie. O voce puternică şi curajoasă a fost cea a Elisabetei Rizea, care a devenit si simbolul rezistenţei anticomuniste din zona Fagaraşilor. Surorile din Slatina au ramas în anonimat, mai ales ca asupra lor plana o nemeritată acuzaţie că ar fi trădat cauza partizanilor. Unele cuvinte aruncate de Elisabeta Rizea, dar şi de fiica ei, Elena Belu pe care am întalnit-o anul trecut m-au facut să înţeleg că,  într-un anume fel,  s-a ,,confiscat’’ contribuţia adusă de cele doua surori la acţiunea din zona Nucsoara. Îndrăznesc să spun, că, fără nicio umbră de îndoială, Marina Chirca, aflăndu-se toata perioada în care au activat partizanii în libertate, i-a putut ajuta pe aceştia în cea mai mare măsură, alături de familiile preoţilor Constantinescu şi Andreescu ce i-au ţinut în ultimii cinci ani la Poenărei. De altfel si Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu a afirmat într-un interviu că îi sunt foarte dragi surorile Ana si Marina fiindcă ele i-au sprijinit cel mai mult pe părinţii săi. De asemenea,  ea o considera pe Marina un adevărat stâlp al rezistenţei de la Nucsoara, o femeie care s-a implicat încă de la început în aceste acţiuni, timp de nouă ani slujind cauzei cu o abnegaţie greu de imaginat. A fost printre puţinii sustinători care au ştiut toate evenimentele importante din cadrul grupului, care a alimentat pe luptători atât cu hrană cât şi cu muniţie şi arme, a strâns informaţii, a fost mereu în preajma familiei Arnautoiu, sfătuindu-se şi încurajându-i dupa venirea părinţilor celor doi  fraţi de la închisoare. Discretia, generozitatea si integritatea morala a facut din aceasta femeie un reper, iar Ioana - Raluca Voicu - Arnautoiu a inteles foarte bine aceste lucruri, asa cum rezulta din aprecierile facute, din grija cu care le trateaza pe Marina, dar si pe Ana. Aceeasi impresie am avut-o si eu de cate ori m-am intalnit cu Ana Simion si cu Marina Chirca. Din păcate acum câteva luni sora cea mica, dupa o lunga suferinţă, a trecut la cele veşnice. Îmi amintesc de ultima întalnire, când, dupa ce am discutat de boala dumneaei şi de eforturile ce le făcea să meargă la Bucureşti să se trateze, mi-a oferit câteva ouă ca să nu plec ,,cu mâna goală’’. Niciodata nu am plecat cu mâna goală şi îi sunt recunoscator pentru toate momentele în care ne-am putut întâlni si mi-a putut povesti, deşi era atât de bolnava încât abea putea să vorbească.

Surorile din Slatina mai au ceva deosebit în comun, o credinţă adâncă şi curată, dublată de un îndemn permanent pe care ţi-l adresează - ,,să ai credinţă, mamă, să ai credinţă!’’ De altfel, Ana Simion şi-a găsit mereu un reazem în anii grei ai detenţiei şi după aceea în ortodoxism şi fiecare lovitură dată necredincioşilor şi turnătorilor a explicat-o prin aplicarea justiţiei divine.  Credința ei şi convingerea că face ceea ce e drept şi creştinesc au susținut-o în toată această perioadă.  De asemenea, avea o părere de neclintit că Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, le va plăti tuturor după binele sau răul pe care l-au făcut. Ea il vedea bine pe Ion Chirca, cel care a trădat-o ca ,, zace de ani în pat, numai cât m-a chinuit pentru el’’. Tanti Ana așteapta ca justiția divină implacabilă să se înfăptuiască. În lunga ei viață a văzut multe şi credea că, într-un fel, Dumnezeu i-a dat anii aceştia şi pentru a privi cum cei răi îşi primesc răsplata. Iar pe cei care au brutalizat-o îi caracteriza sec şi semnificativ ,,Niște prăpăduri, mamă, să baţi tu oameni şi să iei bani, altă meserie nu mai găseai!’’ De asemenea si brigadierul Ungureanu care avea strânse legături cu securitatea si a dat-o in mana acesteia in 1963 ,,a zăcut ce nu s-a pomenit’’ înainte de a muri. ,,Şi a murit şi eu am rămas, un hoţ!’’

Credinţa puternică şi frica de Dumnezeu le-au ţinut pe aceste femei simple, dar darze si asa imi explic eu actiunile lor din acea perioada tulbure. Nu se poate vorbi la ele de o ideologie anticomunista, ci de o ură îndreptată împotriva comuniştilor şi a securiştilor, cei care lucrau ca să menţină prin forţă o orânduire represivă şi brutală. Aceste femei aveau un simţ politic rudimentar, dar sănătos ce le indica atât – asta e rău, asta e bine – lucru suficient şi au ales să slujească binele în acea lume nouă în care toate valorile se răsturnaseră cu susul în jos. Educaţia primită de la părinţi şi mila crestinească au fost alte doua resorturi puternice ce le-au făcut să fie trup şi suflet alături de mişcarea de rezistenţă din zona Nucşoarei. Cei pe care îi ajutau erau foştii lor colegi de şcoală, oameni ai satului, fiii învăţătorilor pentru care nutreau un respect profund şi îi urmau în acţiunile lor cu încredere. Încrederea în judecata lor superioara a fost alt imbold care le-a impins să sprijine pe partizani, ca şi promisiunile făcute iniţial de Gheorghe Arsenescu despre ajutorul pe care îl are mişcarea de la Legaţia franceză, de la puterile occidentale, de asemenea şi teama de a nu se realiza în zona de catre comunişti colhoz ca la ruşi.

Marina Chirca trăieşte şi rememorează acele vremuri trecute, crude, dar eroice. Ana Simion a plecat spre o viaţă mai bună şi mi-a lăsat nişte cuvinte pe care vi le transmit şi eu, pe care le consider un îndreptar, un crez şi un sprijin în viaţa acestei femei deosebite:  - ,,Toate e cu Dumnezeu, faci rele, rău îţi dă Dumnezeu. Numai dacă gândești rău, degeaba muncești, nu-ţi ajută Dumnezeu!’’

Ana Simion s-a stins in anul 2011, sora ei Marina Chirca in septembrie 2013. Au dus cu ele in mormant secrete si o alta lume, cea a haiducilor musceleni. Dumnezeu sa le ierte si sa le odihneasca!

Alexandru Zub - un istoric in lagar

          L-am cunoscut pe domnul Alexandru Zub la Scoala de Vara de la Sighetul Marmatiei si i-am ascultat conferintele tinute la un nivel academic, cu o voce blanda, dar hotarata. Din discutiile de la sfarsitul acestora si din atitudinea domniei sale mi-am facut o anume parere, am fost uimit cu cata modestie trata perioada in care a fost inchis. Incerca sa deturneze intrebarile studentilor sau profesorilor de la propria experienta personala de detinut politic, cautand sa fixeze interesul asupra lucrarii pe care tocmai o sustinuse. Am simtit o mare delicatete interioara in acest om, ceva care mi se parea ca nu se potriveste deloc cu ,,a fi academician’’. Nu am avut curajul sa il abordez, fiindca mi-am dat seama ca sunt undeva prea jos si trebuie sa accept acest lucru. Admiratia mea de la departare pentru dumnealui a ramas si astazi, iar cand l-am descoperit in literatura de detentie am fost atat de bucuros ca nu m-am inselat, ca imaginea pe care mi-am facut-o despre dumnealui s-a intregit intr-un chip atat de fericit. Asa ca nu-mi ramane decat sa redau cu placere randuri care demonstreaza ca a fost un adevarat model in inchisoare pentru tinerii din preajma sa si nu numai:

        ,,In secolul al XIX-lea, autoritatile Bucovinei, supuse Austriei imperiale, ingaduisera o manifestare ce le era ostila; in secolul XX, activistii partidului comunist, credinciosi Moscovei proletare – rusi de limba romana, cum i-a numit filosoful Petre Tutea, alt mare intemnitat al vremii -  i-au arestat pe studentii patrioti, i-au batjocorit in anchete si in procese trucate si i-au expediat in lagare de exterminare. Suferind de plamani, Sandu Zub a facut parte un timp din brigade de inapti. Bolnavii nu ieseau la dig, insa de munca nu erau scutiti. Carau toata ziua cu spinarea lemne si caramizi de la debarcader sau dezghiocau seminte de sorg, o treaba mai nesuferita ca toate. Lucrau ceasuri in sir in frig, stand in picioare si frecau maturile acelea antipatice pana le sangerau palmele. Vindecarea unor maladii grave prin chinuirea trupului nu era un concept nou, insa administratia lagarului il aplica la scara larga si, din punctual ei de vedere, cu bune rezultate. Zub nu se plangea. Supunerea corpului fata de minte parea totala, in cazul sau. Nu ii era foame, nu ii era frig, oboseala nu il dobora. Duhorile baracii nu il atingeausi lasa impresia ca trateaza murdaria din jur ca un mediu aseptic. Putea fi suspectat ca se bucura chiar de luxul de a i se fi luat totul si de a fi fost nevoit sa umble imbracat in zdrente. Ignorand privatiunile, acestea isi incetau existenta. Cand prietenii sai zaceau ca niste obiecte abandonate, mortificati dupa ziua de munca, Sandu Zub gasea energia necesara sa le repare o haina rupta sau sa le incropeasca din te miri ce carpe o pereche de manusi. Avea mana modelata de biblioteca, prin contactul permanent cu foile de carte; degetele lungi si nervoase invarteau acul improvizat, de parca ar fi tinut intre ele nu o sarma grosolana, ci pana de caligraf a unui copist din alte vremuri. Cand i-am admirat indemanarea, s-a aparat ca de o lauda necuvenita.

-         Am cateva generatii de tamplari in familie.

       Modestia, simplitatea si bucuria copilaroasa a inimii se armonizau cu taria de caracter. Pe masura ce i se accentua slabiciunea fizica, forta sa sufleteasca iradia. Trupul, unealta fragile si stravezie, i se transformase intr-o unealta de unica folosinta: aceea de a-i purta, asemenea unei monturi ieftine de inel, piatra pretioasa a intransigentei morale. Daca Securitatea l-ar fi ocolit si l-ar fi lasat liber, multi puscariasi ar fi fost privati de un tipar de comportament impecabil. In persoana discreta a lui Zub, moralitatea era singurul lucru lipsit de discretie. Devenit model fara sa o stie, el era, in grupul nostru de tineri, pe plan spiritual, arhontele care nu vrea sa fie arhonte.

      Se ferea de spectacol. Desi oamenii ii cereau sa tina lectii de istorie – absolvise facultatea de specialitate ca sef de promotie pe tara – ezita sa-si ia asemenea obligatii. Il intrista, probabil, sa vorbeasca in mijlocul vacarmului. Sunt profesiuni care cer, daca nu mister, o minima regie. Preotul nu intra in altar in costum de baie, ci in odajdii, medicul isi primeste pacientul in halat alb, o sugestie de puritate si posibila vindecare; judecatorul isi marcheaza autoritatea prin roba neagra si larga, in faldurile careia, de prea multe ori, dreptatii nu-i ramane decat sa se rataceasca. Profesorului de istorie Zub ii venea greu sa se zdreseze unor ascultatori ce-si paraseau adesea locul de pe craca, pentru a se aseza direct pe hardaul cu fecale. Orice mister era anulat. Isi tinea totusi conferintele, sobru si academic, ascunzandu-si crisparea in informatii precise si date exacte. Chiar in propriul sau domeniu, cel al istoriei moderne, lasa altora, cu predilectie lui Sasa Ivasiuc, satisfactia si riscul improvizatiei. Ii asculta cu bunavointa, dar participa cu mai multa placere la rozariile organizate de Matei Boila. Rugaciunile catre Sfanta Fecioara se faceau in latina, iar latina se potrivea spiritului sau de ordine si rigoare. Daca Ave Maria ar fi fost in slavona, cred ca ar fi preferat sa-si petreaca timpul de rugaciune dezghiocand in continuare seminte de sorg.''

(Textul apartine lui Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe intelesul tuturor)

Amintiri din 22 decembrie 1989

          Acum  24 de ani eram un copil de clasa a VII-a dintr-un sat argesean aruncat peste Raul Doamnei. Nu-mi amintesc daca eram deja in vacanta, dar stiu sigur ca era o zi de vineri neasteptat de calda, cu un soare primavaratic, dar care nu ma facea totusi sa ies din casa. Cred ca in jurul orei 1 a trecut verisoara mea pe la mine si mi-a  zis, agitata, ca a fugit Ceausescu. Am dat drumul la televizor, pana atunci n-as fi avut de ce, fiindca in timpul zilei nu era emisie. Si dintr-o data am ,,intrat’’ in revolutie si nu m-am mai dezlipit de televizor. Intelegeam ca urmeaza o mare schimbare, dar nu ma gandeam ca viitorul meu si al tuturor celor pe care ii cunosteam o sa fie cu totul altul decat daca am fi urmat linia de pana atunci. Ma bucuram, urmaream revolutia in direct cu o stare de emotie, dar si de perplexitate care cred ca era caracteristica multor adulti. Fusesem pana atunci ferit de multe dintre neajunsurile vietii in epoca de aur: caldura nu ne lipsea fiindca locuiam la tara, hrana de asemenea, hainele nu erau o problema caci parintii se descurcau. Dar, cumva, probabil sub influenta parintilor, am simtit ca unui om ii trebuie mai mult ca sa fie implinit si de aici si marea mea bucurie pentru ca, odata cu fuga dictatorului, va urma o schimbare totala care ne va duce catre o viata incomparabil mai buna.

            Au trecut atatia ani si bineinteles ca multe sperante s-au sfaramat si inima mea sensibila de copil de atunci e azi de nerecunoscut. Dar sa regret acea schimbare din decembrie 1989 cum zic unele sondaje ca ar face-o circa 40-45% dintre romani?!  Sa scuip pe sangele curajosilor si inocentilor de pe strazile Romaniei zdrobiti de ultima zvancnire a cozii fiarei? Sa le spun ca au murit in zadar? Asta nu pot s-o fac. Ei au murit pentru mine si pentru tine fiindca au iesit in strada la capatul rabdarii. Si libertatea pe care o strigau nu era de loc un cuvant atat de lipsit de continut ca azi. Dar azi asa de multi il minimalizeaza considerand ca umplerea burtii este pe primul plan!

         Pe viitoarea mea sotie revolutia a prins-o la coada la carne, unde a asteptat cateva ore sa primeasca de la magazin cota de 4 kg de carne. Cand s-a intors acasa mama ei statea in pragul usii cu matura in mana de minute bune, se uita la televizor si plangea. Toata noaptea nu au dormit urmarind cu ingrijorare, cu teama, cu bucurie, evenimentele in succesiunea lor nebuneasca de chipuri si imagini.

        Pentru prietenul meu Ovidiu revolutia a fost o lectie dura si cruda de supravietuire si teroare. Era militar in termen de cateva luni si a fost trimis impreuna cu unitatea lui sa apere aeroportul Otopeni. In noaptea aceea si-au sapat adaposturi si au ramas inghetati de frig si frica in pamant in timp ce gloantele sosite de nicaieri le treceau pe la urechi. Haosul si senzatia ca poate muri oricand, ca viata lui nu valoreaza nimic, ca sunt cu totii lasati de izbeliste si se poate intampla orice l-au insotit in cea mai lunga noapte a vietii sale.

           Pe o buna prietena a noastra evenimentele din 22 decembrie au ajuns-o in orasul Targoviste, unde lucra la o centrala termica. In timp ce in oras se tragea si tot felul de zvonuri anuntau morti si raniti, ea s-a prezentat la lucru si a urmarit cu incordare si teama usa pe care trebuia sa o apere. Ce ar fi putut face daca un terorist inarmat ar fi intrat cu forta ca sa saboteze centrala? Din pacate multe alte ganduri mai negre nu-i dadeau pace. Mama sa plecase cu o zi inainte in Bucuresti cu mere de la ferma si nu se mai intorcea. Au trecut cinci zile si nu mai stiau nimic de dansa, iar cele mai gerele banuieli pareau ca se vor adeveri. Din fericire insa povestea aceasta n-a avut un final dramatic: mama a aparut si a povestit cum a ajuns in mijlocul suvoiului populatiei iesite pe strazi, cum le-a impartit oamenilor mere si, apoi, s-a ascuns la o cunostinta cinci zile pana a considerat ca se poate intoarce in siguranta acasa.

        Ioana, fata prietenei noastre, avea doar zece luni la revolutie si, fara sa stie, poate ca i-a salvat viata tatalui sau. Pentru ca acesta ar fi vrut sa plece in Bucuresti si sa se alature celorlalti oameni din strada. Dar Ioana, fiindca exista, l-a impiedicat sa isi riste viata. Probabil ca Dumnezeu avea alte planuri cu tatal sau.