,,Domnule – îmi relata bătrânul veteran, ajuns centenar
- m-am născut într-o duminică, pe data de 24 martie
1915. Am urmat clasele primare la școala din sat, având învățători pe Ion
Manolescu și pe Chirachița Chițu, despre care D-ta ai scris deja în Monografia
școlii din Piscani, pe care am avut plăcerea s-o citesc și eu acum câțiva ani.
După ce am încheiat
cursurile școlii din Piscani, m-a dat tata la liceu, la Câmpulung, pe care l-am
terminat la Pitești. Liceul având profil comercial dădea posibilitatea elevilor
pentru a urma cursuri de scurtă durată și în alte domenii ca: administrație publică,
contabilitate etc. Așa se face că după încheierea cursurilor liceului am plecat
la București, m-am angajat la Poșta Centrală, în același timp urmând și cursuri
de contabilitate, ba chiar și de administrație publică, pentru a deveni notar.
În
anul 1937, anul în care am fost încorporat, m-am înscris direct la Școala de ofițeri de rezervă Ploiești,
cu profilul Vânători
Care de Luptă, pe care am absolvit-o în termen de 9
luni cu gradul de sublocotenent, după care am fost ,,vărsat” la Botoșani și la
Galați pentru diverse specialități în domeniul militar. Concentrările pentru
acomodare cu trupa, respectiv cu comanda plutonului, a companiei, au început
chiar în anul următor, 1938, câte o lună, două în fiecare an, până la 22 iunie
1941, când s-a primit ordinul pentru trecerea Prutului, în vederea eliberării
Basarabiei și a Bucovinei de Nord.
Unitatea de care
aparțineam făcea parte din Grupul de Armate ,,Ucraina de Sud” comandat de către
un feldmareșal german, iar direcția de înaintare era către Kiev, până unde am
și ajuns după lupte grele. Funcțiile pe care le-am deținut au fost diverse.
Deși nu aveam gradul de locotenent, inițial am condus un pluton, dar în focul
luptelor, am luat comanda companiei, ba chiar și a divizionului, fiindcă se
dăduse ordin ca ofițerii inferiori să lupte în linia I-a, unde pericolul era
iminent.
N-am făcut niciodată
abuz de funție sau de grad, deși a-și fi avut dreptul să fac în situații de
insubordonare, care se manifestau tot mai des chiar după trecerea Prutului.
Chiar ostașul de
ordonanță care mă servea, originar din Poienița-Muscel, m-a părăsit, dezertând
pur și simplu, de la datorie. Nu i-am făcut acte pentru a-l deferi Curții
Marțiale, ci doar l-am dat dispărut, pentru ca familia lui să beneficieze de
ajutorul oferit de către stat. N-am procedat ca alți ofițeri sau subofițeri la
împușcarea ostașilor care nu ieșeau din gropi la asalt. Teama de a ucide voit
m-a făcut să nu fac uz de armă decât în situații limită, când nu am găsit altă
ieșire din situație. Cred că o singură dată, prin Munții tatra, când primisem
ordin să ocup o cotă situată pe un deal, a trebuit să folosesc mitraliera și să
împușc observatorul neamț care ne țintuise în teren câteva zile, omorându-mi
doi ostași frați trimiși în recunoaștere.
După ocuparea
Kievului trupele diviziei 18 Munte, din care făceam parte, nu au mai înaintat
în adâncime, rămânând să execute diverse servicii în spatele frontului. Marea ofensivă
sovietică pe direcția Iași-Chișinău din august 1944, m-a prins la Iași, de unde,
pentru a nu fi captărată de ruși, unitatea a fost retrasă în Ardeal. Fiind un
timp cu serviciul de garnizoană la Sibiu, am avut prilejul să cunosc o
,,frumoasă” din acest oraș, care, prin relațiile tatălui său, mi-a propus să
rămân cu serviciul la garnizoana orașului.
N-am acceptat, dar
nici n-am refuzat, am lăsat destinul să hotărască și, peste câteva săptămâni am
fost mobilizat la Aiud, de unde am plecat, împreună cu alte unități, pe frontul de
vest. N-am
luptat la Oarba de Mureș, unde s-au dat lupte deosebit de grele, luând parte la
alte acțiuni, tot atât de însemnate, pe direcția Cluj, Zalău, Tășnad și Carei.
După trecerea Tisei,
pe teritoriul Ungariei războiul a durat de la începutul lunii octombrie 1944,
până pe la sfârșitul lunii ianuarie 1945. Cea mai de amploare acțiune de
luptă la care am participat s-a desfășurat la Mișkolț, unde frontul ruso-român
a mobilizat, pentru forțarea barajului de mitraliere ungaro-german, 2000 de
guri de foc, încât la ocuparea orașului n-au mai rămas decât ruine fumegânde.
Densitatea focului de arme de toate calibrele fusese atât de mare încât și
vrăbiile și pițigoii fuseseră sfârtecați de gloanțe și de schijele de brandt.
După eliberarea Ungariei trupele diviziei din care am făcut parte au luptat în
sud-estul Slovaciei, în masivul muntos Muran, Tatra Mică, Banska Bistrița etc.
Cinci luni am luptat
pe teritoriul Cehoslovaciei împotriva nemților, până dincolo de Praga, la
frontiera cu Austria. Acolo, cu numai câteva zile înainte de sfârșitul acestei
mari conflagrații mondiale am fost rănit la șold, din fericire, nu foarte grav,
de unde am fost evacuate în țară. Mi s-a propus să solicit încadrarea în ,,Divizia Tudor
Vladimirescu” și
să rămân în armată ca ofițer activ, dar am refuzat. Revenit în civilie după mai
bine de cinci ani de concentrări și război, am ajuns acasă. Am luat contact cu
realitatea, destul de sumbră și controversată, și m-am angajat ca notar la
primărie.
Situația era așa de
complexă încât nu știai, pur și simplu, cum să te mai descurci, fiindcă
ordinele primite de la prefectură, cu o zi, două, mai înainte, erau anulate sau
amplificate de nu le mai dădeai de capăt. Serviciul se desfășura cu enormă
dificultate, fiindcă lucram în același timp ca notar, și la Racovița și
la Colibași, câte
două zile pe săptămână, deplasarea făcând-o în ambele localități pe jos.
Lucram câte 12 – 14
ore pe zi, uneori luam registrele acasă, fiindcă era perioada când se înfăptuia
,,marea operă” a regimului Petru Groza, pentru împroprietărirea foștilor
luptători în războiul antihitrerist, cum se spunea atunci. Ordinele primite
erau foarte confuze. Unii politicieni propuneau să fie împroprietăriți numai luptării din vest, alții propuneau să
fie împroprietăriți și cei
din est, precum
și văduvele și orfanii de război. S-a procedat, în final, la împroprietărirea
tuturor luptătorilor și văduvelor de război, tabelele trimise organelor
superioare nemenționând locul unde au luptat aceștia.
Comisia de
împroprietărire din Piscani s-a constituit greu fiindcă mulți locuitori se
temeau să primească pământ de la ,,comuniști”. Situația politică
fiind confuză, oamenii se temeau și să primească pământ din moșiile boierilor
Crăsănești (Octavian și Bebe Crasan) expropriate
contrar legii în vigoare. S-au găsit până la urmă ,,întreprinzători” care să
facă parte din comisie, mai ales că boierul Bebe Crasan a donat de bună voie o
parte din moșie pentru a fi expropriată în vederea împroprietăririi foștilor
luptători. După perioada aceea
,,fierbinte” în care spiritele locale s-au încins la maximum, în anul 1949 am
fost demis din funcția de notar, din
cauza originii ,,nesănătoase” fiindcă atât tatăl, cât și socrul meu, aveau
statut de chiaburi. A urmat o altă perioadă grea, prin impunerea la ,,cote” de
lapte (1000 litri anual) de carne, de lână, de
cereale etc încât cu greu am putut face față, socru-meu fiind
și arestat și încarcerat timp de un an de zile.
Întrucât aveam cazan
pentru fabricat țuică, pentru care aveam autorizație de funcționare, magazia cu
butoaiele cu țuică era zilnic deschisă fiindcă ,,organele” de partid și de
stat, atât cele locale cât și cele venite de la raion, o frecventau cu
obrăznicie oricând aveau poftă de băutură. Nimic nu zicea bietul tata de teamă
să nu fie catalogat ca ,,dușman al poporului” și să fie și el încarcerat ca
socrul meu.
M-am reîncadrat în
,,câmpul muncii” când treburile s-au mai liniștit, găsind un servici bun de
contabil-casier în cadrul Ocolului silvic Pitești, mai ales că acesta avea
sediul la noi la Piscani în casa naționalizată a boierului Bebe Crasan. Vreo
doi ani am lucrat în cadrul acestei instituții, până când ,,ocolul” a fost
mutat la Costești. Cu toate insistențele inginerului Gheorghe Dejan, șeful
ocolului, care mă aprecia mult pentru zelul depus, am refuzat să merg la
Costești, din cauza transportului. După un timp, vreun
an, doi, după ce am refuzat să mai lucrez la Ocolul silvic, m-am angajat pentru
câțiva ani la ,,Casa de copii orfani” de la Valea Nandrii. Deși
condițiile erau grele, fiindcă îndeplinmeam o mulțime de atribuții, fiind și
contabil și casier și administrator, ba mai făceam și naveta cu bicicleta ,
15-20 km. pe zi, perioada lucrată acolo a fost foarte plăcută în comparație cu
alte servicii pe care le-am avut.
Din păcate, din
motive independente de voința mea, de la ,,Casa de copii
orfani”, de la Valea Nandrii, m-am transferat la Uzina Colibași, cum i se
spunea atunci, unde am lucrat la Serviciul Financiar și la Cantina
întreprinderii, până la pensionare.
După ce m-am
pensionat pentru limită de vârstă, m-am dedicat muncii în gospodărie. De
dimineața până seara ,,robotesc” prin gospodărie, fiindcă îmi place, vorba
,,Domnului Trandafir” ca toate lucrurile să fie în rânduială. Deși am trecut de
98 de ani, (la data interviului) nu
intru în casă decât la masă, fiindcă treburile gospodărești trebuiesc făcute
întocmai și la timp. Nu mi-am permis pauze prelungite în timpul verii decât
foarte rar, câte o săptămână, două, când am fost la băi, la Vatra Dornei, doar
atunci fiind înlocuit de nepotul Adrian, care mă ajută în gospodărie. În rest,
ce să mai spun ? Viața își urmează cursul ei normal, cu suișuri și coborâșuri,
încât nimic nu este nou sub soare. Încep să mă obișnuiesc cu ideea și cu titlul
cărții d-tale că ,,Soarele se apropie de asfințit !”
Nu mi-e frică de
moarte, doar de veșnicia ei. Răutatea oamenilor, în mijlocul cărora suntem
,,condamnați” să trăim a atins cote nemaiîntâlnite până acum, încât cu greu te
poți strecura, făcând ,,slalom” printre capcane. Deie Dumnezeu să vină vremuri
mai bune de acum în colo, pentru generațiile care vor veni după noi…
Domnule Boncea, vă
mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde acestui interviu. Vă doresc multă sănătate și
încă mulți ani fericiți !
15
august 2010.
Teodor Dina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu