Să îl întâlnesc pe domnul Alexandru
Marinescu și pe doamna Virginia Marinescu constituie de fiecare dată o
adevărată experiență de viață. Unii oameni, prin ceea ce au fost, prin ceea ce
sunt, te fac sa simți că stai la masă cu istoria, o istorie vie, o istorie
trăită și împărtășită nouă, care avem urechi de auzit și ochi de văzut. Pentru
că nu pot păstra numai pentru mine această bucurie a reîntâlnirii, m-am decis
s-o împărtășesc și cu alții, cu elevii mei, cu prietenii mei, cu dumneavoastră,
cei care mă urmăriți pe blog și pe paginile de facebook.
Acum vreau doar un
aspect să vă aduc la cunoștință: domnul Sandu nu este doar luptătorul din
munții Făgăraș, nu este doar omul care, tânăr fiind, a primit cu bucuria
deznădejdii sentința la doar 25 de ani de închisoare, nu este doar persoana
căreia împrejurările istorice i-au dus în închisoare, părinții, i-au ucis
fratele și socrul, i-au privat de libertate pe cumnatul său și alte rude
apropiate.
Nu, este și omul care a avut imensul
ghinion să treacă timp de câteva luni prin reeducarea de la închisoarea Pitești
în primăvara anului 1952. Omul care a avut curajul să lupte în celulă pentru
viața lui, omul care, alături de colegii săi i-a învins inițial pe studenții din
comitetul de reeducare, tânărul care, apoi, când Eugen Țurcanu a revenit cu
forțe proaspete, a fost strivit și bătut până a intrat în comă. Poveștile sale
sunt cumplite și neverosimile, eu însumi când le-am auzit prima oară am foast
atât de șocat încât nu am putut crede și am făcut păcatul de a-l judeca
spunându-mi că fabulează.
Aceste mărturii le readuc azi în fața
dumneavoastră și vă mai spun că, undeva într-un Poenărei de Corbi trăiește un
mare luptător, un om cu suflet de oțel, un brad care se va usca în picioare.
Alexandru Marinescu a fost zdrobit și s-a ridicat, a fost ucis și a înviat, a
fost umilit, dar și-a șters obrazul și în fiecare zi a vieții sale, fără să
uite și fără să ierte depune mărturie pentru ca aceste orori săvârșite de
români contra românilor să nu mai aibe loc vreodată. El face ceea ce atât de potrivit
spune doamna Ana Blandiana: ,,Atunci când justiția nu reușește să fie o formă
de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție.’’
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu