UN HAIDUC ÎN VIAŢĂ: Alexandru Marinescu

Deţinut politic, participant activ în grupul de partizani “Haiducii Muscelului”

“Voi n-aţi stat cu noi în celule
Şi nu ştiţi ce-i munca de braţe plăpânde,
Ce-i jugul sub rânjet de monstru,
Cum scârţie osul când frigul pătrunde,
Ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde
Să spuneţi aproapelui vostru… “
(Radu Gyr)

      Domnul Alexandru Marinescu a făcut parte activă din gruparea de partizani, numită “Haiducii Muscelului”, încă de la constituirea sa, în 1949. El s-a născut în satul – martir Nucşoara, la 17 septembrie 1929, în familia învăţătorilor Virgil şi Ecaterina Marinescu. Era mai mic cu doi ani decât fratele său, Ionel Marinescu, zis “doctorul” care, de asemenea, a fost un luptător neînfricat în mişcarea de rezistenţă anticomunistă din sudul Munţilor Făgăraş.

       Anul acesta, în septembrie, domnul Sandu va împlini frumoasa vârstă de 80 ani. Este încă plin de viaţă, cu o minte ageră şi de o inteligenţă deosebită. Îşi aminteşte fiecare pădure, fiecare munte, fiecare văgăună prin care s-au ascuns el şi tovarăşii săi de luptă, cu 60 de ani în urmă. Atunci, în 1949, când s-a constituit gruparea “Haiducii Muscelului”, nu împlinise încă 20 ani. Terminase Liceul din Câmpulung Muscel şi se pregătea să dea examen de admitere la facultate. N-a mai apucat, pentru că în primăvara anului 1949 a fost arestat în Câmpulung pentru deţinere de armament. A făcut 3 luni şi jumătate de arest la Securitatatea din Câmpulung, după care a fost trimis în judecată în stare de libertate. I s-a dat drumul acasă. Venind în Nucşoara, tânărul Sandu a constatat că în rândul sătenilor exista o stare de panică. Consătenii vorbeau doar în şoaptă când se întâlneau pe uliţă despre colonelul Gheorghe Arsenescu, despre constituirea grupării de rezistenţă anticomunistă, despre Toma şi Petre Arnăuţoiu, care au luat drumul codrului. La sfârşitul lunii iulie 1949, în timp ce procesul său se judeca în comuna vecină, la Corbi, de teamă să nu fie arestat din nou, Alexandru Marinescu a fugit în pădure şi s-a alăturat grupului de partizani Arnăuţoiu. Împreună cu el a mers şi Ionel Marinescu, fratele mai mare, student în anul trei, la Facultatea de Medicină din Cluj. Se afla în vacanţă şi a hotărât să-şi însoţească fratele pe cărările spinoase ale haiduciei.

      “Ca să acopăr lipsa mea din sat - povesteşte domnul Marinescu - trimisesem la mai multe cunoştinţe din Câmpulung şi din Bucureşti cărţi poştale, care urmau să fie expediate de cunoştinţele mele pe adresa părinţilor din Nucşoara. Cărţile poştale erau scrise de mine, în care spuneam că mă pregătesc pentru examenul de admitere la facultate. Eu eram, de fapt, în pădure cu grupul de partizani. Poştaşul comunal, primind cărţile poştale, le ducea părinţilor, dar ştiam că el discuta şi cu alţi consăteni despre faptul că eu sunt la Câmpulung şi că învăţătorul Virgil Marinescu, tata a primit de la mine scrisori…”. În felul acesta se răspândea zvonul în comună că Sandu se pregăteşte de facultate.
      După câteva luni de activitate clandestină în munţi, domnul Sandu s-a îmbolnăvit de apendicită, fiind nevoit să plece cu fratele său la Cluj, pentru operaţie. Din spital, deşi era cu pansamentul pe burtă, la 2 martie 1950 a fost din nou arestat şi dus la Securitatea din Câmpulung, unde avea dosarul. S-a judecat procesul şi a fost condamnat la patru ani şi jumătate, pentru deţinere de armament şi “legături periculoase cu grupul de partizani”. Au urmat 4 ani de “libertate” - în penitenciar şi alţi 4 ani în libertate, când s-a căsătorit, în ianuarie 1958 cu Gina Popescu, fiica învăţătorului martir Gh. Popescu, din Poenărei.
      După prinderea întregului grup de partizani “Haiducii Muscelului”, la 21 mai 1958 a fost din nou arestat, judecat şi condamnat la 20 ani de muncă silnică şi 10 ani de degradare civică şi confiscarea totală a averii personale. 

      Domnul Alexandru Marinescu la arestare (probabil cea din 1950)

       După alţi 6 ani de detenţie grea, domnul Alexandru Marinescu a fost eliberat în 1964, cu Decretul de graţiere generală. A fost arestat de trei ori şi a făcut efectiv 10 ani şi jumătate de puşcărie prin închisorile comuniste. A trecut prin Jilava, despre care spunea că a fost ”grozăvia grozăviilor”, prin “reeducarea de la Piteşti”, unde a fost supus la “chinuri şi bătăi, schingiuiri şi torturi, zi şi noapte, luni de zile…”. Din închisoarea de la Piteşti, dl. Marinescu relatează, cu lacrimi în ochi, o scenă de groză: “Ţurcanu Eugen, tartorul închisorii, împreună cu echipe de reeducare, înarmate cu bâte, lanţuri şi răngi din fier, au pătruns în camera noastră, unde eram 10 deţinuţi şi au început să ne bată. Nu se uitau unde loveau. Aplicau lovituri mortale la cap, la ficat, la coaste, unde nimereau. Nu se uitau că-ţi sărea ochiul cât colo, că-ţi zburau dinţii din gură, că-ţi curgea sângele din nas... A fost o bătaie de moarte, un măcel. Pe un coleg l-au omorât, pentru că l-au scos din cameră leşinat şi dus a fost, că nu l-am mai văzut de atunci. Pe mine m-au bătut până am leşinat. M-au împins cu piciorul sub prici (pat de fier aşezat pe capre) şi au turnat o găleată cu apă pe mine. Am înviat şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu viaţă şi mai trăiesc şi astăzi”. După aceste chinuri din Penitenciarul Piteşti, dl. Marinescu a fost introdus într-un lot de muncă pentru canal, la Poarta Albă şi la Peninsulă. “M-am luptat cu viaţa, cu gândurile, cu trupul, pentru a rezista şi pentru a-mi îndeplini uriaşele norme pe care ni le fixau pe şantierele de lucru. Loviturile le-am simţit şi le-am suportat până în măduva oaselor (povesteşte venerabilul octogenar). M-am îmbolnăvit şi de cocxatroză, o boală obişnuită a deţinuţilor. Marea grijă a mea era ca la anchete să nu pârăsc pe cineva, să nu divulg din secretele grupului de partizani. Dacă scăpam o vorbă în plus, situaţia se complica. Începeau alte anchete, alte bătăi, alte chinuri…”
       Astăzi, Alexandru Marinescu trăieşte, depănându-şi amintirile, alături de soţie, la Poenărei. Este un bătrânel blajin, sfătos, marcat de vârstă şi, mai ales, de chinurile prin care a trecut. Este gata oricând să povestească, cui vrea să-l asculte, fapte şi întâmplări din trecutul său zbuciumat. Este o adevărată istorie vie a evenimentelor eroice prin care au trecut Haiducii Muscelului. Impresionează la el seriozitatea şi generozitatea cu care povesteşte întâmplări care i-au provocat numai necazuri în viaţă, dar pe care nu le poate uita. 
         Astăzi îl irită “discursurile demagogice ale unora care şi-au revendicat politic mişcarea de partizani”. E revoltat că “istoria mişcării de rezistenţă anticomunistă a fost evocată în unele cărţi, apărute după evenimentele din 1989, cu mult subiectivism”. Multe întâmplări au fost “înflorite sau exagerate”, după cum “dădea bine politic autorilor la Memorialul durerii”. 
       Dl. Alexandru Marinescu n-a beneficiat de onoruri publice şi nici nu-şi doreşte. Dar e indignat că “se deformează adevărata istorie a mişcării partizanilor. Au deformat-o comuniştii, numindu-ne bandiţii de partizani şi, din păcate, o deformează şi astăzi unii dintre autorii mai puţin documentaţi”. 

                          Domnul Alexandru Marinescu la Poenarei in 2010

     Poate fi numit, cu îndreptăţită mândrie, un Haiduc în viaţă, pe care îl cinstim şi îl preţuim, cu toată recunoştinţa noastră. Deşi învăţătura creştină ne învaţă “să iertăm greşiţilor noştrii”, Haiducul de Poinărei ne îndeamnă şi spre neuitare...

Prof. Daniel Dejanu
24 aug 2009