Totalul afișărilor de pagină

joi, 31 martie 2011

Reeducarea de la Piteşti – cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane

        
           Despre experimentul Piteşti sau într-o altă accepţiune  ,,fenomenul Piteşti’’ s-a scris mult şi se va mai scrie, acest subiect suscitând un interes deosebit prin implicaţiile de natură psihologică, morală şi profund umană ale trecerii prin reeducarea prin tortură. Este de asemenea cunoscută poziţia lui Paul Goma care spunea la un moment dat că  ,,despre  Piteşti n-au dreptul să vorbească decât piteştenii’’. Această afirmaţie a lui Goma, un mare dizident anticomunist trecut prin furcile caudine ale Securităţii te face să te gândeşti bine la ceea ce se află în spatele cuvintelor şi dacă, într-adevăr tu îţi poţi aroga dreptul de a vorbi sau scrie despre această cumplită dramă colectivă a cărei oroare nu s-a şters nici acum, la decenii după întreruperea ei, din sufletele şi trupurile puţinilor supravieţuitori. Acest exerciţiu de gândire asupra cuvintelor sale l-am făcut în calitatea de simplu profesor şi mai ales de om. Pe de altă parte, încurajat de o atitudine diferită pe care am remarcat-o şi auzit-o la unii dintre cei ce an de an se întâlnesc toamna la Simpozionul de la Piteşti dedicate comemorării celor ce nu mai sunt, am hotărât, într-o scurtă sinteză să îmi exprim părerile. Întâlnirea cu domnul Aristide Ionescu, care a supravieţuit acestui sinistru experiment în închisoarea de la Gherla a fost una hotărâtoare, căci am înţeles că domnia sa şi-a dedicat timpul, voinţa şi puterile ce le mai are la o vârstă octogenară pentru a face cunoscut punctual ceea ce s-a ascuns atâta vreme, pentru ca lucrurile ce le-a trăit să fie aflate de cât mai mulţi tineri, mai ales studenţi şi elevi. Dânsul vrea ca fiecare să vorbească despre Piteşti pentru ca acei trecuţi pe aici să nu fie uitaţi şi nimeni să nu mai gândească vreodată că un astfel de experiment mai poate fi aplicat vreunei fiinţe omeneşti.
             Un deţinut politic care nu s-a lăsat călcat în picioare şi a rezistat cu eroism multor luni de anchetă, Remus Radima, are despre Piteşti o surprinzătoare afirmaţie. El zice la un moment dat într-un interviu că ,,Eu care nu am avut nici un organ al corpului care să nu fi scăpat de tortură, voi spune: Doamne Isuse Hristoase care ai îndurat moartea pe cruce pentru noi, îţi mulţumesc că nu m-ai trecut prin iadul de la Piteşti.’’Şi cei mai bravi se cutremură în faţa unei barbarii infinite.
            Totul a început în Piteştiul anului 1949 în timp ce locuitorii paşnici se pregăteau de sărbătorile de iarnă. Astăzi, foarte aproape de centrul oraşului se ridică un monument diferit de altele - un zid de închisoare, sârmă ghimpată şi uşa unei temniţe care la prima vedere  par a tulbura liniştea localnicilor. Este doar o aparenţă fiindcă oamenii trec nepăsători în continuare fără să se întrebe care este semnificaţia sa, sau de ce a apărut în acel loc şi nu în altul. La mică distanţă se găseşte clădirea fostei închisori unde s-a petrecut ,”cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane’’ după aprecierea lui Aleksandr Soljeniţân. Pentru trecătorii grăbiţi este prea târziu, curiozitatea lor  s-a stins odată cu pătrunderea în rutina zilnică a vieţii care distruge spiritul şi ucide gândul, dar tinerii trebuie să ştie, trebuie să afle măcar la modul  general ce s-a petrecut în acest penitenciar de lângă ei. Suntem datori ca profesori să le prezentăm acest macabru experiment pentru că altfel şi ei se vor transforma în aceeaşi trecători nepăsători care suntem noi, majoritatea, iar fenomenul Piteşti ar  fi ca şi cum nu s-a petrecut niciodată. Aşa cum spunea şi doamna Ana Blandiana,  ,,atunci când justiţia nu reuşeşte să   fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie’’.
      Înainte de 1989 s-a aflat în lumea liberă despre reeducarea de la Piteşti graţie lucrării lui Virgil Ierunca, “Fenomenul Piteşti”, care s-a difuzat în mai multe fragmente la Europa Liberă. Autorul a scris-o după ce a discutat cu un martor la aceste evenimente, Dumitru Bacu,  ce reuşise să plece din România şi i-a dat acest nume deoarece fenomenul reeducării s-a extins şi în alte penitenciare precum Gherla, Târgu-Ocna, Târgşor, Canal.
       Iniţial acţiunea de reeducare a început la Suceava în anul 1948 , dar a fost de scurtă durată şi a constat în metode mai degrabă  “ paşnice”, de convingere a deţinuţilor să-şi renege convingere  politice anterioare şi să le adopte pe cele comuniste. S-a înfiinţat, la iniţiativa deţinutului Eugen Ţurcanu, Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, care trebuia să devină un nucleu la care să adere reeducaţii.[1] În cadrul organizaţiei s-a făcut o analiză critică a acţiunilor desfăşurate înainte de arestare şi considerate greşite, iar participanţii s-au dezis de trecutul lor, acuzându-i pe autorii morali care i-au antrenat în aceste evenimente şi i-au adus în detenţie. Fisura creată în structura lor psihologică a deschis calea tuturor posibilităţilor, a cedărilor, a colaborărilor şi a tuturor ororilor ce au urmat, prefigurând experimentul din orasul argeşean.
       În aprilie 1949 Ţurcanu şi alţi lideri ai acestei organizaţii, circa 80 de persoane, au fost transferaţi la Piteşti pentru a începe adevarata operă de reeducare, după metodele sugerate de către autorităţile comuniste. Ceea ce s-a petrecut în această închisoare poartă amprenta generalului de securitate Alexandru Nicolschi care a fost recunoscut, după 1989, de către mai multi deţinuţi, într-un episod din Memorialul Durerii realizat de Lucia Hossu Longin ca vizitator al celulelor şi chiar participant la unele interogatorii. [2]Acest experiment fără precedent a fost bine pregătit de către Securitate în tandem cu administraţia penitenciarelor. Astfel, cu câteva luni mai devreme de demararea sa, Ion Baciu, directorul general al Penitenciarelor, a ţinut în capitală o şedinţă cu directorii de închisori de categoria I la care, pe lângă chestiunile administrative, s-a discutat şi despre problema educării deţinuţilor. Acesta a atras atenţia că directorii de penitenciare s-au transformat în simpli paznici şi au neglijat cea mai importantă problemă pentru care ei sunt puşi acolo, anume educarea şi supravegherea modului în care se manifestă deţinuţii pe perioada detenţiei, felul cum privesc ei o serie de măsuri luate de miliţie şi de guvern. Alexandru Dumitrescu, şeful penitenciarului de la Piteşti a mărturisit la interogatoriu, după ce a fost la rândul său arestat,  că li s-a cerut să se folosească de deţinuţi mai puţini periculoşi ,,care ne pot spune, sub formă de informare, unele manifestări ale deţinuţilor cu care vin în contact, astfel ca noi, să cunoaştem fiecare deţinut, cum evoluează şi care este adevărata lui comportare pe timpul detenţiei’’[3]Deci cunoaşterea părerilor  cele mai intime ale deţinuţilor, mai ascunse devine un scop, iar asta se putea realiza activând o reţea de informare la nivelul celulelor. Strângerea de informaţii anterioare debutului acţiunii respective a fost un obiectiv important în care s-a implicat conducerea închisorii. Datele aflate au fost folosite cu grijă şi viclenie de torţionari pentru a-i face să cedeze repede pe deţinuţi, care puşi în faţa unor informaţii pe care le credeau bine acunse, erau luaţi prin surprindere, având senzaţia că orice ar face şi ar tăinui, tot se va afla în cele din urmă.
      Acţiunea de reeducare s-a aplicat asupra a sute de deţinuţi politici, foşti studenţi, membri ai Mişcării Legionare în primul rând, aduşi la Piteşti din toate penitenciarele din ţară.  Cel ce a condus-o efectiv, la nivelul celulelor, a fost Eugen Ţurcanu, care avea dreptul să se plimbe liber prin toate camerele şi deţinea cheile acestora. El beneficia de încrederea şi sprijinul conducerii închisorii, în frunte cu directorul acesteia, Alexandru Dumitrescu, care a şi inaugurat reeducarea desfaşurată  în decembrie 1949 în mai multe celule, dar în primul rând în celebra camera 4 spital, cea mai spaţioasă, având un număr de 60 de paturi. Cu luni de zile înainte în toate celulele fuseseră infiltraţi oamenii lui Ţurcanu veniţi cu el de la Suceava, iar acestia îi provocau pe ceilalţi deţinuţi pentru a obţine cât mai multe informaţii. Totul era bine gândit, trebuia ca Piteştiul să fie un gen de staţie - pilot, urmând ca metodele şi tehnicile folosite să fie exportate în toate închisorile din ţară.[4]
            Pentru ca operaţiunea să se desfăşoare în cele mai bune condiţii, în cadrul direcţiei Generale a Penitenciarelor a fost creat un serviciu special numit Biroul Operativ, în fapt o primă denumire a Securităţii închisorilor, condus de Iosif Nemeş. Acesta a inspectat de nenumărate ori penitenciarul de la Piteşti şi lui îi raporta direct Eugen Ţurcanu progresele făcute în activitate de reeducare. Într-o conferinţă cu directorii de penitenciare, Marin Jianu, ministrul adjunct de Interne, i-a avertizat pe aceştia că  Birourile Operative ,, au un scop bine definit şi au o misiune mare în demascarea bandiţilor ce îi avem în Penitenciar, şi cine va încerca să facă greutăţi însemnează că nu are nimic comun cu cauza noastră şi ieste bandit ca şi cei din Penitenciar, şi atunci va fi tratat ca atare.’’[5] Deci se cunoştea până la cele mai înalte niveluri în ce va consta operaţiunea, care vor fi metodle folosite 4i scopurile urmărite.
              Reeducarea prin tortură începea cu o bătaie cruntă la care erau supuşi deţinuţii chiar de colegii lor, cei cu care împărţiseră un pat şi o masă mizeră luni de-a rândul. Totul se petrecea fulgerător, după o bună pregătire a acţiunii, erau folosite bâte, picioare de pat, cozi de mătură, frânghii, iar loviturile cele mai puternice erau aplicate în zona capului pentru a-i scoate pe oameni din funcţie prin producerea de comoţii cerebrale. Când cei torturaţi îşi mai reveneau în fire erau anunţaţi de către Ţurcanu că trebuie să-şi facă “demascarea”, să spună tot ceea ce au ascuns până atunci, să recunoască greşelile trecute, căci altfel ”cel care nu-şi va face demascarea, nu va ieşi viu din închisoare şi, acum sau mai târziu, de mâna noastră veţi muri’’. [6]
              În linii mari se poate vorbi despre patru etape ale reeducării. În prima, aşa numita demascare externă, trebuia ca deţinutul să completeze o hârtie cu ceea ce omisese să declare la ancheta de la Securitate, lucru care ar fi dus la noi arestări în rândul celor aflaţi încă în libertate.
              În a doua etapă, demascarea internă, deţinutul trebuia să specifice  cine anume fusese binevoitor faţă de el, fie alţi colegi fie din rândul personalului închisorii. În a treia etapă, demascarea morală publică, se viza şi se ajungea la dezumanizarea deţinutului, care trebuia să-şi renege familia, credinţele religioase sau politice, prietenii, să se dezică de toată viaţa sa de până atunci.
            Ultima etapă presupunea, dacă nu cumva victima deceda sau era iremediabil afectată fizic şi psihic, transformarea reeducatului în reeducator, adică obligarea deţinutului să-şi tortureze cel mai bun prieten.[7]
           Prin demascare s-a urmărit o dificilă operaţie psihologică de spălare a creierelor, proces extrem de complex desfăşurat în etapele amintite, ce nu a fost un scop în sine, ci a constituit un mijloc prin care să se realizeze lichidarea morală a deţinuţilor politici şi transformarea lor în contrariul a ceea ce au fost. Demascarea a fost obligatorie şi decisivă în experimentul Piteşti, cea mai lungă şi cea mai greu de suportat, dominată de teroarea fizică şi psihică, de torturi inimaginabile şi de schingiuiri sălbatice, în care orice a fost permis până la ucidere. În cadrul demascărilor totul a depins de inteligenţa şi abilitatea fiecăruia de a nu incrimina pe nimeni şi de a-şi proteja conştiinţa.[8]
         Metoda de lucru a reeducatorilor era teroarea, teroarea totală, fizică şi psihică, teroarea continuă, 24 de ore din 24, săptămâni şi luni de zile, scopul urmărit fiind schimbarea naturii umane, inversiunea psihologică şi instigarea deţinuţilor să se lupte între ei pentru supravieţuire.  Metodele de tortură utilizate sperie orice persoană normală la simpla lor enumerare: bătaia deţinuţilor cu ciomege, cu vână de bou, curele, frânghii, picioare de la paturi, cozi de matură, ţinerea deţinuţilor în poziţii chinuitoare timp îndelungat cu ochii la bec, într-un picior, cu bagaje de la 20 la 40 de kilograme pe spate, statul cu faţa la perete, pe şezut, cu mâinile întinse la picior, smulgerea părului din cap şi a mustăţilor cu mâna, pe viu, sau cu ajutorul unui instrument special confecţionat de ei, punerea unei cantităţi exagerat de mare de sare în mâncare fără să le dea apă deţinuţilor, obligarea sub teroare de a mânca în poziţii incomode, fără să folosească mâinile, de a consuma mâncarea fierbinte, direct, fără să o mestece, opărindu-şi limba şi esofagul, dezlipindu-şi piele de pe limbă şi buze, obligarea deţinuţilor sub tortură să mănânce materii fecale, fie ale lor, fie ale altor deţinuţi, să bea urină,  punerea deţinuţilor să se bată cap în cap unii cu alţii până li se umflau capetele şi deveneau inconştienţi, dezbrăcarea deţinuţilor complet, după care erau trecuţi printr-un cerc de bătăuşi ce-i loveau până ce cădeau în nesimţire, apoi îi călcau în picioare şi îi băteau cu diferite corpuri tari şi cu picioarele până le rupeau coastele, apăsarea pe coşul pieptului de către mai mulţi deodată, lovirea deţinuţilor cu bocancii şi cu cărămizi peste piept, faţă sau alte parţi sensibile ale corpului, punerea deţinuţilor cu capul în closet şi cu picioarele în sus.[9]
      Unui tratament şi mai teribil erau supuşi studenţii la teologie şi cei evlavioşi. ,,Bandiţii mistici’’, după cum erau numiţi, erau forţaţi să se lepede de Dumnezeu, să apostazieze, hulind tot ce ţine de învaţătura crestină. De Crăciun sau de Paşte, pe melodiile colindelor sau ale prohodului, erau obligaţi să cânte texte cu obscenităţi şi insulte de nedescris la adresa lui Iisus şi a Fecioarei Maria. Totodată erau siliţi să facă procesiuni blasfemiatoare, să facă ,,liturghii” cu mizeriile din tineta de necesităţi şi apoi să se ,,împărtăşească” cu ele în timp ce unii erau botezaţi în hârdăul cu fecale.[10] Cei care cedau în faţa acestor metode de neconceput pentru orice om obişnuit şi treceau prin etapele demascării, trebuiau în final să dovedească că s-au reeducat, să devină reeducatori şi să adopte ideologia comunistă. Cei torturaţi, nemaiputând suporta chinurile continue cedau şi se transformau din victime în călăi, dar nici atunci nu scăpau de teroare, fiindcă la cel mai mic semn de solidaritate cu cei chinuiţi, treceau din nou alături de aceştia. Astfel, trăind o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alţii, se prăbuşeau fără posibilitatea de revenire, cu permanente mustrări de conştiinţă. Unul dintre cei ce a cunoscut reeducarea, Dumitru Bordeianu, spunea că la un moment dat se crea o “comuniune demonică “ între torţionar şi cel torturat şi, dacă Ţurcanu, îl întreba ce gândeşte, nu putea să-l mintă, fiindcă l-ar fi simţit imediat. De aici rezulta şi frica de a gândi ceva considerat rău despre seful torţionarilor, căci nu se putea ascunde de el şi luat la întrebari i-ar fi spus adevarul!
       Un alt aspect al dezagregării conştiinei umane al unor deţinuţi îl reprezenta faptul că tot ceea ce ascundeau şi însemna un punct de sprijin interior, îi chinuia aşa de tare încât ajungeau singuri să ceară să se demaşte, simţind prin aceasta o uşurare, deşi acele mărturii erau folosite împotriva lor. Se produceau mutaţii în personalitatea celor torturaţi şi ajungeau să-şi nege concepţiile, să adopte ceea ce le impunea Ţurcanu cu convingerea că li se face un bine. In acest proces de spălare a creierului, deţinutul simţea că ,,i se luminează mintea”, că întelege tot ceea ce respinsese înainte şi pornea cu toată convingerea să-i aducă la acelaşi stadiu şi pe ceilalţi.[11]
     De ce s-a ales mişcarea legionară pentru a se aplica metoda reeducării prin tortură? Legionarii erau opozanţii cei mai înverşunaţi  ai regimului comunist, iar experimentul testa, printr-un lung şir de cruzimi, gradul de rezistenţă umană, scopul fiind obţinerea unor persoane dezumanizate, învinse, combatanţi scoşi din luptă, prin aceasta lovindu-se puternic rezistenţa anticomunistă, mai ales acele categorii sociale care prin educaţie, trecut şi vârstă constituiau un pericol evident la adresa noului regim. Alături de studenţii legionari au intrat în reeducare şi studenţii aparţinând altor grupări politice, chiar şi comunişti arestaţi pentru diverse delicte.[12] 
            Experimentul reeducării a fost oprit la Piteşti în vara anului 1951, a mai continuat un an în alte închisori şi s-a încheiat definitiv în urma deconspirării lui prin mărturiile supravieţuitorilor şi a intervenţiilor diplomatice occidentale. Bilanţul său este următorul: peste 1000 de deţinuţi au fost torturaţi, mai mult de 100 au rămas cu infirmităţi fizice şi psihice grave, peste 30 de tineri au fost ucişi, 3 s-au sinucis. [13] În august 1951 toţi deţinuţii politici în frinte cu Eugen Ţurcanu au fost transferaţi la Gherla, la Piteşti rămânând doar deţinuţii de drept comun şi politici aduşi de Regionala de Securitate. La plecare comandantul închisorii a venit personal şi le-a ţinut un discurs prin care îi anunţa că vor fi transferaţi în ,,unităţi de muncă’’, pentru a-şi putea dovedi schimbarea de mentalitate. I-a asigurat că regimul îi va elibera înainte de termen şi că familiile îi aşteaptă cu drag.[14] Deci se aştepta de la ei să lucreze în acelaşi stil, folosind aceleaşi metode la Gherla, lucru pe care de altfel l-au şi făcut, fiind acum specialişti ai reeducării. Nu însă pentru mult timp, căci călăii au devenit la randul lor victime ale autorităţilor comuniste, care încercând să se spele pe mâini, au pregătit un proces instrumentat în stilul binecunoscut timp de 2 ani, începând cu anul 1952. 22 de deţinuţi torţionari în frunte cu Eugen Ţurcanu au recunoscut ,”de bună voie” în instanţă că au fost instruiţi de căte legionarii lui Horia Sima  să acţioneze în închisori pentru a compromite regimul comunist, iar personalul din penitenciare nu a avut cunoştinţă de faptele lor. Au fost cu toţii condamnaţi la moarte, iar ulterior majoritatea executaţi, pentru patru dintre ei sentinţa fiind comutată în muncă silnică pe viaţă.[15]
   În acest fel erau răsplătiţi cei mai credincioşi şi fideli executanţi ai ordinelor Securităţii, care încerca din răsputeri să-şi acopere urmele aruncând vina asupra uneltelor sale şi a vechiului duşman, Mişcarea Legionară. Reeducarea s-a sfârşit aşa cum începuse, prin violenţa extremă, însă adevăraţii vinovaţi şi-au continuat vieţile fără remuşcare şi unii dintre ei şi carierele în perioada regimului comunist, ajungând la vârste înaintate, precum Alexandru Nicolschi, să nege orice implicare în evenimente şi chiar să susţină cu seninătate că nu a trecut vreodată pe la Piteşti. În faţa unor asemenea minciuni istoricul şi profesorul de istorie trebuie să răspundă dezvăluind adevărul, oricât de crud ar fi acesta şi chiar cu riscul de a produce din nou suferinţe supravieţuitorilor uneia din cele  teribile experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut umanitatea.
 







[1] Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă ( 1945 – 1967 ), coordonat de Andrei Muraru, Editura Polirom, 2008, p. 428-429.
[2] Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 133 – 135.
[3] Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1945-1952), Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 95.
[4] Dr. Nicu Ioniţă, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, Fundaţia Academia Civică,  2008, p.31 – 33.
[5] Mircea Stănescu, op. cit., p.111.
[6] Ibidem, p. 33.
[7] Dicţionarul penitenciarelor din…, p. 430.
[8] Dr. Nicu Ioniţă, op.cit., p 41.
[9] O istorie a comunismului în România, Polirom, 2008, p. 97.
[10] Sfântul închisorilor, Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise, Reîtregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 109.
[11] Ibidem, p. 110.
[12] Lucia Hossu Longin, op.cit., p. 429.
[13] Dicţionarul penitenciarelor…, p. 432 – 433.
[14] Mircea Stănescu, op.cit.,p.270.
[15] Dicţionarul penitenciarelor…, p. 432 – 433.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu