Zilele trecute căutam prin materialele mele din arhivă
şi am dat de acest text scris imediat după venirea acasă de la Sighetul Marmaţiei
în iulie 2008. Era în formă brută încă, l-am retuşat şi îl pun pe blog pentru că
eu cred că este interesant să se vadă cum am evoluat în ultimii ani, pornind de
la începuturile reprezentate de vară 2008 până la hotărârea grea ce am luat-o
acum o lună de a mă lansa în blogosfera pe un anumit domeniu de istorie şi
memorie. Cel mai bine ar fi să plec de la cuvintele doamnei Blandiana, emblema
ale întregii activităţi desfăşurate din 1993 încoace la Sighet: ,, Atunci când
justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă
de justiţie.’’
Şcoala de Vară de la Sighet şi-a închis porţile
de două zile şi încerc să îmi lămuresc unele gânduri, poate chiar sentimente
scriind despre experienţa pe care am trăit-o acolo timp de o săptămână.
Simţămintele
ce mă încearcă nu aş putea să spun neapărat că sunt puternice, dar în orice
caz, sunt cu totul noi. Nu ştiu dacă ar fi cazul să le leg de un fel de
,,lovitura intelectuala’’, de un fel de trezire, dar în acelaşi timp confuzie
intelectuală sau un melanj al acestora.
Cert
este că aceste emoţii îmi produc un fel de nelinişte, mă îndeamnă să fac ceva,
să nu stau să treacă timpul pe lângă mine şi să se estompeze, să le uit. Mai
greu este însă că acest ceva ce trebuie făcut nu mi se releva, nu pot să îl
identific cu certitudine şi să îmi urmăresc scopul clar pornind de la acest îndemn.
Starea mea de spirit este însă bună, parcă am primit
un cadou neaşteptat sau mi s-a spus un lucru pe care prea puţini îl ştiu şi
care mă face să cresc în ochii mei…
Acum, la concret…
Impresia pe care mi-au produs-o Ana Blandiana şi
Romulus Rusan a fost neaşteptat de bună, din prima zi, zi de zi, cunoscându-i
tot mai bine am ajuns să îi admir şi să doresc să fac în aşa fel încât să nu le
înşel încrederea cu care am fost trataţi şi speranţa lor că am putea să facem
ceva, să transmitem ‘’memoria’’ mai departe copiilor.
Sinceritatea şi uneori naivitatea doamnei Blandiana, îndârjirea
cu care şi-a susţinut scopurile au fost remarcabile. Un amic de la Sighet îmi
spunea cât îi admiră pe cei care toată viaţa urmăresc un scop important, care
lupta îndârjit pentru el. Iar acum cunoştea asemenea persoane aici.
Doamna Blandiana şi domnul Rusan s-au ocupat timp de 15 ani de acest Memorial încercând din răsputeri să îl
transforme într-o imagine clară şi acuzatoare a rezistenţei anticomuniste si a represiunii. Inaugurarea
Şcolii de Vară, primele 10 ediţii au avut ca scop transmiterea memoriei către
cei mai buni elevi, copii deosebiţi preocupaţi îndeosebi de istorie. Cu siguranţă
că în rândul multora s-a trezit gustul pentru dezvăluirea adevărului şi
restabilirea dreptăţii, dar numărul lor, a celor privilegiaţi a fost prea mic,
nu avea cum să fie altfel.
Anul acesta însă s-a încercat un lucru mult mai
important, din punctul meu de vedere. Introducerea studiului represiunii
comuniste la nivel naţional vă avea un efect serios în păstrarea ‘’memoriei’’,
chiar dacă, că peste tot, că întotdeauna, mulţi nu vor fi interesaţi deloc de
acest subiect.
După mine, doamna Blandiana, care a suferit o
grea deziluzie în anul
1996 prin trădarea de către Emil Costantinescu a unor idealuri anticomuniste,
ar putea obţine acum un mare succes, acela de a influenţa generaţii de elevi
pornind de la nivel instituţional.
Chiar şi un curs opţional, bine pregătit, bine
predat, ar fi o victorie, ar putea, până la urmă să fie un precedent şi, cu sprijin
politic, să se introducă în cele din urmă şi o oră obligatorie.
Am urmărit zi de zi conferinţele de la Sighet,
dezbaterile şi intervenţiile doamnei Blandiana până când s-a discutat despre
subiectul pentru care am fost invitaţi acolo. Acum, la sfârşit îmi dau seama
cum majoritatea micilor prelegeri ţinute de dânsa au prefigurat doar discuţia
finală, au pregătit doar terenul. Cu pasiune şi cu înfrigurare parcă, şi-a susţinut
cauză, a pus întrebări, a cerut explicaţii, ne-a invitat să venim cu idei, ne-a
cerut să o ajutăm, ne-a cerut să nu plecăm fără a stabili ceva, fără a pune
bazele unui plan care să poată fi susţinut la minister.
Într-adevăr dânşii sunt puţin informaţi asupra învăţământului
la disciplina istorie, nu știau nici măcar
câte ore de istorie se predau acum în şcoală, nici vorbă să cunoască
modalitatea prin care s-ar putea introduce o nouă oră sau un opţional. De aceea
au fost cam descumpăniţi, descurajaţi, dar şi-au revenit şi au susţinut în
continuare cu îndârjire planul dumnealor. Chiar şi după terminarea, în ultima
zi, a conferinţelor, doamna Blandiana a cerut celor ce mai doresc să continue
discuţiile să meargă într-un birou să vorbească separat. Din păcate concluziile
oficiale, hârtia care ar fi trebuit să exprime poziţia noastră, nu a fost gata
până când am plecat. Rămâne impresia puternică pe care ţi-o lasă nişte
oameni ce îşi urmăresc obiectivul cu perseverenţă, o cauză care în lipsa justiţiei
încearcă să facă dreptate sutelor de mii intraţi în maşina de tocat suflete şi
trupuri comunistă.
În
toamna 2008 într-adevăr s-a introdus un curs opţional la nivel liceal pentru
studiul istoriei regimului comunist. Eu personal, am schimbat opţionalul meu de
atunci cu ,,Rezistenta
anticomunistă şi represiunea în zona Arges-Muscel’’ predat timp de doi ani şi
,,Rezistenţa anticomunistă şi represiunea în Romanaia (1945-1989) în perioada
2010-2011. Despre roadele acestora, voi vorbi în alt material, ele sunt încă
acrişoare, dar deja simt şi o adiere de toamnă şi încep să apară mult râvnitele
satisfacţii. A fost tare greu, este în continuare, atunci când o faci cu
suflet, dar sunt fericit că am găsit locul unde să pun suflet. Alţii nu îl au…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu