Geto-dacii între poligamie şi asceză

Din scrierile autorilor antici s-au păstrat informaţii ce demonstrează faptul că aceştia cunoşteau realităţile societăţii geto-dace. Ne parvin în acest sens relatări care ating aspecte ale moravurilor geto-dacilor. Cu toate acestea poligamia şi asceza în societatea geto-dacă sunt teme puţin tratate în istoriografia românească.

Căsătoria în societatea geto-dacă

Moravurile tracilor, fără îndoială, comparativ cu cele ale grecilor, sunt cele ale unui popor barbar în special din perspectiva familiei trace: poligamia, prin care se singularizează aria nord-tracică , a cărei sexualitate excesivă este pusă pe seama barbariei . Aşa cum remarca şi Grigore Tocilescu, căsătoria era practicată şi percepută sub conotaţiile ei mercantile, „o afacere de comerţ” . În acest sens Herodot scria că: „…nevestele … şi le cumpără cu bani grei de la părinţi” iar Xenofon raportează singur propunerea făcută de regele odrysilor Seuthes: „eu îţi voi da ţie Xenofon, o fată, şi dacă tu ai vreo fată vreau s-o cumpăr de la tine, dupa obiceiul trac…” .
În ceea ce priveşte căsătoria, mai bogate sunt informaţiile lui Pomponius Mela (sec. I), care scria: „...fetele de măritat nu sunt date bărbaţilor de către părinţi, ci în mod public sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute. Se face într-un fel sau altul, după cât sunt de frumoase şi de cinstite.Cele cinstite şi frumoase au un preţ bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soţie” .
Ceremonialul căsătoriei este foarte bine surprins de Solinus: „Femeile de măritat se duc la bărbaţi nu după hotărârea părinţilor, ci acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat şi… se căsătoresc nu după obiceiuri, ci după preţuri; iar cele năpăstuite din pricina urâţeniei lor îşi cumpără cu zestrea lor bărbaţii cu care se mărită” .
Răspunsul la întrebarea: de ce se căsătoreau geto-dacii nu este clar. Un motiv temeinic ar fi obiceiul. Ipoteza căsătoriei pentru a duce neamul mai departe nu are susţinere, dat fiind faptul că la traci castitatea nu era o virtute, astfel copii se puteau naşte şi în afara căsătoriei. Aceasta teză este probată şi de inscripţia următoare: „Byzos, Bithys şi Tarsas au înălţat monumentul tatălui lor, cât şi mamei lor Melgis, ca să consacre memoria părinţilor lor legitimi” . Grija de a menţiona că părinţii le-au fost legitimi relevă dezordinea din familiile tracilor. Horaţiu remarcă: “acolo femeia nu se face vinovată faţă de copii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă” . Horaţiu laudă castitatea familiei dace, virtuţile femeilor ce sunt fidele soţilor şi legăturile strânse ale căsătoriei. Aceasta remarcă este făcută de scriitorul latin şi în ideea de a „biciui viciile societăţii romane” . Zestrea viitoarelor neveste ar fi putut fi un motiv destul de solid pentru bărbaţi de a se căsători şi de a-şi spori pe aceasta cale averea.
Căsătoria la geto-daci nu se constituia ca un act cu valoare juridică pe care nicio autoritate publică nu era chemată pentru a-l sancţiona, fiind asemănător logodnei.
Divorţul deasemenea nu trebuia sancţionat de vreo autoritate publică. Se obţinea cu uşurinţă, necesar fiind consimţământul ambilor parteneri: „dacă vreuna din soţii este nemulţumită, părinţii îşi pot lua înapoi fata, după ce restituie ceea ce au primit pe ea” .

Statutul femeii în societatea geto-dacă

Spre deosebire de Heracleides Ponticul unde femeile sunt văzute în condiţia lor servilă, „folosite ca pe nişte slujnice” la Herodot şi la Pomponius Mela ele aparţin unei lumi nobiliare şi eroice. Nobleţea şi eroismul, în general al femeilor trace, reiese şi din descrierea unui moment al ceremoniei funerare: “Nici femeile nu au o fire mai slabă. Ele doresc din cale afară de mult să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să fie îngropate împreună. Deorece un bărbat are mai multe soţii, pentru a dobândi aceasta cinste ele dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are moravurile şi conduita cele mai bune, iar cea care învinge la această întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniştească aduc lângă rug arme şi daruri, spunând că sunt gata să se lupte cu sufletul celui mort spre a şti dacă acela permite căsătoria” . Dacă nu se desfaşura o luptă, pe femei le aşteptau peţitorii.
Din cele transmise de Herodot se poate intui cu uşurinţă că tracii, în general, nu puneau preţ pe virginitatea fetelor, acestora fiindu-le permis să aibă legături cu bărbaţii, dar după căsătorie “… îşi păzesc însă nevestele cu străşnicie” .
De notat este şi faptul că „soţia cu zestre nu ajungea stapâna bărbatului” . Acest aspect vădeşte o societate patriarhală în care femeile şi copii erau victime ale discriminării. Această discriminare făcea din femeie, aşa cum s-a observat şi mai sus, o marfă de schimb: „la moartea bărbatului, femeile sunt moştenite, întocmai ca şi celelalte lucruri” (Heracleides Ponticul).
Evoluţia statutului femeii în societatea geto-dacă nu este cunoscută, cert este că ele încep să se bucure de o mai mare consideraţie. Ilustrative în acest sens rămân informaţiile de la Trogus Pompeius (sec I) care scria că dacii: „... în vremea regelui Oroles se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată au fost siliţi din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor”. Deasemenea, contextul războiului daco-roman din 101-102, pentru eliberarea sorei sale capturată de romani, „Decebal fu gata să se învoiască la toate ce i s-ar fi poruncit...” .
În condiţia lor servilă, aşa cum ni le înfăţişează Heracleides Ponticul, femeile fac toate treburile gospodăriei singure, ele macină grâul în râşniţele de mână, cară apă, purtând vasele pe cap, ţes pânza de canepă din care fac hainele bărbaţilor şi îi servesc pe aceştia în toate chipurile .
Deschiderea porţilor înţelepciunii către femei în acele vremuri era o inovaţie . Orficii se arătau în general puţin favorabili sexului feminin. În confirmarea realităţii acestei misoginii avem informaţii clare: „nu există nimic mai neruşinat şi mai rău decât femeia” ar fi spus Orfeu citat de Clement din Alexandria. Mulţi pitagoricieni se vor arăta misogini, însă maestrul Pitagora a avut o altă atitudine şi nu a închis templul femeilor. Astfel, într-o societate geto-dacă a cărei spiritualitate a fost profund marcată de Zalmoxis, ucenicul lui Pitagora, sărbătorile şi rugăciunile publice erau patronate de femei.
Amploarea cucerniciei şi implicării femeilor în viaţa spirituală poate fi bine intuită în cuvintele unui soţ nemulţumit de costurile prilejuite de aceste ritualuri: „ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi, cei căsătoriţi, căci mereu e nevoie să se facă o serbare” . Acest aspect poate fi considerat şi ca o marcă a superiorităţii moralităţii femeilor geto-dace, raportată la soţiile grecilor, care cheltuiau sume mari pentru un lux nesabuit, excese fastuoase în veşminte şi podoabe, exces care crează desfrâul şi decadenţa cum susţine Iamblichos .
În ciuda faptului că femeile preotese apar figurate în arta getică, prezenţa lor efectivă nu este confirmată de niciun izvor scris .

Poligamia, un privilegiu al nobililor?

Poligamia ce singularizează aria nord-tracică, o lume contrastantă cu cea a grecilor nu se constituie ca un fapt de dată recentă al acelor vremuri. Poligamia pare a fi un obicei foarte vechi cu origini ce se fixează în timpuri mitice, caracterizate prin sexualitate neînfrânată: Orfeu sfârşeşte sfâşiat de femeile trace, delirând din exces de pulsiune erotică; Boreus o violează pe prinţesa Oreithya; Tereus îşi violează cumnata iar apoi îi taie limba ca să nu poata fi denunţat; iubirile pederastice ale lui Apollo. Arrian, citat de Eustathius (sec. XII), scria; „la traci era obiceiul să aibă multe femei...iar obiceiul acesta se spune ca îşi trage obârşia de la regele Doloncos, [fiul lui Cronos n.n.] care a avut mulţi copii de la multe femei” . De la Herodot se păstrează o primă informaţie ce relevă poligamia tracilor: „...fiecare ţine în căsătorie mai multe femei” .
Menandru, bun cunoscător al realităţilor istorice, citat de Strabon, spunea: „noi,tracii cu toţii cât suntem, şi mai ales noi geţii, căci eu sunt get şi îmi fac gloria de neamul meu, nu prea suntem abstinenţi; la noi geţii, niciodată nu se ia mai puţin de zece, unsprezece sau douăsprezece femei şi de mai multe ori ne căsătorim şi cu mai multe. Şi dacă cineva moare neavând decât patru sau cinci femei, poporul zice: sărmanul om! El nici nu a apucat să se însoare, nici nu a gustat amorul... ” .
Daca poligamia era un aspect generalizat la geto-daci nu se ştie, cum nu se ştie nici dacă era o practică exclusivă a aristocraţiei. Lipsa informaţiilor despre momentul pătrunderii în viaţa geto-dacilor a poligamiei privează cercetările de un aspect important al determinării proporţiilor şi specificului cu care a fost practicată.
Pornind de la premisa că Zalmoxis ar fi introdus poligamia sau doar a acceptat-o, s-ar putea crede că această practică, cel puţin în etapa incipientă propovăduirii de către Zalmoxis a credinţei sale era practicată doar de clasa conducătoare. În acest sens Herodot lasă să se întrevadă că cei nobili vor fi continuatorii lui Zalmoxis: „a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte” . Vasile Pârvan considera că doar aristocraţii erau poligami: „putem afirma că e un fenomen general, nu numai la popoarele barbare, ci şi la cele culte, ca treaptă stăpânitoare a societăţii să practice poligamia în vreme ce poporul de rând rămâne strict monogam” . Hadrian Daicoviciu împărtăşea această opinie.
În sprijinul tezei că aristocraţia ar fi fost poligamă, pe când poporul de rând ar fi fost monogam, Vasile Pârvan aduce ca argument pasajul păstrat de la Stephan Byzantionul: „legea geţilor este ca soţia să fi fost jertfită soţului” . Acesta foloseşte cuvântul soţia la singular şi articulat cu articol hotărât, ceea ce denotă faptul că era singură.
Faptul că poligamia ar fi fost înlăturată de reformatorul Deceneu este posibilă. Grigore Tocilescu afirma că în urma reformei politico-religioase a lui Deceneu, „obiceiurile poligamice, comune gintei trace, nu mai domneau în Dacia” .

Asceza – calea spre nemurire?

În sânul populaţiilor trace existau şi celibatari. Poseidonius, citat de Strabon, afirma că „misii [alături de care se înţeleg şi unii geţi n.n.] se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi... se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit” . Unii sunt numiţi adoratori ai zeilorsau (umblători prin fum). Foloseau probabil fumul ca agent halucinogen . Cei care nu au relaţii sexuale sunt numiţ (înemeietorii). Decev a explicat convingător originea denumirii de „”, ca o coruptelă de la „” (cei care se abţin de la plăcerile lumeşti) .
Flavius Iosephus , făcând referire la modul de viaţă al acestora, îi numeste (cei mai mulţi). Mai indicată şi mai corectă ar fi traducerea acestui termen drept „cei mai buni”, adică o elită religioasă .
A. D. Xenopol considera că religia lui Zalmoxis a dat naştere unei clase de călugări vegetarieni, caşti şi celibi, numiţi la geţi „” iar la daci „”.
În ceea ce priveşte vegetarismul absolut, acesta este un mit atât la Pitagora cât şi la Zalmoxis . Jertfele ce presupuneau sacrificiile animale erau săvârşite de preoţi, iar carnea era consumată într-un festin comun cu zeii .
Comunităţile ascetice la daci apar la scurt timp dupa ce în lumea elenistică neopitagoreicii şi orficii au impus ca mod de viaţă izolarea şi vegetarismul. Strabon, când face referire la vegetarism, nu-i menţionează şi pe călugării daci ca adepţi ai acestui stil de viaţa, doar pentru faptul ca ei nu existau în acea perioadă.

Zoe Petre, realizând o lectura critică a izvoarelor greceşti, referitoare la geţi, conchide că:

„Polaritatea particularităţilor de civilizaţie atribuite geţilor în textele antice, care fac să coexiste în aceste ţinuturi de margine abstinenţa şi excesul, poligamia şi celibatul, vegetarismul şi sacrificiile umane, reorganizează atât de drastic informaţia de pornire, încât e aproape imposibil pentru exegeza modernă să regăsească eventuale date reale ce s-ar ascunde îndărătul acestei viziuni. ”

Fragmente din lucrarea de licenta a prof. Iulian Petrescu de la Scoala Nr. 84 Bucuresti