Totalul afișărilor de pagină

marți, 8 martie 2011

In amintirea unui prieten drag...


                                     Moartea unui prieten


    Ieri am ieșit de la ora grăbit să ajung în cancelarie. Pe coridor mai multe fete plângeau şi se susțineau una pe alta într-o durere comună. Le-am întrebat speriat ce s-a întâmplat, dar n-am mai așteptat răspunsul care nu le ieșea printre lacrimi şi mi-am continuat drumul cu sentimentul că într-adevăr ceva foarte grav a avut loc. Aici am aflat vestea care m-a lovit cu puterea unei nedreptăți strigătoare la cer. Colegul şi prietenul meu a murit. Domnul Sandu nu mai este.
   Aceasta propoziție simplă este teribilă şi în același timp nu este suficientă şi nu spune nimic. Nimic din ceea ce simt şi mai ales nimic din ceea ce voi simți când săptămână după săptămână, an după an voi merge iar şi iar la această şcoală care pare blestemată şi din orice colţ, din orice remarcă, din orice amintire, îi voi simți lipsa.
  Cine a fost acest om, acest profesor?
  A fost domnu’ Sandu, nume sub care îl cunosc generații de elevi, de părinți ai elevilor care  i-au fost elevi, de colegi care l-au apreciat. Ion Alexandru. Acesta este numele unui Om.
   Un profesor de sport care a clădit sub mâinile sale generații, un om care a pozat în model fără dificultate şi fără să se gândească la asta, aspru câteodată când nu putea îndrepta cu vorba bună, o voce puternica ce te speria, un suflet mare pe care îl puteai cunoaște fără să faci eforturi – el venea spre tine, nu trebuia să îi ceri ajutorul.
   Un profesor de sport care a ridicat cu mâinile sale alături de alții acum câteva decenii aceasta scoală din Dârmanești atât la figurat cât şi la propriu. De multe ori mi-a spus cu nostalgie cum a lucrat la aleea scolii, cum a plantat pomii din faţa şcolii pe care îi vedea acum distruși, cum a mers ani şi ani cu elevii în practică la fermă… Şi sala de sport care nu se mai termină…
,,Nu mai apuc eu, Cătăline, să fac ore în ea, şi-mi pare aşa de rău…’’
   În fiecare joi veneam împreună spre casă şi pe drum îmi povestea despre foştii elevi. Era mândru de unii, îi părea rău de alţii care au avut talent şi i-au dat cu piciorul, îi lua peste picior pe câțiva ce nu i-au ascultat sfaturile şi n-au ajuns bine. Cât se bucura când îmi dădea un exemplu de fost elev care a ajuns cineva în viața asta şi a lăsat un loc de bună ziua! Cât se bucura când cineva îl încuraja şi avea un cuvânt bun pentru dânsul!  Dar şi ce furios putea fi domnul Sandu! Să faci o nefăcută şi să îi fii în preajmă, asta da greșeală! Vorba grea şi palma şi mai grea făceau un larg cerc în jurul dânsului. Domnul Sandu a educat oameni timp de aproape 40 de ani. Era, bineînțeles, un profesor de modă veche, însă era iubit cum, cred, sperăm fiecare dintre noi că poate va fi iubit şi apreciat de elevii săi. Vorbele dumnealui au intrat de mult în folclorul școlar şi le vom pomeni încă multă vreme de acum înainte. De câte ori n-am auzit o remarca de genul ,,da’ cutărică e tare prost, m-a înnebunit, nu mai pot!’’ urmată de replica plină de veselie a sa - ,,dar asta nu e nimic, să-l vezi pe taică-su!’’
   Domnul Sandu avea o inimă mare. Şi această inimă l-a trădat pe 11 martie 2010 în ambulanţa ce îl ducea pentru a câta oara la spital. Nu mi-l pot închipui la morgă așteptând să fie luat şi adus lângă iubita sa soţie. Nu pot să cred că e acolo şi nu va mai intra în cancelarie cu figura sa viforoasă, cu mustaţa încărunțită şi veşnica șapcă pe cap după care îl recunoșteai ca după o marcă de mult patentată!
   Domnul Sandu si-a dus tragedia personala până la capăt cu mare greutate şi mai mult singur. Este groaznic să te gândești că acest om a lipsit în această zi nenorocită de joi de la scoală fiindcă  pregătea cele de trebuință pentru pomana soţiei sale moartă în luna martie cu trei ani mai înainte. Ce poți să înțelegi din asta, ce lecție poți învăţa de aici, ce a vrut să spună Dumnezeu cu asta? Soţia sa, o femeie delicata şi plăpândă ca o floare, o profesoară de excepţie s-a prăpădit cu câteva luni înainte de a ieși la pensie, iar soțul său, la exact trei ani, tot după ce ar fi ieșit la pensie în vară. Acum o lună a trecut la cele veșnice şi fostul său prieten şi coleg de bancă din liceu, profesorul Nicolae Duţă!
   Ce putem înțelege noi de aici?
  Ce ironie a sorţii poate să fie asta ca, după ce te-ai chinuit 3 ani singur încercând să umpli cu ceva vidul lăsat de dispariția soției, să primești şi tu aceeași răsplată?
   Cred ca statul român poate fi mulțumit că în aceste vremuri grele, a scăpat de povara acordării pensiei acestor trei profesori. Cât de scârbit sunt de cei care ne consideră pe noi, profesorii niște angajați privilegiați care după 3-4 ore la scoală vin acasă şi mai au şi pretenții la salarii mari! Uita-ţi-vă, dragilor care priviți așa lucrurile la acești oameni care nu sunt singulari şi gândiți-vă că ei s-au măcinat şi au obosit îngrozitor. De ce? Pentru că au pus suflet. Şi sufletul le-a fost luat.
   Trei ani a pătimit domnul Sandu cum  noi ce locuim în sânul unei familii obișnuite doar ne putem imagina. Uneori îşi plângea soția şi tu îl ascultai fără să poţi să faci şi să schimbi nimic. Era singur cu durerea sa şi nimeni, nimic nu i-o putea alina.
   Privirile sale se îmblânzeau şi se luminau când vorbea de fiica sa, de care era atât de mândru. Eu cred că a fost un tată perfect, care şi-ar fi ajutat copilul cu orice preț, care şi-ar fi dat şi ultimul bănuț să-şi vadă fata fericită. Fiica sa, datorita meseriei de jurnalist, era prea departe, la Constanţa, la Bucureşti, trebuia să plece pentru câteva luni în Franța… Iar vestea teribilă a ajuns-o în Tailanda, la celălalt capăt al lumii!
   Era atât de mândru de fiica sa, mă uitam la el şi îmi doream ca peste ani, așa să simt şi eu pentru băiețelul meu. Cea mai importantă rațiune de a trăi era ea. Şi totuși ceva s-a întâmplat, ceva a cedat în inima sa şi nu mă pot stăpâni să spun că eu cred că în ultimele clipe s-a gândit numai la ea şi poate groaza sa nu a venit din gândul că el se va duce pentru totdeauna, ci din acela că o va lăsa singură pe lume.
   Oare sufletul priveghează o vreme trupul? Oare sufletul acestui om minunat trece acum şi ne vede, ne simte durerea şi neputința? Oare privind la cei ce l-am respectat şi l-am susținut așa cum am putut, durerea sa ar putea fi mai mică?
   Domnul Sandu merită respectul nostru şi mai merită, ca de acolo, din inimile noastre obosite, blazate, plictisite să smulgem o lacrimă şi apoi să-i aprindem o lumânare.
    Dumnezeu să-l ierte!


   In curand, pe 11 martie 2011, se implineste un an de cand Domnul Sandu a trecut la cele vesnice, lasandu-ne mai saraci. Mi s-a intamplat in acest an sa trec grabit cu masina prin fata casei sale si sa arunc o privire fugara, intrebandu-ma mecanic ,,Ce-o mai face Domnul Sandu?'' Nu l-am visat, nu am avut vreun presentiment ca ar fi langa mine, ci doar, intr-un gest normal, de om care nu poate accepta pierderea unui prieten, m-am asteptat sa apara de dupa poarta casei, sa deschida usa cancelariei, sa-mi strige ca nu m-am dus la dansul sa-mi arate fotografiile si decoratiile de razboi ale tatalui, asa cum am promis in mai multe randuri. Dar nu a fost sa fie si scriu pentru prima oara pe acest blog in amintirea sa, in loc sa scriu, bunaoara, despre povestea tatalui dumisale, despre razboi si marile probleme pe care le-a avut cu regimul instalat cu ajutorul ,,fratilor de la rasarit'' dupa 1945.
  Va rog ca acest mesaj să fie transmis tot mai departe şi cât mai multă lume să afle de existenţa şi sfârșitul acestui Om. Prin aceasta ne putem exprima respectul faţă de el şi faţă de toţi profesorii ca şi el care nu mai sunt. Fiecare persoană, în școala aceasta atât de hulită, a întâlnit un model, un Domnu’ Sandu. Gândiți-vă că dacă citiți şi transmiteți mai departe, îl omagiați pe acel om care care v-a rămas în memorie şi în inimă, pe acel anonim ce  pentru dumneavoastră nu mai este anonim.
   Va mulțumesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu