Totalul afișărilor de pagină

marți, 20 mai 2014

Din cutia cu amintiri

     Niciodată până mai acum doi -trei ani nu mi s-a părut anormal să învăţ într-o sală de clasă care s-a aflat deasupra unui magazine sătesc. Şi nici nu m-am gândit că e greu să faci carte în clase simultane. Cel puţin atunci eram pe doar două simultane – clasele I şi III, respectiv II şi IV. Azi, când am mai evoluat puțintel, copilul meu învață la simultan de patru clase! Adevărată educație europeană de secol XIX !





      Prima zi de şcoala nu mi-o amintesc, aşa cum se laudă unii şi o descriu cu lux de amănunte. Îmi aduc totuși aminte de prima mea Doamnă, car se numea Niculina şi era blândă, bună cu noi, am învăţat repede să o iubim. Însă doamna Niculina a plecat după primul an şi în locul dumneaei a venit domnul Oprea, un bărbat mai dintr-o bucată, mai dur. Din acea perioadă am rămas cu frică de matematică. Tabla înmulţirii extrem de greu s-a lăsat vărsată în căpşorul meu necopt. Ba chiar am fost ameninţat cu o notă de 4 şi ziua aceea a fost primul mare hop în viaţa mea de elev. Apoi, în mod miraculous, domnul cel sever şi-a rupt un picior, paremi-se, şi a fost înlocuit de altcineva o vreme. Atât cât să îmi revin şi, din clasa a III-a să ajung învăţăcelul altui dascăl – domnul Pepenescu. Mi-a fost tare drag acest om, era de o blândeţe surprinzătoare pentru un bărbat. În mintea mea de atunci (ori de acum ?), l-am asociat mereu cu pictorul Luchian. Semăna tare mult cu acesta. Dar scumpul meu domn învăţător era amenințat de grei nori negri care îi amărau sufletul, probabil că de ordin familial. Şi financiar, sau poate acestea erau complementare. Odată, ţin minte,  mi-a dat un bilet pentru tatăl meu în care îl rugă fierbinte să-i împrumute o sumă de bani ce echivala, cred, cu salariul pe o lună. Apoi, la puţină vreme, doar câteva săptămâni, s-a întâmplat nenorocirea – domnul Pepenescu şi-a luat viaţa, nereuşind să îşi pună ordine în problemele ce l-au zguduit atât de teribil. Era prima persoană pe care o cunoscusem atât de aproape şi am ajuns să o conduc către mormânt. Se strânsese puhoi de lume la înmormântarea Domnului meu drag. Nu îmi aduc aminte dacă am plâns, dar eram extrem de trist. Ceva din copilăria mea se dizolvă în fumul lumânărilor şi zgomotul clopotelor în care a fost lăsat în mormânt.
        În clasa a IV-a am fost fericit să văd că ne conduce către băncuțele noastre de lemn o domnişoară tânără, frumoasă, cu o voce caldă şi calmă, liniştitoare. Avea o pereche de ochelari care parcă îi apara ochii de privirile prea iscoditoare, îmi părea că are ochii umezi şi neliniştiţi ai unei căprioare. Deja citeam destul de mult şi mă pierdeam în vise, îmi doream enorm să fac un lucru deosebit ca să obţin atenţia şi aprecierea domnişoarei. Era, cred, eterna dorinţă a fiecărui copil, de a trezi în profesorul său un interes cât mai mare, de a fi apreciat şi lăudat, de a arăta cine este și ce poate. De aceea încerc să nu uit, ca profesor, cât contează o vorbă bună pentru un copil, pentru orice copil. Pentru un elev lăudat că a reuşit să ia notă cinci sau şase,  va conta, poate mai mult asta decât lauda ce i-o aduci unui premiant. De aceea e atât de greu să lucrezi cu aceste suflețele de oameni, fiindcă vei greşi cu siguranţă şi nu o să-ţi dai seama niciodată ce pas ai făcut greşit în faţa unuia sau altuia dintre copii. Domnişoara Cerasela era în primul său an de învăţământ şi cred că nu era prea încântată că a ajuns la Priseaca, unde trebuia să meargă, pe orice vreme, acei doi kilometri pe luncă. Nu-mi amintesc cum era ca şi învăţătoare, dacă primeam teme multe sau dacă la clasă era severă, dar nu cred să fi fost. În schimb mi-a rămas într-o cutiuţă a memoriei un amănunt total nesemnificativ legat de dânsa, dar atât de elocvent în a demonstra cât de ciudat funcţionează aceasta. Eram într-o pauză şi dânsa vorbea cu cealaltă doamnă învăţătoare, spunându-i că pe când se afla în staţia de autobuz a văzut pe cineva şi a simţit un puternic impuls care a îndemnat-o să îi vorbească. Problema mea nu era cu persoana respectivă, ci cu ,,impulsul’’. Fiindcă nu cunoşteam acest cuvânt şi credeam că e ceva ce nu prea ai voie să spui, un cuvânt prohibit. Da, cunoşteam spraiurile mamei mele pe care puteam citi cuvântul impuls. Dar tot mi-a rămas mie în minte că e ceva în neregulă cu el. Aşa că mi-am făcut curaj şi am întrebat-o pe mama mea, iar răspunsul ei, atât de banal, m-a dezamăgit. Era dezamăgirea unui copil care acordă o valoare ,,magică’’ unor cuvinte şi vroia să le vadă făcându-şi show –ul.
        Din clasele primare mai îmi amintesc de rivalitatea ,,dură’’ pe care am avut-o cu un băieţel – Ionuţ, care mai apoi a plecat la Mioveni, cred că eram atunci  în ultima clasă primară. Mereu luptam cu el pentru premiul I şi nu numai, ne luam de multe ori la trântă precum Zmeul și Făt – Frumos. Și, parcă şi acum îi simt strânsoarea braţelor în jurul gâtului, felul cum încet-încet renunţam şi mă dădeam bătut fiindcă simţeam că nu mai am aer şi privirea mi se împăienjenea. Când jucăm fotbal, eram mereu în echipe diferite şi concuram parcă numai unul cu altul. A fost primul meu adversar. Îi mai ştiu privirea lui Ionuţ, primul om de care îmi amintesc că privea în gol, parcă nemaivăzând nimic. 



     Şi îi mai ştiu bunicul, care locuia în capătul hulii şi, de fiecare dată, aştepta sus să urcăm cu ghiozdanele noastre grele. Îi dădeam bună-ziua, dar fie că era cam surd, fie că eu vorbeam prea încet, fie din amândouă cauzele, nu mă auzea şi apoi spunea tuturor că băiatul inginerului e prost crescut şi nici măcar nu e în stare să salute lumea pe drum. Aşa că mereu şi mereu mă aştepta acest domn ca o piatră de încercare pusă în miezul zilei şi mereu şi mereu lucrurile stăteau la fel, îi simţeam ostilitatea, ochii bătrâni şi răzbunători cum mă urmăresc. Sau poate doar aşa credeam eu, dar nu mai contează care era de fapt adevărul, oricum ani şi ani am trăit ca şi copil cu această percepţie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu