REZISTENŢA ARMATĂ ANTICOMUNISTĂ DE LA NUCŞOARA - O SCURTA ISTORIE

   

      Ca în majoritatea regiunilor ţării, şi în judeţele Argeş şi Muscel au avut loc acţiuni de împotrivire sub diferite forme instaurării regimului comunist. Fief al liberalilor şi al ţărăniştilor deopotrivă, cele două judeţe şi-au dat obolul lor de sânge în lupta inegală cu regimul impus de sovietici.

        Semnele răului se iviseră devreme: la 9 august 1946, fruntaşi ţărănişti, avocatul Gheorghe Mihail şi învăţătorul Constantin Popescu au fost asasinaţi în cabinetul judecătorului de instrucţie din clădirea Tribunalului din Piteşti, de un comando „muncitoresc”, în timp ce erau depuse listele electorale ale P.N.Ţ-Argeş. Anul următor, Gheorghe Şuţa, fruntaş muscelean al P.N.Ţ, a fost împuşcat la marginea comunei natale Domneşti de securiştii Dumitrache şi Terceanu(2). Teroarea declanşată de autorităţi, crimele la care s-au dedat, au avut ca replică organizarea în nordul celor două judeţe a unor grupuri armate de rezistenţă. Cele mai importante au fost, în ordinea apariţiei cronologice: gruparea Dragoslavele, iniţiată de colonelul Gheorghe Arsenescu, gruparea de pe Valea Topologului-Argeş, condusă de profesorul Apostol Dumitru, aceea din zona Nucşoara - Râul Doamnei, condusă de locotenentul Toma Arnăuţoiu şi episodic de colonelul Gheorghe Arsenescu, precum şi grupul din comuna Capul-Piscului, cunoscut în documentele securităţii sub numele Şerban-Voican(3).

        Formaţiunea care îngrijora cel mai mult autorităţile comuniste, era aceea iniţiată de colonelul Gheorghe Arsenescu şi locotenentul Toma Arnăţoiu, intitulată ,,Haiducii Muscelului”.

         Date generale despre comuna Nucşoara.

         Pe valea Râului Doamnei în sus, spre nord, unde domină culmea ,,Vârfului Strungii”, la poalele Munţilor Făgăraş, într-o ultimă constelaţie de aşezări rurale, se află comuna Nucşoara. Aceasta se compune din satele Nucşoara, Gruiu, Sboghiţeşti şi Slatina. Urcând din Sboghiţeşti ajungi pe celălalt versant al ,,dealului Gruiului’’, în creasta numită din vechime ,,Plaiul Oii”. De aici, ochiul îmbătat de frumuseţea pădurilor de fag şi brad, ţinteşte spre culmile sudice ale Munţilor Făgăraş.

         În conformitate cu ordinul Ministerului de Interne, nr. 5279/5.05.1949, s-a întocmit o Monografie a judeţului Muscel(4). Astfel, în acel an, comuna Nucşoara făcea parte din plasa Domneşti, alături de comunele: Domneşti, Slănic, Aninoasa, Vlădeşti, Berevoieşti, Pământeni, Ungureni, Corbi, Stăneşti, Pietroşani, Bădeşti, Retevoieşti, Leiceşti, Coşeşti şi Jupâneşti. Comuna Nucşoara cuprindea în anul 1951 patru sate cu „390 gospodării cu ţărani săraci,110 gospodării cu ţărani mijlocaşi şi 7 familii de chiaburi, total populaţie fiind de 1863 locuitori”(5). Tot în acelaşi an se menţiona că această comună avea o suprafaţă împădurită de 152.574 ha. În acest cadru se va constitui una dintre cele mai puternice şi mai longevive grupări armate anticomuniste.

          Constituirea grupului armat „Haiducii Muscelului”

          Gruparea Dragoslavele a fost iniţiată de colonelul Gheorghe Arsenescu în ianuarie-februarie 1948, în zona Muntelui Roşu,având şi susţinerea stareţului Mânăstirii „Cetăţuia”, Pimen Bărbierul. Din acest grup făceau parte ,,mari industriaşi şi proprietari de fabrici şi mori, avocaţi, foşti deputaţi şi ofiţeri deblocaţi care s-au înarmat şi au depus jurământul în faţa stareţului Pimen Bărbierul cu mâna pe cruce şi cu cealaltă pe carabină”(6). În toamna anului 1948, grupul s-a dispersat în ideea ca din primăvara anului următor să treacă la acţiuni împotriva autorităţilor comuniste. Din decembrie 1948, col. Gheorghe Arsenescu, după ce a stat un timp ascuns în Câmpulung-Muscel, a plecat la Bucureşti cu familia unde a închiriat o casă pe numele cumnatului său, Petre Cojocaru(7).

         În ianuarie 1949 au început arestările în zona Câmpulung-Dragoslavele, în rândul celor care formau grupul iniţiat de col. Gh. Arsenescu. Acesta, conştient că în cele din urmă Securitatea va ajunge şi la el, căuta o soluţie să părăsească Capitala. În aceeaşi perioadă, în Bucureşti,se găseau şi alţi fugari din zona judeţului Muscel. Printre aceştia se afla şi lt. Toma Arnăuţoiu, ofiţer deblocat, cu soţia sa precum şi socrul său Nicolae Niţu, cu soţia. Lt. Toma Arnăuţoiu plecase din comuna Nucşoara simţindu-se urmărit „pentru-că posedam arme”(8). Prin intermediul altor fugari musceleni aflaţi în Bucureşti, Toma Arnăuţoiu s-a întâlnit cu Gheorghe Arsenescu care i-a propus constituirea la Nucşoara a unui grup de rezistenţă anticomunistă.                 Astfel, la 1 martie 1949 cei doi au plecat spre Nucşoara unde au ajuns după un popas în comuna Brădet, fiind găzduiţi pentru o noapte de preotul Victor Popescu. La Nucşoara au fost adăpostiţi de părinţii lui Toma Arnăuţoiu, Laurenţia şi Ion Arnăuţoiu, iar mai apoi la fratele lui Toma, Petre Arnăuţoiu. La iniţiativa col. Gheorghe Arsenescu, a început recrutarea nucşorenilor, şi nu numai, în vederea constituirii grupului anticomunist. Pentru a-i convinge pe localnici colonelul aducea ca  argumente că:

- avea puncte cu armament în comunele Juguri, Măţău, Stoeneşti, Dragoslavele, Boteni, Cetăţeni;

- dispunea de legături cu o persoană de la Legaţia Franceză, care urma să-l sprijine cu 8 milioane de lei;

- marile puteri occidentale urmau să declanşeze războiul împotriva U.R.S.S, regimul comunist din România având zilele numărate;

- ţăranii aveau să plătească cote şi impozite, făcându-se şi colhoz.

        În faţa acestor argumente, localnicii au lăsat orice precauţie şi cu dorinţa de a vedea înlăturat noul regim, s-au înscris în organizaţia iniţiată de col. Gherghe Arsenescu şi lt. Toma Arnăuţoiu. Astăzi poate părea naivitate, dar atunci în faţa măsurilor represive ale autorităţilor, argumentele col. Gheorghe Arsenescu au fost acceptate pe fondul speranţei că într-adevăr puterile occidentale nu puteau accepta situaţia impusă de sovietici şi vor reacţiona. Tot mai mulţi localnici de prin satele nordice ale Râului Doamnei au aderat la grup făcând următorul legământ:

         ,,Jurământ

          În numele lui Dumnezeu atotputernicul şi pe sfânta cruce, eu…………… jur să mă fac haiduc, de bună voie şi nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea şi eliberarea Patriei şi neamului din ghearele fiarelor comuniste-bolşevice şi de sub jugul greu al ruşilor.

          Jur credinţă Majestăţii sale Regale Mihai I, Regele tuturor românilor.

          Jur credinţă Guvernului liber al Patriei.

          Jur supunere şi ascultare fără murmur şi fără şovăire, şefului haiducilor.

          Jur să ucid fără milă şi cruţare pe toţi străinii şi ticăloşii care ne-au trădat şi vândut Patria şi neamul şi au adus dezastrul ţării.

          Jur să nu mă despart de fraţii mei de luptă decât după Victoria finală.

În caz de trădare sau de călcare a jurământului,să fiu ucis atât eu cât şi întreaga mea familie.

          Aşa să-mi ajute Dumnezeu” (9).

          O parte a membrilor grupului în frunte cu col. Gheorghe Arsenescu şi lt. Toma Arnăuţoiu au plecat în munte, pe când cei mai mulţi au rămas în sate ca membrii „nedispersaţi”. Rolul acestor elemente nedispersate era surprins de autorităţi în Sentinţa nr. 107/19 iulie 1959: „(…)În scopul procurării de arme şi muniţiuni şi colectării de alimente şi articole de îmbrăcăminte, membrii acestei bande au mai recrutat şi alte elemente de sprijin care trebuiau să rămână la domiciliul lor şi care păstrând legături secrete,dar permanente cu banda,să activeze pentru sprijinirea materială a activităţii bandei”(10).

          Scopul grupului

         Minciuna şi diversiunea au fost şi sunt armele de bază ale comuniştilor. Propaganda oficială îi numea pe cei care luptau în munţi pentru libertate termenul de „bandiţi”, iar grupurile de rezistenţă erau numita „bande”. Chiar şi după evenimentele din decembrie 1989, unii dintre foştii ofiţeri de securitate continuă să considere că ceea s-a întâmplat între 1948 şi 1958 în zona Munţilor Făgăraş nu a fost o formă de rezistenţă la regimul comunist. Generalul Nicolae Pleşiţă, fost comandant al Securităţii, la o emisiune T.V., în anul 1999, preciza că: „N-a existat o luptă de rezistenţă în munţii Argeşului şi Muscelului. Era o grupare cu obârşie în perioada lotrilor (…) aşa este acea zonă, patria lotrilor”. Încercările de se acredita ideea că în România nu a existat o rezistenţă armată anticomunistă pot fi anihilate cu argumente, cel puţin în cazul grupului de la Nucşoara.

        În primul rând structura socio-profesională foarte diversă impune concluzia că nemulţumirea faţă de regimul instaurat prin forţă era generală. Membrii grupului sau susţinătorii lor erau ofiţeri, învăţători, studenţi, preoţi, ţărani, muncitori, întreprinzători. Ceea ce îi unea era nemulţumirea şi teama faţă de ceea cea se întâmpla în ţară. Laurenţia Rizea, fiica Elisabetei Rizea, arăta această teamă: „Când au venit [comuniştii - n.n.] eram măruţă, căsătorită de curând. Ţin minte, cum striga lumea atunci …erau îngroziţi, vin comuniştii, vin ruşii, ne iau pământul, ne duce la colhoz …erau speriaţi că o să mănânce la cazan”(11). Iată câteva exemple în ceea ce priveşte „bandiţii”, „lotrii” care formau „banda” care acţiona în zona Nucşoara:

       - col. Gheorghe Arsenescu s-a născut la 31 mai 1907 la Câmpulung-Muscel, într-o familie cu tradiţie militară, tatăl său fiind căpitan în armată. Tradiţia a făcut ca cei trei băieţi ai căpitanului Ion Arsenescu să urmeze cariera militară, iar cele trei surori ale lor să se căsătorească cu ofiţeri.

         Gheorghe Arsenescu a absolvit cursurile Liceului „Dinicu Golescu” din oraşul natal, iar apoi s-a înscris la Şcoala Superioară de Război pe care a absolvit-o în anul 1924. A fost repartizat în calitate de şef al Biroului de operaţii al Diviziei 20 Vânători de Munte şi a luptat pe frontul de Est. A fost rănit în luptele din Crimeea şi decorat cu Steaua României, cls.III-a, în 1941 şi Vulturul german, în 1942. În martie 1947, a fost deblocat din Marele Stat Major şi scos din armată cu gradul de colonel(12).

        - Toma Arnăuţoiu s-a născut la 14 februarie 1921 în comuna Nucşoara. Studiile primare le-a făcut în localitatea natală, iar mai apoi a absolvit Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chişinău şi Craiova. În timpul liceului, a fost coleg cu Jenică Arnăutu, viitorul conducător al grupului de rezistenţă din Obcinele Bucovinei şi cu Tiberiu Tolescu din mişcarea condusă în Oltenia de generalul Carlaonţ.

         A participat la luptele de pe frontul de Vest, fiind rănit la 26 decembrie 1944 în luptele din Ungaria. A fost decorat cu Ordinul Coroana României cu spade, clasa a V-a cu Panglică şi Virtutea Militară cu frunze de stejar, conform O.Z. nr. 244/1944. La 20.06.1946 a fost trecut la Regimentul de gardă, conform ordinului nr. 2606/1946, de unde a fost trecut în cadrul disponibil conform O.G. nr. 58/1946 şi Legii nr. 433/194613.

        - învăţătorul Alexandru Moldoveanu, s-a născut în comuna Nucşoara, judeţul Muscel. A absolvit Şcoala Normală „Carol I” din Câmpulung-Muscel şi Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Rezervă. A luptat pe frontul antisovietic cu Grupul 3 Vânători de Munte. A fost rănit în mai 1944 şi după ce s-a reîntors pe front, din spital, va fi din nou rănit în luptele din Ungaria. Pentru meritele sale deosebite a fost decorat cu: „Coroana României” cls. a IV-a în grad de cavaler, cu „Virtutea Militară” şi Ordinul „Mihai Vitezul”, cls. a III-a(14).

        Exemplele ar putea continua cu numele unor învăţători precum Gheorghe Popescu, Ion Mica, Ion Arnăuţoiu, Virgil Marinescu,  a preoţilor Nicolae Andreescu şi Ion Constantinescu, a studenţilor Ionel Marinescu, Cornel Drăgoi sau a elevului Alexandru Marinescu. Alături de aceştia s-au implicat ţărani precum Titu Jubleanu cu soţia sa Marioara şi fiul lor Tică sau femeile care au ajutat atât de mult grupul: Maria Plop, Marinica Chirca, Ana Simion şi Elisabeta Rizea.

        Scopul – lupta împotriva regimului comunist – era conştientizat cel puţin la nivelul conducerii organizaţiei. Aşa cum s-a putut observa, jurământul pe cruce şi armă avea evidente conotaţii anticomuniste. Dorinţa de a elibera teritoriul românesc de comunism, „barem până la Piteşti”, cum spunea Toma Arnăuţoiu(15), reiese din acţiunile şi atitudinile grupului de la Nucşoara.

       Acţiunile grupului

       Documentele Securităţii precizează, din punctul de vedere al regimului comunist, caracterul „criminal” al organizaţiei. Luptătorii pentru libertate erau prezentaţi ca ucigaşi de vieţi nevinovate, fiind în mod constant numiţi „bandiţi”, „terorişti”, „fascişti”: „Membrii acestei bande teroriste au săvârşit de-alungul unui şir de ani, din primăvara anului 1949, când s-au constituit în bandă, până în mai 1958, când au fost lichidate ultimele rămăşiţe, un mare număr de acte teroriste, cărora le-a căzut victime lucrători din organele de Securitate, membrii de partid şi cetăţeni. Membrii bandei au ucis nouă persoane şi au rănit altele” (16). Adevărul care se reliefează din cercetările făcute este acela că, exceptând o singură victimă, toate cele opt făceau parte din organele Securităţii care aveau sarcina să-i captureze pe luptătorii din munţi:

      -în dimineaţa zilei de 19 iunie 1949, col. Gheorghe Arsenescu, lt. Toma Arnă uţoiu, Petre Arnăuţoiu, Ion Chirca au fost surprinşi de trupele de securitate în casa părinţilor lui Toma Arnăuţoiu. Luptătorii au reuşit să scape în schimbul de focuri fiind împuşcaţi mortal plutonierul major Constantin Apăvăloaiei şi plutonierul Florea Lungu.

      - unul dintre obiectivele grupului armat anticomunist era lichidarea celor care susţineau noul regim şi care aplicau politica de teroare în rândul populaţiei. Unii dintre aceştia s-au grăbit să confişte pentru ei bunurile celor aflaţi în munţi sau în puşcăriile comuniste. Aşa cum arăta Toma Arnăuţoiu, într-o scrisoare adresată autorităţilor locale  - „…v-aţi mânjit ca câinii la hoit când aţi intrat în gospodăriile noastre”. În acest context s-a produs atacul premeditat al lui Ion Marinescu şi Constantin Jubleanu asupra lui Darie Banu şi Băncescu Ion din comuna Nucşoara, membrii ai P.M.R. Pe 9 iulie 1950, Darie Banu a fost împuşcat mortal, iar Ion Băncescu grav rănit.

      - un alt eveniment soldat cu victime a fost cel din 7 august 1950. În Muntele Dobroneagu, pe marginea râului Vâlsan, Ion Marinescu, Titu Jubleanu şi Constantin Jubleanu au fost surprinşi de organele de securitate care au deschis focul. Schimbul de gloanţe care a urmat, a dus la împuşcarea mortală a locotenentului major, Alexandru Ghiţă şi a caporalului Ion Băloiu, dar şi la rănirea lui Constantin Jubleanu.

        - ziua de 2 septembrie 1950 a dus cu ea alte victime din rândul securităţii. Pe muntele Gălăşescu, Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Ion Marinescu şi Constantin Jubleanu s-au întâlnit cu o echipă de securişti îmbrăcaţi în civil. Partizanii i-au deconspirat şi au urmat schimburile de focuri. În urma acestora au murit plutonierii majori de securitate, Baiş Ghervase, Neniu Dumitru, Venter Teodor şi Maria Tiron(17).

          În vara anului 1951 s-a petrecut un eveniment tragic pentru luptători. La Poienile Vâlsanului, surprinşi de trupele de securitate, Titu Jubleanu, Marioara Jubleanu, Ion Marinescu şi Constantin Jubleanu s-au apărat cu armele. Marioara Jubleanu a fost împuşcată mortal, iar soţul său, Titu Jubleanu, capturat. Cei doi tineri, Ion Marinescu şi Constantin Jubleanu au reuşit să scape.

           Există câteva aspecte neelucidate sau contradictorii în evoluţia grupului de la Nucşoara. La 22 septembrie 1949, sub pretextul că se va întâlni cu alţi comandanţi de grupuri, col. Gheorghe Arsenescu a plecat la Câmpulung unde, în casa familiei Micuda a reuşit să scape dintr-o ambuscadă. Ulterior s-a ascuns în zona Câmpulungului-Muscel la familia lui Apostol Poştoacă, până în anul 1960 când a fost prins prin trădare. Judecat, a fost condamnat la moarte şi executat la 29 mai 1962(18).

        Un alt aspect contradictoriu este cel referitor la uciderea luptătorului Gheorghe Mămăligă de către colegul său, studentul Ion Marinescu, la 6 iunie 1950, eveniment întâmplat pe Valea Vâlsanului. Pe fondul înrăutăţirii situaţiei cauzată de numeroasele arestări în rândul celor care îi susţineau, dar şi a sporiri acţiunilor securităţii, a apărut neîncrederea între ultimi membrii ai grupului: Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Maria Plop, Constantin Jubleanu şi Ion Marinescu. Această neîncredere a dus la asasinarea lui Ion Marinescu de către cei doi fraţi Arnăuţoiu in septembrie 1952. Şi acest eveniment tragic este controversat, ca şi uciderea lui Ion Chirca de către Constantin Mămăligă, în anul 1949. Suspiciunea faţă de aceste evenimente tragice vine de la faptul că informaţiile provin numai din documentele întocmite de Securitate. Or, se ştie că aceasta a făcut tot posibilul pentru a arunca cu noroi pe această pagină, puţin înţeleasă şi de multe ori negată, a istoriei noastre naţionale.

      Cei patru supravieţuitori, fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, Constantin Jubleanu şi Maria Plop la care se adaugă şi micuţa Ioana, fiica lui Toma şi a Mariei, şi-au găsit adăpost în satul Poinărei din comuna Corbi. În acest adăpost au stat până în anul 1958, când prin trădarea unui localnic, Grigore Poinăreanu, au fost arestaţi cu excepţia lui Constantin Jubleanu, care a fost împuşcat de securitate în momentul capturării pentru că s-a opus (19).

       Solidaritatea anticomunistă a locuitorilor din zona Nucşoara

       După fiecare acţiune a luptătorilor din munţi, Securitatea mărea efectivele care aveau ca misiune prinderea partizanilor. Aceştia aveau însă „bordeie pe toate văile şi pe toate dealurile”. Condiţiile în care trăiau erau extrem de dificile şi cu siguranţă n-ar fi rezistat dacă nu ar fi fost ajutaţi de oamenii locului.

        Solidaritatea localnicilor dar şi a celor din zone mai îndepărtate cu luptătorii din munţi poate fi dovedită prin numeroase exemple. Aria celor care i-au ajutat este întinsă: din Slatina, sat aparţinând comunei Nucşoara şi până în comuna Pietroşani, şi din comuna Brădet până la Campulung-Muscel. Toţi vor plăti cu ani grei de închisoare iar unii chiar cu viaţa ajutorul dat. Câteva exemple:

       - preotul Ion Drăgoi, a fost printre primii care au aderat la grup. Intelectual de marcă al satului, membru al P.N.Ţ., în 1949 a depus jurământul în casa lui Gheorghe Rizea. În anul 1950 a fost prins, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare corecţională. A fost arestat din nou în anul 1958 şi condamnat la moarte prin Sentinţa nr.107 din 19 mai 1959.

      - Alexandru Moldoveanu, învăţător din Nucşoara, adera la grup în 1949. I-a ajutat pe partizani cu alimente şi informaţii. În anul 1958 a dus o scrisoare părinţilor fraţilor Arnăuţoiu prin care aceştia îi anunţau că sunt sănătoşi. Aresta în anul 1958, a fost condamnat la moarte prin aceiaşi sentinţă nr. 107/1958.

       - învăţătorul Gheorghe Popescu, din satul Poinărei, i-a ajutat pe cei din mişcarea de rezistenţă cu arme depozitate în turla bisericii din localitate. Le-a dat alimente şi informaţii. În câteva momente el a fost ajutat de soţia sa, Maria şi de fiul său, Gogu, student la Geologie. Gheorghe Popescu a fost condamnat în anul 1951 la 6 ani închisoare corecţională pentru ca în anul 1958 să fie din nou arestat şi condamnat la moarte prin Sentinţa nr.119/4 iunie 1959. Fiul său, Gogu Popescu a fost condamnat la 10 ani muncă silnică ca şi mama sa, Maria Popescu, prin Sentinţa nr. 203/4 noiembrie 1959.

       - preotul Ion Constantinescu, din satul Poinărei va adera la grupul de rezistenţă anticomunist în octombrie 1951, prin intermediul colegului său, preotul Nicolae Andreescu. Dat fiind apropierea locului unde se adăposteau ultimi luptători de casa preotului Constantinescu, atât preotul cât şi familia sa i-a ajutat pe aceştia foarte mult. Prin intermediul lui Ion Grigore din Domneşti, le-a trimis un aparat de radio-recepţie marca „Prior” în data de 24 ianuarie 1957. În martie acelaşi an, pe lângă alimente şi informaţii, le înmânează poeziile transcrise de Gheorghe Popescu în închisoare. Aceste poezii scrise de Radu Gyr erau: „Voi n-aţi fost cu noi în celulă”, „Scrisoare din Aiud”, „Foamea”, „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”. După ce le-a citit, Toma Arnăuţoiu le-a copiat într-un caiet. În ajutorarea celor ameninţaţi de Securitate s-au implicat şi Iustina, soţia preotului precum şi Iuliana, fiica lui. Acestea i-au ajutat cu alimente, le-au confecţionat mănuşi de lână, iar după ce s-a născut fetiţa, Ioana, Iuliana a ajutat-o foarte mult pe Maria Plop (20).

         Preotul Constantinescu era un om deosebit, plin de bunătate. Dincolo de sentimentele anticomuniste, el i-a ajutat pe ultimi supravieţuitori ai grupului de rezistenţă şi din milă creştină. Era un om cult, cunoştea patru limbi străine, era o adevărată binefacere pentru comunitatea în care trăia. Pentru ajutorul dat partizanilor a fost condamnat la moarte prin Sentinţa nr.107/19 mai 1959. Nu au fost uitate nici soţia şi fiica sa. Preoteasa Iustina a fost condamnată la 15 ani de muncă silnică, prin Sentinţa nr.108/19 mai 1959, iar Iuliana, tânăra profesoară de franceză, la 12 ani de muncă silnică, prin Sentinţa nr.174/12 septembrie 1959.

        - Nicolae Băşoiu, ţăran din comuna Stăneşti, a fost recrutat în anul 1950 din iniţiativa Elisabetei Rizea. În acţiunile de ajutorare s-au implicat şi soţia sa, Filofteia şi fiul lor Gheorghe. De mai multe ori, luptătorii au găsit adăpost la familia Băşoiu, fiind ajutaţi de membrii acestei familii foarte mult. Filofteia Băşoiu le aducea veşti de la părinţi, iar de la preotul Ilie Dragomir, 300 de lei şi arme în căruţa cu fân. Tot preotul amintit, prin intermediul Filofteei Băşoiu, le mai trimite medicamente după ce în anul 1956, Maria Plop născuse fetiţa ei şi a lui Toma Arnăuţoiu. În anul 1955, trimis de Toma Arnăuţoiu, Nicolae Băţoiu a mers la Piteşti căutându-l pe dr. Mărtoiu în legătură cu situaţia Mariei Plop. De asemenea, el le-a trimis suma de 1000 de lei de la Nicolae Ionescu din Bucureşti, bani aduşi prin intermediul Elisabetei Rizea.

În anul 1959, Nicolae Băşoiu a fost condamnat la moarte prin Sentinţa nr. 107/19 mai 1959, Filofteia Băşoiu şi Gherghe Băşoiu prin Sentinţa nr.174/12 septembrie 1949, la 15 şi respective 20 de ani muncă silnică.

       În total, prin Sentinţele date de Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, au fost condamnate la diferite perioade de detenţie peste 100 de persoane. Dintre acestea, 16 au fost condamnate la moarte prin Sentinţele nr. 107, 108 din 19 mai 1059 şi Sentinţa nr. 119 din 14 iunie 1959:

         Toma Arnăuţoiu (ofiţer), Petre Arnăuţoiu (ţăran), Titu Jubleanu (ţăran), Constantin Popescu (ţăran), Ion Săndoiu (ţăran), Nicolae Andreescu (preot), Ion Constantinescu (preot), Nicolae Sorescu (cioban), Nicolae Băşoiu (ţăran), Gheorghe Tomeci (proprietar), Alexandru Moldoveanu (învăţător), Ion Mica (învăţător), Gheorghe Popescu (învăţător), Ion Drăgoi (preot), Benone Milea (ţăran), Niţu Nicolae (proprietar). Toţi au fost executaţi la închisoarea Jilava, în noapte de 18/19 iunie 1959, începând cu orele 21, la intervale de 15 minute, primul executat fiind Toma Arnăuţoiu.

          Cei care au supravieţuit acelor evenimente au avut de înfruntat greutăţi enorme în temniţele comuniste dar şi după ce au fost puşi în libertate. Destinul familiei preotului Ion Constantinescu este simbolic pentru consecinţele tragice care i-au însoţit pe cei care au fost solidari cu grupul anticomunist de la Nucşoara:

- Ion Constantinescu, executat la Jilava în 1959;

- Iustina Constantinescu, 15 ani muncă silnică;

- Iuliana Preduţ-Constantinescu, 12 ani muncă silnică;

- Maria Popescu, sora Iustinei Constantinescu, 10 ani muncă silnică;

- Gheorghe Popescu, cumnatul preotului Constantinescu, executat la Jilava în anul 1959;

- Gogu Popescu, fiul lui Gheorghe Popescu, 10 ani muncă silnică;

- Alexandru Marinescu, ginerele familiei Popescu, 20 ani muncă silnică;

- Nicolae Andreescu, căsătorit cu nepoata Iustinei Constantinescu, executat la Jilava în anul 1959;

- Maria Andreescu, nepoata Iustinei Constantinescu,15 ani muncă silnică.

         În cartea sa „Speranţe încătuşate”, Iuliana Preduţ-Constantinescu face afirmaţia:

       „… Şi această însuşire a pătimiri neamului nostru s-ar putea întregi cu numele unor rude mai apropiate sau mai îndepărtate care s-au jertfit sau au avut demnitatea şi curajul, într-o vreme atât de chinuitoare pentru români, să-şi ridice glasul împotriva regimului totalitar comunist”(21).

         Represiunea a fost fără milă. În sate precum Poinărei, Nucşoara, Brăduleţ, Corbi, Domneşti, Stăneşti sunt numeroase familiile care au urmat destinul familiei preotului Constantinescu. De reţinut că din cei 16 condamnaţi la moarte, numai cinci au fost luptători activi în munţi, restul, alături de alţi condamnaţi la ani grei de temniţă, i-au ajutat doar pe partizani. Nu s-a ţinut cont de acest lucru şi toţi cei 16 au fost executaţi.

          Justiţia oarbă comunistă, prin Tribunalul Regiunii a II-a Militară Bucureşti şi apoi Tribunalul Suprem, a dictat pedepse fără milă şi fără discernământ, meritându-şi mai degrabă termenul de „injustiţie”.

         Condiţiile de teroare impuse de Securitate în zonă i-a făcut pe localnici temători. Teama acesta nu a dispărut nici astăzi în totalitate. Oameni devin suspicioşi când este abordat subiectul, „partizani”. Imaginea negativă proiectată de Securitate asupra grupului anticomunist a rămas încă în conştiinţa multora. Foarte multă lume a avut de suferit şi acesta este greu de uitat. Momentele tensionate din cadrul grupului mai răbufnesc şi acum între cei care au supravieţuit. Proprietăţile confiscate celor arestaţi s-au restituit greu şi nu în totalitate. Foştii colaboratori ai Securităţii sau descendenţii lor sunt astăzi potentaţii locali. Mulţi dintre cei care au pătimit, îşi duc traiul greu chinuiţi de amintirea anilor de detenţie. Dar atunci când stai de vorbă cu ei şi le capeţi încrederea, simţi din vocea lor mândria de a nu se fi plecat, de a fi luptat, cu toate riscurile, împotriva unui regim totalitar, antinaţional.

         În sensul celor de mai sus merită să consemnăm şi următoarele:

       - nici unul dintre condamnaţii la moarte nu a fost graţiat şi nici nu a avut pedeapsa comutată, deşi s-au făcut cereri la Prezidiul Marii Adunări Naţionale;

       - nici unul dintre ei nu are mormânt, nefiindu-le cunoscut nici astăzi locul în care rămăşiţele lor pământeşti au fost aruncate;

       - nu au beneficiat de reabilitare pe calea justiţiei nici după evenimentele din decembrie 1989. Nici astăzi nu s-a stabilit dacă participanţii la rezistenţa armată anticomunistă, sunt consideraţi în continuare „bandiţi” sau mai degrabă eroi ai acestei lupte. În acest sens evocăm personalitatea regretatului Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului de pe versantul Nordic al Munţilor Făgăraş, care s-a stins din viaţă fără să fi primit un răspuns la întrebarea care a pus-o de atâtea ori autorităţilor: este „bandit” sau erou?

         Bazându-ne pe documentele de arhivă şi pe mărturiile celor implicaţi în acţiunea de rezistenţă anticomunistă în munţi, care demonstrează în mod cert eroismul în faţa regimului de ocupaţie, ne luăm îngăduinţa de a sugera:

       - reabilitare juridică a acestora din iniţiativa organelor de justiţie de astăzi;

       - statul român să construiască monumente în amintire tuturor luptătorilor, în zonele în care au acţionat;

       - muzeele de istorie să amenajeze câte o sală specială cu dovezi ale rezistenţei armate anticomuniste.

         După cum se ştie, nimic nu lămureşte mai bine prezentul şi căile alese spre viitor decât modul cum o societate înţelege să-şi asume trecutul. Aşa cum se subliniază cu atâta insistenţă că România a fost ultima ţară europeană din blocul sovietic care s-a eliberat de comunism, tot aşa trebuie insistat în evidenţierea faptului că, la începuturile comunismului, a existat o mişcare de rezistenţă armată anticomunistă în care a fost implicat un segment numeros al populaţiei ţării noastre.

Note:

* profesor, Şcoala Nr. 11 Mihai Eminescu Piteşti

1 Fragmente din lucrarea aflată în pregătire, ,,Rezistenţa armată în judeţele Argeş şi Muşcel’’, autor Ion Ştefan.

2 Cicerone Ioaniţiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, Ed. Hrisovul s.a., Bucureşti, 1993, vol. I, p. 161.

3 Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.), Fond Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, Sentinţa nr.59/5 iunie 1958.

4 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană-Argeş (în continuare se va cita A.N.D.J.-Argeş), Fond Prefectura judeţului Muşcel, dosar nr. 13/1949, f. 86.

5 A.N.D.J.-Argeş, Fond Consiliul Popular Nucşoara, Mapa cu rapoarte pe anii 1951-1952.

6 A.M.R Fond Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, Sentinţa nr.11/12 februarie 1962.

7 Maria Arsenescu-Budulca, Sunt soţia „,teroristului” Gheorghe Arsenescu, în Memoria, nr.8/1999, p. 55.

8 Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei,procesului, detenţiei, Ed. Vremea, Bucureşti,1997, pp. 655-656.

9 Ibidem, p. 83.

10 A.M.R., Fond Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, Sentinţa nr.107/19 mai 1959.

11 Irina Nicolau, Theodor Niţu, Povestea Elisabetei Rizea, Ed. Hunanitas, Bucureşti., 1993, p.48.

12 A.M.R., Memorii Tineri, Dosarul personal al colonelului Gheorghe Arsenescu.

13 Ibidem, Extras din Registrul de control al ofiţerilor de cavalerie, vol. 7.

14 Ibidem, Memorii Tineri, Dosarul personal al căpitanului de rezervă Alexandru Moldoveanu.

15 Informaţie transmisă de Eugen Chirca, membru activ al grupului până în decembrie 1949 când a fost prins de Securitate. Prin Sentinţa nr. 372/1951 a fost condamnat la 8 ani de închisoare.

16 A.M.R., Fond Tribunalul Militar Bucureşti, Regiunea a II-a, Sentinţa nr. 107/19 mai 1959, f. 11.

17 Ibidem, Fond Sentenţiere/1959.

18 Ibidem, Sentinţa nr.11/12 februarie 1962.

19 Din discuţiile cu locuitorii satului Poinărei, aceştia susţin că tânărul luptător s-ar fi sinucis. Varianta oficială a Securităţii este că el a fost împuşcat mortal.

20 Informaţii obţinute din sentinţele aflate în A.M.R. şi din interviurile luate locuitorilor şi supravieţuitorilor, tot mai puţini, ai acelor evenimente.

21 Iuliana Preduţ-Constantinescu, Speranţe încătuşate, Ed. Tiparg, 2003, p. 58.

Prof. Ion Stefan

Scoala nr. 1 Pitesti (astazi Scoala Gimnaziala ,,Nicolae Simonide'' Pitesti)