BASM TRIST

                     ,, De multe ori parcă nici nu-ţi vine să-ţi aduci aminte... ” spune cu privirea pierdută Floarea, soţia celui care a fost ,,chiaburul” Constantin Mitoi din comuna Dârmănești, judeţul Argeș. Pe măsură ce este trasă înapoi de vârtejul amintirilor, ochii albaștri ai bătrânei se luminează din ce în ce mai tare, iar la răstimpuri, privirea i se fixează pe linia nesfârșită a câmpului, ce pare să înfăţișeze un spectacol văzut doar de sufletul ei. În cele din urmă, cu un glas ușor tremurat de emoţie, însă puternic precum i-a fost firea întreaga viaţă, își începe povestea: ,, Am avut o viaţă grea, domnișoară. Primul soţ mi-a murit în război pe frontul rusesc, iar pe al doilea mi l-au luat comuniștii și mi-au dat în loc o umbră de om. Așa că a trebuit să mă descurc singură și numai copiii mei,Titu și Rodica, m-au ajutat să supravieţuiesc. ”

                   

 COŞMARUL

                    Face o pauză în care se aude un oftat ușor, aproape imperceptibil, apoi continuă: ,,Până să înceapă colectivizarea, totul mergea bine. Constantin era învăţător, aveam o mosie mare din prima căsătorie și eram fericiţi. Într-o zi însă, prin ’56, a venit o scrisoare care spunea că bărbatu-meu a fost dat afară din învăţământ pentru că era chiabur. Noi nu știam nici ce însemna cuvântul, d-apoi să mai știm și cât vom pătimi din cauza asta. Apoi, la 8 august ’58, pe când copiii erau în clasele mici, au venit la poartă doi securiști(la momentul respectiv nici nu știam ce sunt), care au spus că fac o percheziţie, au chemat martori și au scotocit toată casa. Nu au găsit nimic însă l-au luat pe bărbatul meu la Pitești ca să dea o declaraţie. A plecat de acasă cu 200 de lei și cu promisiunea că se va întoarce a doua zi, însă dus a fost.” După cum era obiceiul la acea vreme, organele oficiale nu doar ca nu îi ajutau pe cei abuzaţi, însa îi și ameninţau. Astfel ,,imediat a venit și șeful poliţiei ,Vintilescu, care mi-a zis că dacă vreau să stau acasă și să am grijă de copii, să nu vorbesc nimic. De frică să nu ma ia și pe mine,nu doar că n-am spus nimănui nimic, dar m-am și urcat cu copiii in pod. Eram terorizată.”

                    Zilele au trecut, iar pe 20 octombrie Floarea a primit o citaţie la procesul ce îl judeca pe soţul ei. ,,Acolo erau multe dube și niște rânduri de magistraţi atât de impunători că te speriau.” Judecata a fost mai mult secretă, iar martorii au fost siliţi să depună mărturie falsă. ,,De exemplu, pe Silviu Constantinescu (n.a. cunoscut profesor de limba română în Argeș) l-au ameninţat că dacă nu e atent ajunge lângă bărbatu-meu. Saracu’ soţul meu a fost acuzat că a dat foc la colective (deși prin părţile noastre nici nu se înfiinţaseră) și a primit pedeapsa maximă, despăgubiri de judecată de 500 de lei și confiscarea pământurilor și a caselor .” Floarea a făcut și recurs însă nu a reușit să obţină decât confiscarea personală, adică doar a bunurilor soţului ei.

                    În anul 1959,odată cu Decretul 115, au fost luate de comuniști și pământurile pe care le avea și s-a înscris la colectiv cu 15 prăjini din cauza lipsei banilor ,,Îmi era jenă pentru că lumea mă respecta, însă n-am avut ce face și a trebuit să muncesc pământurile ce altă dată erau ale mele.” ,,De frică toţi tăceau și păreau multumiţi, însă fiecare avea în sufletul lui altceva” oftează ea cu mâna pe piept,parcă mângâind inima ce a ascuns atâta amărăciune.

                    O pauză lungă și grea se lasă peste noi, însă deodată izbucnește: ,,Trei ani n-am știut nimic de el,  ba chiar se anunţase că a murit. Până într-o zi când primesc o carte poștală ce zicea așa : >>Sunt bine, sănătos, trimite-mi un pachet în care să-mi pui ţigări, zahăr și șuncă.>> Atât. Apoi iar a disparut și n-am mai auzit nimic de el.”În perioada când  era mort pentru familie, Constantin a fost trimis în cele mai aprige închisori comuniste: Aiud, Pitești, Ocnele Mari, Sighet, la stuf (lângă Marea Neagră), reușind să scape de coșmar de abia în anul 1964, în urma decretului emis de Gheorghe Gheorghiu Dej prin care erau eliberaţi toţi chiaburii.                                                     

                ,,Când a venit acasă, să nu-l mai recunosc. Ziceai că era o haină pusă pe un băţ, atât era de slab și mirosea atât de tare că nu puteai să stai lângă el. Era o umbră de om, iar fetiţa mea Rodica, nerecunoscându-l, m-a întrebat dacă va mai sta mult la noi.” Precum toţi chiaburii , și Constantin a suferit din plin ororile comunismului, fiind bătut, schingiuit, înfometat. ,,Le-au luat până și mânecile de la haine ca să nu  se spânzure”, spune aproape șoptit tanti Floarea, parcă fiindu-i teamă că cineva o va auzi.

                   Pe lângă rănile trupului, anii grei de pușcărie au lăsat urme adânci și în suflet, iar traumele suferite l-au făcut pe Constantin să nu mai aibă încredere nici în soţia sa. ,,Nu mi le-a spus nici mie pe toate câte  a suferit” oftează ea cu părere de rău. ,,Cine știe cu cine vorbești! îmi spunea el și nu mai avea deloc încredere, nici măcar în mine.” Astfel, Constantin s-a înstrăinat de toţi și de toate. ,,M-a durut să-l vad așa schimbat. Stam lângă el și nu îl recunoșteam...Devenise de piatră. O singură dată l-am văzut cu adevărat fericit, atunci când ne-am trezit într-o zi la poartă cu un om, tot la fel de slab ca și el, care a venit și l-a pupat. La început n-a zis nimic dar apoi, cu lacrimi în ochi, mi-a mărturisit: >>Uite, nevastă, el m-a scăpat de la moarte. De atâtea ori mi-a dat pâinea lui ca să nu mor de foame...>>

                   Cu toate ororile sale, comunismul  nu a reușit să închidă și spiritul liber al ţăranilor. ,,Mi-a povestit bărbatu-meu că în vinerea Paștelui  toţi deţinuţii stăteau cu păturile în cap și cântau Prohodul”, o emoţionantă dovadă de curaj ce demonstrează încă o dată că nici cruzimea, nici ateismul comuniștilor nu au reușit să-l smulgă pe Dumnezeu din inimile oamenilor.

                   Dar Constantin nu scăpase cu adevărat de diabolicul aparat de opresiune numit Securitate.Era obligat să meargă în fiecare săptămână la Pitești să își declare toată activitatea, oră cu oră, minut cu minut, secundă cu secundă... ,,Nu aveai cum să te ascunzi. Securitatea era peste tot. Până și văcarii de la colectiv erau informatori. ”

              ŞTAMPILA UMILINȚEI

                  Constantin a  încercat să uite trecutul și să o ia de la capăt, însă trecutul nu a vrut să-l uite pe el. A încercat să se angajeze, însă oamenii fugeau din calea lui ca de un lepros. Sufletul îi fusese marcat cu ștampila umilinţei pentru totdeauna... Dupa îndelungi eforturi a fost în cele din  urmă angajat contabil,însă avea mari restricţii. Nu a mai fost lăsat să își practice meseria de învăţător, iar porţile cunoașterii au rămas zăvorâte. ,,Era foarte supărat din cauza asta. Se mai refugia el în cărţi (aveam o bibliotecă mare pe atunci)  însă nimic nu mai era ca înainte.”

                   Însă dintre toţi, cei mai afectaţi au fost copiii. Din cauza faptului că tatăl lor fusese arestat, Titu și Rodica erau marginalizaţi. ,,Titu plângea în fiecare zi ca era singurul din clasa ce n-avea cravata de pionier. Era respins de toti. Nici macar profesorii nu se purtau frumos cu el.”spune ea cu amărăciune. ,,M-am rugat la Dumnezeu ca el(Constantin) să moară ca să nu-l ia îndărăt la închisoare și să afecteze și mai tare copiii. Da, am ajuns să îmi doresc și asta...” iar ochii umeziţi  ai Floarei arata  lupta interioară dusă pentru ca  vorbele atât de dureroase să fie rostite . Mai târziu, Titu a încercat să intre la școala de maiștri, însă închisoarea făcută de tatăl lui îl urmărea ca un blestem. ,,Îl priveau cu dispreţ și îi spuneau că nu pot sa angajeze un fiu de chiabur. Atunci a vrut sa plece.” Tineretea si lipsa de experienţă și-au spus însă cuvântul, iar tentativa de fugă în străinătate a eșuat, Titu și cei doi tovarăși ai săi fiind închiși.

                ZORII UNUI NOU ÎNCEPUT

                  “După cutremurul din ’77, Titu a fost eliberat şi în cele din urmă a reuşit să ajungă  în America. Acum e acolo, cu familia lui, cu meseria lui, și a uitat de tot. I-a fost mult mai bine acolo." Precum toţi cei care au reușit să plece în străinătate, Titu a reușit să scape de teroarea comunistă și a avut șansa unui nou început.

                  ,,După Revoluţia din ’89 viaţa mea s-a schimbat.Faţă de ce îndurasem până atunci, viaţa îmi părea un Paradis.Am fost și eu în America la Titu, de patru ori chiar. Şi am și lucrat acolo la o croitorie. Însă cu toate suferinţele îndurate în România, corpul meu era acolo, iar sufletul îmi era aici.” Curioasă,am întrebat-o pe tanti Floarea cum de a reușit să se descurce în America,iar ea, zâmbind pentru prima dată,mi-a zis: ,,Credinţa în Dumnezeu și umorul m-au ajutat să supravieţuiesc și pe vremea comuniștilor, și într-un oraș așa mare precum New York-ul . De exemplu, odată, neștiind prea bine străzile, m-am rătăcit chiar în New York. Vă daţi seama, o bătrâna ca mine de la ţară, care știa în engleză doar cuvintele ,,ok” și ,,boassa”(n.a. mi-am dat seama mai târziu că se referea la cuvântul ,,boss” adică ,,șef”), rătăcită în ditamai orașul! Însă nu m-am pierdut cu firea și am încercat să mă descurc. Așa că după ce am încercat fără succes să mă înţeleg cu doi americani, m-am întâlnit cu o româncă ce m-a ajutat să ajung la firma unde lucram. “ Râzând, îmi mai povestește încă o păţanie : ,,Când am mers prima dată cu avionul spre America toată lumea era îngrijorată de cum mă voi descurca.Însă eu nu doar că m-am descurcat,ci, prin intermediul unei femei care făcuse meditaţie cu fiul pilotului, am reușit să ajung și în cabina piloţilor!Toţi din familie au fost foarte miraţi când au auzit. Constantin zicea mereu că se vede că sunt româncă, fiindcă mă descurc în orice situaţie.”

             SFÂRŞITUL BASMULUI

                  Amintindu-și de soţul ei, ochii își recapătă lucirea tristă, zâmbetul se risipește, iar buzele se pregătesc să spună finalul poveștii. Constantin a trăit până în 1996, dar o parte din el era moartă de multă vreme. Îi fusese luată de comuniști... ,,Fizic era sănătos tun dar în interior era afectat.S-a supărat foarte tare pe cineva și a făcut infarct.S-a dus ușor, pe nesimţite, însă tot curajos a fost până în ultima clipă. Acum nu mi-au mai ramas de la el decât câteva poze, cămașa de deţinut cu numărul 24 și amintiri,multe amintiri... “     

                Mă uit cu admiraţie la femeia micuţă de 87 de ani din faţa mea și nu îmi vine să cred că ceea ce a povestit este adevărat. Dacă aș fi citit mărturisirea  ei într-o carte m-aș fi gândit cu siguranţă că autorul a avut o imaginaţie prea bogată, însă ceea ce am auzit este întipărit doar pe o singură carte, cea a sufletului femeii din faţa mea.

               Frânturi din ceea ce am învăţat la istorie îmi vin în minte...Colectivizarea a fost procesul de ,,transformare socialistă a agriculturii” declanșat în 1948 de Gheorghe Gheorghiu Dej...a fost un proces marcat de violenţe, abuzuri...rezistenţa ţăranilor a îmbrăcat forma a numeroase revolte,însă au fost înfrânte....procesul s-a încheiat în 1962...Informaţii fade, lipsite de conţinut, ce abia acum prind contur. Privind ochii bătrânei  îmi dau seama că dincolo de toate informaţiile din manuale, dincolo de procesul în sine, totul capătă un înţeles mult mai profund. Este de fapt povestea lumii satului,a Ţăranului și a valorilor sale ce au fost ucise de colectivizarea comunistă. Este un basm trist, cu un Făt-Frumos închis, cu o Ileana Cosânzeana părăsită în vâltoarea vieţii și cu un Zmeu învingător.

                  Afară s-a înserat, lumina din ochii bătrânei s-a stins iar amintirile, una câte una, s-au prins de mână și s-au intors unde le e locul. Poarta în timp s-a închis...

Gîngu Roxana Elena

Studenta la Universitatea ,,Lucian Blaga'' Sibiu; Facultatea de Limbi Straine

In momentul interviului facut pentru Scoala de Vara de la Sighetul Marmatiei din anul 2009 era eleva in clasa a XII-a la Colegiul National ,,I.C. Bratianu''.

Fosta eleva a Scolii Cosesti si a mea; ne faci cinste oriunde mergi!

(Fotografiile au fost adaugate azi 20 aprilie 2016 din arhiva personala; Fotografia Roxanei e disponibila pe contul de facebook)