Inca o lectie de istorie cu domnul Aristide Ionescu

           Ieri a fost 1 aprilie şi împreună cu cei mai buni elevi de la ,,Căutătorii de Comori’’, cu soţia care este tot profesoara de istorie şi cu domnul director al Scoliii Leicesti am plecat spre Piteşti unde urma să participăm la un proiect al ISj Argeş şi Muzeului Judeţean numit ,,Micul Arheolog’’. Pentru că obsesia mea este bine cunoscută de toţi cei care îmi citesc blogul, normal că am mai vrut să îi mai duc pe copii şi altundeva, în afară de Muzeu şi ….celebrul Euromall! Aşa că am luat legătura cu domnul Aristide Ionescu, fost deţinut politic şi l-am rugat să vină la Monumentul dedicat celor ce au trecut prin reeducarea de la Piteşti. Ca de obicei când e solicitat, dânsul a răspuns cu obişnuita amabilitate şi iată-ne în faţa unei lecţii de istorie pe viu, istorie recentă adevărată ce nu se învaţă în prea multe şcoli din ţara aceasta. Am realizat câteva fotografii, am filmat, copiii erau atenţi, deşi zgomotul de fond era foarte puternic, parcă toţi constructorii de balcoane şi toţi cei de la ADP lucrau împotriva noastră. A apărut din senin şi un tânăr despre care am crezut iniţial că lucrează la ziarul Universul fiindcă domnul Ionescu le dăduse un interviu cu două săptămâni în urmă şi îi informasem despre activitatea în aer liber. În cele din urmă s-a dovedit a fi Ştefan,  un fost profesor care trecea întâmplător pe acolo, pasionat de istoria perioadei recente, o persoană deci ... pe cale de dispariţie. Rolul său cred că a fost hotărâtor în partea a doua a lecţiei noastre.  Sau poate doar ne autoflatam noi ăştia şi lumea e doar indiferenţă faţă de trecut?  Şi de aceea se considera în proporţie de peste 60% că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu? Dar oare de ce era mai bine atunci, fiindcă tot lumea aceasta a ales timp de 20 de ani pe urmaşii lui Ceausecu şi dacă a fost bine atunci, ar trebui să fie bine şi acum, nu?! Sau până şi ,,nepotii’’ s-au epigonizat?!

 

 

       În fata zidului de închisoare domnul Aristide ne povestea suferinţele celor ce au trecut prin reeducare, când, o doamnă ce părea pensionara ne-a întrebat dacă poate să asculte şi dânsa, fiindcă o interesează istoria. Mirat, i-am răspuns că da, nu e timpul trecut pentru nimeni să afle adevărul. După câteva minute însă a început să ţipe strident, ca într-un scenariu din anii ’50 – ‘60 la domnul Aristide: ,,Lăsaţi domne’ copiii în pace, nu-i mai minţiţi, nu-i mai îndobitociţi, spuneţi numai minciuni, plecaţi de aici!’’ Şi a continuat pe acelaşi ton virulent care m-a înfiorat şi enervat în acelaşi timp. Elevii erau foarte contrariaţi, nu înţelegeau de ce se întâmplă asta, nu aveau cum să priceapă că în acele momente, de fapt se înfruntau două lumi prin cei doi exponenţi ai acestora.   Este vorba  pe de o parte de aceea distrusă sub bocanci de către comuniştii înfrăţiţi cu sovieticii, o lume strivită şi scuipata, umilită şi blasfemiata, dar din care totuşi a ieşit după jertfa din 1989, rămasă în urma zgribulita şi timidă ca din cutia Pandorei, speranţa spre un altfel de viitor al tinerilor neîntinaţi de ideile ,,nobile’’ ale comunismului. Iar pe de altă parte, zic eu, era lumea pervertită, ideologizata, manipulată, o lume pentru care satisfacţia pulsiunilor primordiale, la nivel preistoric era pe primul plan. Pentru care libertatea însemna doar un concept abstract, cu totul diferit de cel acceptat prin dezbatere şi practică în secole de istorie occidentală.

             Femeia continuă isterică, elevii o priveau tot nedumeriţi, domnul Aristide a rugat-o să plece, ea nu se lăsa dusă, trebuia să-i lămurească pe copii ce bine i-a fost ei în comunism, că a avut slujba, casă, n-o dădea nimeni afară din serviciu, să nu-i mai minţim! Am ridicat şi eu tonul la dânsa, întrebând-o dacă a fost închisă, dacă familia sa a făcut închisoare, dacă ştie că pe vremea lui Dej  sute de mii de oameni nevinovaţi au intrat în puşcari şi zeci de mii nu s-au mai întors acasă. A tăcut doar o clipă şi şi-a reînceput tirada, domnul Aristde a scos telefonul să cheme, probabil poliţia, dar soţia mea a tras-o  deoparte şi, cu greu, a convins-o,  după câteva minute să plece.

            Mi-am dat seama că aceasta a fost cea mai bună lecţie pe care am o puteam primi în acest loc de suferinţă pentru peste o opt sute de studenţi trecuti prin reeducare. Elevii au înţeles, pentru că sunt cei mai inteligenţi copii pe care îi avem în şcolile noastre de ţară, că ei trebuie să asculte mai multe păreri, să se informeze, să citească şi apoi să îşi fundamenteze propria concepţie despre ceea ce s-a întâmplat la Piteşti în particular, ori despre un fapt istoric în general. La ore le zic câteodată mai în glumă mai în serios: ,,Măi, gândeşte doar cu capul tău, nu-mi da drumul la bandă!’’ Şi aş vrea să  le mai spun că acea femeie care ne-a deranjat într-un asemenea mod, probabil că era o biată pensionară ce cu greu trăieşte în libertatea postdecembristă, care poate are restante la  întreţinere, care nu pune mâncare bună pe masă decât de sărbători şi şi-a exprimat furia şi frustrarea aşa cum a crezut ea de cuviintă.  Însă nu este vinovată de ura şi disperarea pe care ni le-a arătat, aşa cum nici domnul Aristide Ionescu nu e vinovat că a făcut atâţia ani de închisoare şi a mai trecut şi prin reeducare la Gherla, că i s-a confiscat toată averea, că, deşi un om deştept, a activat într-o slujbă net inferioară în raport cu capacităţile sale intelectuale, că a fost urmărit de Securitate până în 1989. La fel cum nici eu nu sunt vinovat cu nimic că aş merita mai mult decât viaţa ce mi se oferă azi în România.

     Vinovaţii  trebuie căutaţi în altă parte, aici suntem doar victime, la un nivel mai înalt sau mai jos. Cineva care ne-a dezamăgit enorm odată când poate se putea face ceva, ar spune că sistemul este de vină, nu oamenii. Ce bine că nici Dej, nici Ana Pauker, nici Nikolschi, nici Bodnăraş, nici Ceauşescu nu au fost de vină! Doar sistemul! Şi poate nici sovieticii nu au fost de vină, doar sistemul lor!

    Personal sunt într-o dispută tăcută, închisă, cu părintele meu care pe măsura trecerii timpului îmi pare că devine, pe undeva, acel tip de nostalgic din cei 60 de procente. El, un foarte bun specialist, un produs cu adevărat eficient pe linie profesională al regimului trecut, iar eu un produs al regimului democratic, un profesor care pe lângă slujba de 2-3 ore cum le place unora să spună, studiază istoria recentă şi o predă cu pasiune (fără falsă modestie). În ciuda a ceea ce am spus mai sus  consider că fără comunism tatăl meu nu ar fi ajuns ceea ce a fost, inginer, sef de fermă.  La rândul meu, din poziţia oferită tatălui meu, n-aş fi putut fi ceea ce astăzi sunt şi, ironia sorţii, să îi critic poziţia, deşi o înţeleg, să  ridic voalul minciunilor şi să aştern puţină obiectivitate la nivelul meu modest. O persoană pe care o respect enorm, ce şi-a pierdut tatăl în Valea Piersicilor de la Jilava, preot îngropat fără lumânare, slujba şi cruce, mi-a cerut cu insistenţă să renunţ la aceste idei pentru că valoarea îşi face loc oriunde într-un regim liber. Încă nu-i pot da dreptate, cunoscând experienţa bunicului meu ţăran, a tatălui meu şi a mea personal, care nu am plecat din ţară în anul 2002 doar fiindcă cineva acolo sus a considerat că ar fi mai bine să devin profesor titular al acestui atât de hulit sistem de învăţământ şi prin asta, ca şi tatăl meu acum trei decenii, să ,,mă leg de glie’’, nici ţăran pe deplin, nici intelectual pe deplin.

     Aceasta divagaţie la nivel personal am făcut-o pentru a arăta cât de complexe sunt situaţiile cu care ne confruntăm, cât de prezent este comunismul în viaţa noastră şi noi nu o conştientizam decât în atât de mică măsură. Ca să nu mai spun că domnul nostru director, Dan Manolescu,  a rămas profund impresionat de mărturia domnului Aristide,  mai ales că a aflat că acesta a fost închis la Gherla cam în aceeaşi perioadă cu bunicul său Ion Manolescu!

     La sfârşitul vizitei de la monument, l-am rugat pe domnul  Aristde să mergem puţin şi la închisoare, la ce a mai rămas din ea de fapt, ştiind însă că nu se poate vizita. Aici s-a întâmplat însă ceva deosebit  pentru mine personal, dar şi pentru câţiva elevi cu care am discutat ulterior. Eu cred că Dumnezeu ne-a deschis o poartă şi ne-a lăsat să aruncăm o privire, să vedem iadul şi să alegem…