Totul
a început în Piteştiul anului 1949 în timp ce locuitorii paşnici se pregăteau
de sărbătorile de iarnă. Astăzi, foarte aproape de centrul oraşului se ridică
un monument diferit de altele - un zid de închisoare, sârmă ghimpată şi uşa
unei temniţe care la prima vedere par a tulbura liniştea
localnicilor. Este doar o aparenţă fiindcă oamenii trec nepăsători în
continuare fără să se întrebe care este semnificaţia sa, sau de ce a apărut în
acel loc şi nu în altul. La mică distanţă se găseşte clădirea fostei închisori
unde s-a petrecut ,”cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane’’ după
aprecierea lui Aleksandr Soljeniţân. Pentru trecătorii grăbiţi este prea
târziu, curiozitatea lor s-a stins odată cu pătrunderea în rutina
zilnică a vieţii care distruge spiritul şi ucide gândul, dar tinerii trebuie să
ştie, trebuie să afle măcar la modul general ce s-a petrecut în
acest penitenciar de lângă ei. Suntem datori ca profesori să le prezentăm acest
macabru experiment pentru că altfel şi ei se vor transforma în aceeaşi
trecători nepăsători care suntem noi, majoritatea, iar fenomenul Piteşti
ar fi ca şi cum nu s-a petrecut niciodată. Aşa cum spunea şi doamna
Ana Blandiana, ,,atunci când justiţia nu reuşeşte
să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de
justiţie’’.
Înainte de
1989 s-a aflat în lumea liberă despre reeducarea de la Piteşti graţie lucrării
lui Virgil Ierunca, “Fenomenul Piteşti”, care s-a difuzat în mai multe
fragmente la Europa Liberă. Autorul a scris-o după ce a discutat cu un martor
la aceste evenimente, Dumitru Bacu, ce reuşise să plece din România
şi i-a dat acest nume deoarece fenomenul reeducării s-a extins şi în alte penitenciare
precum Gherla, Târgu-Ocna, Târgşor, Canal.
Iniţial
acţiunea de reeducare a început la Suceava în anul 1948 , dar a fost de scurtă
durată şi a constat în metode mai degrabă “ paşnice”, de convingere
a deţinuţilor să-şi renege convingere politice anterioare şi să le adopte pe cele
comuniste. S-a înfiinţat, la iniţiativa deţinutului Eugen Ţurcanu, Organizaţia
Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, care trebuia să devină un nucleu la care
să adere reeducaţii.[1] În cadrul organizaţiei
s-a făcut o analiză critică a acţiunilor desfăşurate înainte de arestare şi
considerate greşite, iar participanţii s-au dezis de trecutul lor, acuzându-i
pe autorii morali care i-au antrenat în aceste evenimente şi i-au adus în
detenţie. Fisura creată în structura lor psihologică a deschis calea tuturor
posibilităţilor, a cedărilor, a colaborărilor şi a tuturor ororilor ce au
urmat, prefigurând experimentul din orasul argeşean.
În
aprilie 1949 Ţurcanu şi alţi lideri ai acestei organizaţii, circa 80 de
persoane, au fost transferaţi la Piteşti pentru a începe adevarata operă de
reeducare, după metodele sugerate de către autorităţile comuniste. Ceea ce s-a
petrecut în această închisoare poartă amprenta generalului de securitate
Alexandru Nicolschi care a fost recunoscut, după 1989, de către mai multi
deţinuţi, într-un episod din Memorialul Durerii realizat de Lucia Hossu Longin
ca vizitator al celulelor şi chiar participant la unele interogatorii. [2]Acest experiment fără precedent
a fost bine pregătit de către Securitate în tandem cu administraţia
penitenciarelor. Astfel, cu câteva luni mai devreme de demararea sa, Ion Baciu,
directorul general al Penitenciarelor, a ţinut în capitală o şedinţă cu
directorii de închisori de categoria I la care, pe lângă chestiunile
administrative, s-a discutat şi despre problema educării deţinuţilor. Acesta a
atras atenţia că directorii de penitenciare s-au transformat în simpli paznici
şi au neglijat cea mai importantă problemă pentru care ei sunt puşi acolo,
anume educarea şi supravegherea modului în care se manifestă deţinuţii pe
perioada detenţiei, felul cum privesc ei o serie de măsuri luate de miliţie şi
de guvern. Alexandru Dumitrescu, şeful penitenciarului de la Piteşti a
mărturisit la interogatoriu, după ce a fost la rândul său
arestat, că li s-a cerut să se folosească de deţinuţi mai puţini
periculoşi ,,care ne pot spune, sub formă de informare, unele manifestări ale
deţinuţilor cu care vin în contact, astfel ca noi, să cunoaştem fiecare
deţinut, cum evoluează şi care este adevărata lui comportare pe timpul
detenţiei’’[3]Deci cunoaşterea
părerilor cele mai intime ale deţinuţilor, mai ascunse devine un
scop, iar asta se putea realiza activând o reţea de informare la nivelul
celulelor. Strângerea de informaţii anterioare debutului acţiunii respective a
fost un obiectiv important în care s-a implicat conducerea închisorii. Datele
aflate au fost folosite cu grijă şi viclenie de torţionari pentru a-i face să
cedeze repede pe deţinuţi, care puşi în faţa unor informaţii pe care le credeau
bine acunse, erau luaţi prin surprindere, având senzaţia că orice ar face şi ar
tăinui, tot se va afla în cele din urmă.
Acţiunea de
reeducare s-a aplicat asupra a sute de deţinuţi politici, foşti studenţi,
membri ai Mişcării Legionare în primul rând, aduşi la Piteşti din toate
penitenciarele din ţară. Cel ce a condus-o efectiv, la nivelul
celulelor, a fost Eugen Ţurcanu, care avea dreptul să se plimbe liber prin
toate camerele şi deţinea cheile acestora. El beneficia de încrederea şi
sprijinul conducerii închisorii, în frunte cu directorul acesteia, Alexandru
Dumitrescu, care a şi inaugurat reeducarea desfaşurată în decembrie
1949 în mai multe celule, dar în primul rând în celebra Camera 4 spital, cea
mai spaţioasă, având un număr de 60 de paturi. Cu luni de zile înainte în toate
celulele fuseseră infiltraţi oamenii lui Ţurcanu veniţi cu el de la Suceava,
iar acestia îi provocau pe ceilalţi deţinuţi pentru a obţine cât mai multe
informaţii. Totul era bine gândit, trebuia ca Piteştiul să fie un gen de staţie
- pilot, urmând ca metodele şi tehnicile folosite să fie exportate în toate
închisorile din ţară.[4]
Pentru
ca operaţiunea să se desfăşoare în cele mai bune condiţii, în cadrul direcţiei
Generale a Penitenciarelor a fost creat un serviciu special numit Biroul
Operativ, în fapt o primă denumire a Securităţii închisorilor, condus de Iosif
Nemeş. Acesta a inspectat de nenumărate ori penitenciarul de la Piteşti şi lui
îi raporta direct Eugen Ţurcanu progresele făcute în activitate de reeducare.
Într-o conferinţă cu directorii de penitenciare, Marin Jianu, ministrul adjunct
de Interne, i-a avertizat pe aceştia că Birourile Operative ,, au un
scop bine definit şi au o misiune mare în demascarea bandiţilor ce îi avem în
Penitenciar, şi cine va încerca să facă greutăţi însemnează că nu are nimic
comun cu cauza noastră şi ieste bandit ca şi cei din Penitenciar, şi atunci va
fi tratat ca atare.’’[5] Deci se cunoştea până la
cele mai înalte niveluri în ce va consta operaţiunea, care vor fi metodle
folosite 4i scopurile urmărite.
Reeducarea
prin tortură începea cu o bătaie cruntă la care erau supuşi deţinuţii chiar de
colegii lor, cei cu care împărţiseră un pat şi o masă mizeră luni de-a rândul.
Totul se petrecea fulgerător, după o bună pregătire a acţiunii, erau folosite
bâte, picioare de pat, cozi de mătură, frânghii, iar loviturile cele mai puternice
erau aplicate în zona capului pentru a-i scoate pe oameni din funcţie prin
producerea de comoţii cerebrale. Când cei torturaţi îşi mai reveneau în fire
erau anunţaţi de către Ţurcanu că trebuie să-şi facă “demascarea”, să spună tot
ceea ce au ascuns până atunci, să recunoască greşelile trecute, căci altfel
”cel care nu-şi va face demascarea, nu va ieşi viu din închisoare şi, acum sau
mai târziu, de mâna noastră veţi muri’’. [6]
În
linii mari se poate vorbi despre patru etape ale reeducării. În prima, aşa
numita demascare externă, trebuia ca deţinutul să completeze o hârtie cu ceea
ce omisese să declare la ancheta de la Securitate, lucru care ar fi dus la noi
arestări în rândul celor aflaţi încă în libertate.
În
a doua etapă, demascarea internă, deţinutul trebuia să
specifice cine anume fusese binevoitor faţă de el, fie alţi colegi
fie din rândul personalului închisorii. În a treia etapă, demascarea morală
publică, se viza şi se ajungea la dezumanizarea deţinutului, care trebuia să-şi
renege familia, credinţele religioase sau politice, prietenii, să se dezică de
toată viaţa sa de până atunci.
Ultima
etapă presupunea, dacă nu cumva victima deceda sau era iremediabil afectată
fizic şi psihic, transformarea reeducatului în reeducator, adică obligarea
deţinutului să-şi tortureze cel mai bun prieten.[7]
Prin
demascare s-a urmărit o dificilă operaţie psihologică de spălare a creierelor,
proces extrem de complex desfăşurat în etapele amintite, ce nu a fost un scop
în sine, ci a constituit un mijloc prin care să se realizeze lichidarea morală
a deţinuţilor politici şi transformarea lor în contrariul a ceea ce au fost.
Demascarea a fost obligatorie şi decisivă în experimentul Piteşti, cea mai
lungă şi cea mai greu de suportat, dominată de teroarea fizică şi psihică, de
torturi inimaginabile şi de schingiuiri sălbatice, în care orice a fost permis
până la ucidere. În cadrul demascărilor totul a depins de inteligenţa şi
abilitatea fiecăruia de a nu incrimina pe nimeni şi de a-şi proteja conştiinţa.[8]
Metoda
de lucru a reeducatorilor era teroarea, teroarea totală, fizică şi psihică,
teroarea continuă, 24 de ore din 24, săptămâni şi luni de zile, scopul urmărit
fiind schimbarea naturii umane, inversiunea psihologică şi instigarea
deţinuţilor să se lupte între ei pentru supravieţuire. Metodele de
tortură utilizate sperie orice persoană normală la simpla lor enumerare: bătaia
deţinuţilor cu ciomege, cu vână de bou, curele, frânghii, picioare de la
paturi, cozi de matură, ţinerea deţinuţilor în poziţii chinuitoare timp
îndelungat cu ochii la bec, într-un picior, cu bagaje de la 20 la 40 de
kilograme pe spate, statul cu faţa la perete, pe şezut, cu mâinile întinse la picior,
smulgerea părului din cap şi a mustăţilor cu mâna, pe viu, sau cu ajutorul unui
instrument special confecţionat de ei, punerea unei cantităţi exagerat de mare
de sare în mâncare fără să le dea apă deţinuţilor, obligarea sub teroare de a
mânca în poziţii incomode, fără să folosească mâinile, de a consuma mâncarea
fierbinte, direct, fără să o mestece, opărindu-şi limba şi esofagul,
dezlipindu-şi piele de pe limbă şi buze, obligarea deţinuţilor sub tortură să
mănânce materii fecale, fie ale lor, fie ale altor deţinuţi, să bea
urină, punerea deţinuţilor să se bată cap în cap unii cu alţii până
li se umflau capetele şi deveneau inconştienţi, dezbrăcarea deţinuţilor
complet, după care erau trecuţi printr-un cerc de bătăuşi ce-i loveau până ce
cădeau în nesimţire, apoi îi călcau în picioare şi îi băteau cu diferite
corpuri tari şi cu picioarele până le rupeau coastele, apăsarea pe coşul
pieptului de către mai mulţi deodată, lovirea deţinuţilor cu bocancii şi cu
cărămizi peste piept, faţă sau alte parţi sensibile ale corpului, punerea
deţinuţilor cu capul în closet şi cu picioarele în sus.[9]
Unui
tratament şi mai teribil erau supuşi studenţii la teologie şi cei evlavioşi.
,,Bandiţii mistici’’, după cum erau numiţi, erau forţaţi să se lepede de
Dumnezeu, să apostazieze, hulind tot ce ţine de învaţătura crestină. De Crăciun
sau de Paşte, pe melodiile colindelor sau ale prohodului, erau obligaţi să
cânte texte cu obscenităţi şi insulte de nedescris la adresa lui Iisus şi a
Fecioarei Maria. Totodată erau siliţi să facă procesiuni blasfemiatoare, să
facă ,,liturghii” cu mizeriile din tineta de necesităţi şi apoi să se
,,împărtăşească” cu ele în timp ce unii erau botezaţi în hârdăul cu fecale.[10] Cei care cedau în faţa
acestor metode de neconceput pentru orice om obişnuit şi treceau prin etapele
demascării, trebuiau în final să dovedească că s-au reeducat, să devină
reeducatori şi să adopte ideologia comunistă. Cei torturaţi, nemaiputând
suporta chinurile continue cedau şi se transformau din victime în călăi, dar
nici atunci nu scăpau de teroare, fiindcă la cel mai mic semn de solidaritate
cu cei chinuiţi, treceau din nou alături de aceştia. Astfel, trăind o teroare
permanentă, suspectându-se unii pe alţii, se prăbuşeau fără posibilitatea de
revenire, cu permanente mustrări de conştiinţă. Unul dintre cei ce a cunoscut reeducarea,
Dumitru Bordeianu, spunea că la un moment dat se crea o “comuniune demonică “
între torţionar şi cel torturat şi, dacă Ţurcanu, îl întreba ce gândeşte, nu
putea să-l mintă, fiindcă l-ar fi simţit imediat. De aici rezulta şi frica de a
gândi ceva considerat rău despre seful torţionarilor, căci nu se putea ascunde
de el şi luat la întrebari i-ar fi spus adevarul!
Un alt
aspect al dezagregării conştiinei umane al unor deţinuţi îl reprezenta faptul
că tot ceea ce ascundeau şi însemna un punct de sprijin interior, îi chinuia
aşa de tare încât ajungeau singuri să ceară să se demaşte, simţind prin aceasta
o uşurare, deşi acele mărturii erau folosite împotriva lor. Se produceau
mutaţii în personalitatea celor torturaţi şi ajungeau să-şi nege concepţiile,
să adopte ceea ce le impunea Ţurcanu cu convingerea că li se face un bine. In
acest proces de spălare a creierului, deţinutul simţea că ,,i se luminează
mintea”, că întelege tot ceea ce respinsese înainte şi pornea cu toată
convingerea să-i aducă la acelaşi stadiu şi pe ceilalţi.[11]
De ce s-a ales
mişcarea legionară pentru a se aplica metoda reeducării prin tortură?
Legionarii erau opozanţii cei mai înverşunaţi ai regimului comunist,
iar experimentul testa, printr-un lung şir de cruzimi, gradul de rezistenţă
umană, scopul fiind obţinerea unor persoane dezumanizate, învinse, combatanţi
scoşi din luptă, prin aceasta lovindu-se puternic rezistenţa anticomunistă, mai
ales acele categorii sociale care prin educaţie, trecut şi vârstă constituiau
un pericol evident la adresa noului regim. Alături de studenţii legionari au
intrat în reeducare şi studenţii aparţinând altor grupări politice, chiar şi
comunişti arestaţi pentru diverse delicte.[12]
Experimentul
reeducării a fost oprit la Piteşti în vara anului 1951, a mai continuat un an
în alte închisori şi s-a încheiat definitiv în urma deconspirării lui prin
mărturiile supravieţuitorilor şi a intervenţiilor diplomatice occidentale.
Bilanţul său este următorul: peste 1000 de deţinuţi au fost torturaţi, mai mult
de 100 au rămas cu infirmităţi fizice şi psihice grave, peste 30 de tineri au
fost ucişi, 3 s-au sinucis. [13] În august 1951 toţi
deţinuţii politici în frinte cu Eugen Ţurcanu au fost transferaţi la Gherla, la
Piteşti rămânând doar deţinuţii de drept comun şi politici aduşi de Regionala
de Securitate. La plecare comandantul închisorii a venit personal şi le-a ţinut
un discurs prin care îi anunţa că vor fi transferaţi în ,,unităţi de muncă’’, pentru
a-şi putea dovedi schimbarea de mentalitate. I-a asigurat că regimul îi va
elibera înainte de termen şi că familiile îi aşteaptă cu drag.[14] Deci se aştepta de la ei
să lucreze în acelaşi stil, folosind aceleaşi metode la Gherla, lucru pe care
de altfel l-au şi făcut, fiind acum specialişti ai reeducării. Nu însă pentru
mult timp, căci călăii au devenit la randul lor victime ale autorităţilor
comuniste, care încercând să se spele pe mâini, au pregătit un proces
instrumentat în stilul binecunoscut timp de 2 ani, începând cu anul 1952. 22 de
deţinuţi torţionari în frunte cu Eugen Ţurcanu au recunoscut ,”de bună voie” în
instanţă că au fost instruiţi de căte legionarii lui Horia Sima să
acţioneze în închisori pentru a compromite regimul comunist, iar personalul din
penitenciare nu a avut cunoştinţă de faptele lor. Au fost cu toţii condamnaţi
la moarte, iar ulterior majoritatea executaţi, pentru patru dintre ei sentinţa
fiind comutată în muncă silnică pe viaţă.[15]
În acest
fel erau răsplătiţi cei mai credincioşi şi fideli executanţi ai ordinelor
Securităţii, care încerca din răsputeri să-şi acopere urmele aruncând vina
asupra uneltelor sale şi a vechiului duşman, Mişcarea Legionară. Reeducarea s-a
sfârşit aşa cum începuse, prin violenţa extremă, însă adevăraţii vinovaţi şi-au
continuat vieţile fără remuşcare şi unii dintre ei şi carierele în perioada
regimului comunist, ajungând la vârste înaintate, precum Alexandru Nicolschi,
să nege orice implicare în evenimente şi chiar să susţină cu seninătate că nu a
trecut vreodată pe la Piteşti. În faţa unor asemenea minciuni istoricul şi
profesorul de istorie trebuie să răspundă dezvăluind adevărul, oricât de crud
ar fi acesta şi chiar cu riscul de a produce din nou suferinţe
supravieţuitorilor uneia din cele teribile experienţe de
dezumanizare pe care le-a cunoscut umanitatea.
BIBLIOGRAFIE
[1] Dicţionarul penitenciarelor
din România comunistă ( 1945 – 1967 ), coordonat de Andrei Muraru, Editura
Polirom, 2008, p. 428-429.
[2] Lucia Hossu Longin, Memorialul
durerii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 133 – 135.
[3] Mircea Stănescu, Reeducarea
în România comunistă (1945-1952), Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 95.
[4] Dr. Nicu Ioniţă, Psihotrauma
de detenţie şi urmările ei, Fundaţia Academia Civică, 2008, p.31
– 33.
[5] Mircea Stănescu, op.
cit., p.111.
[6] Ibidem, p. 33.
[7] Dicţionarul penitenciarelor
din…, p.
430.
[8] Dr. Nicu Ioniţă, op.cit.,
p 41.
[9] O istorie a comunismului în
România,
Polirom, 2008, p. 97.
[10] Sfântul
închisorilor, Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de
monahul Moise, Reîtregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 109.
[11] Ibidem, p. 110.
[12] Lucia Hossu Longin, op.cit., p.
429.
[13] Dicţionarul penitenciarelor…, p. 432 – 433.
[14] Mircea Stănescu, op.cit.,p.270.
[15] Dicţionarul penitenciarelor…, p. 432 – 433.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu