Poenarei - Muscel

Poenarei - Muscel

SATUL
POENĂREI-MUSCEL

important reper al
Rezistenţei anticomuniste

[1952–1958]
E tragedie nălţătoare
când, biruiţi, oştenii mor,
dar sunt eroi de epopee,
când braţul li-e biruitor.

[George Coşbuc – Lupta vieţii]


P r o l o g

       Evocarea luptei neînfricate a partizanilor de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş reprezintă o îndatorire de conştiinţă a celor cărora le-a fost impus prin forţă regimul totalitar comunist care a făcut din libertate – o dorinţă vitală pentru populaţia oprimată din România. Dimensiunea istorică a Rezistenţei armate anticomuniste este relevată pe deplin de către unul dintre intelectualii direct implicaţi în mişcare, studentul Cornel Drăgoi din Nucşoara: „Faptele noastre sînt oricum destule ca să facă istorie !” – istorie intuită de filosoful Gabriel Liiceanu a fi „o altă istorie până de curând interzisă, ignorată sau tăcută, istoria unei crime generalizate şi a rezistenţei la crimă”, istorie ce „rămâne să fie scrisă abia de acum înainte”…

        

        Referindu-se la momentul istoric evocat, gânditorul român menţiona, în prefaţa volumului «Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara»: „Pesemne că în nici o ţară din Est nu a existat ceva asemănător cu mişcarea anticomunistă a partizanilor. Imaginea însăşi a românilor în ochii celorlalte popoare va fi neîndoielnic cândva reconsiderată, dar, după ce noi înşine, mai întâi, vom fi căpătat o altă conştiinţă a istoriei noastre recente”.

       Aprecierea obiectivă a Rezistenţei anticomuniste

       Considerând „Rezistenţa armată anticomunistă – un fenomen spontan al cărui ţel comun era acela de a nu se supune consecinţelor comunizării ţării”, reputatul istoric englez Dennis Deletant observa că „Formaţiunile de partizani nu reprezentau o ameninţare majoră pentru puterea comunistă, deşi atâta vreme cât rămâneau în libertate subminau pretenţia regimului de a deţine controlul deplin al ţării. Formaţiunea care a supravieţuit cel mai mult a fost cea a «Haiducilor Muscelului».”.
       Aprecierea obiectivă a Rezistenţei armate anticomuniste reprezintă, în esenţă, o incontestabilă recunoaştere a adevărului istoric că sacrificiul partizanilor anticomunişti nu a fost zadarnic. De aceea, o întrebare obsedantă se insinuează tulburător de vie în conştiinţa noastră:
        Dacă toţi cei care au căzut în cursul evenimentelor din decembrie 1989 sunt consideraţi eroi ai luptei împotriva comunismului, de ce, oare, cei care au participat – conştienţi de riscurile asumate ! – la Rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Făgăraş, în condiţiile extrem de grele ale luptei de partizani, jertfindu-se pentru cauza libertăţii, nu sunt recunoscuţi, prin legile ţării, ca eroi ai neamului românesc ?!…

       O evocare de conştiinţă 

        În cronica rezistenţei antitotalitariste din România, operaţiunile iniţiate de către formaţiunea de partizani „Haiducii Muscelului”, care a acţionat pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş, constituie un episod de referinţă al luptei împotriva regimului comunist instaurat prin forţă de către armata sovietică „eliberatoare”.
        În confruntarea inegală cu aparatul represiv al statului totalitar, au căzut eroic la datorie numeroşi fii ai plaiurilor muscelene, menţinând nestinsă, prin exemplul lor, flacăra vie a speranţei în reîntronarea idealurilor de libertate pe pământul sfânt al patriei.
       În noaptea de 19 iulie 1959, coordonatorii formaţiunii de partizani «Haiducii Muscelului»: fraţii Petre şi Toma Arnăuţoiu, preoţii ortodocşi: Nicolae Andreescu, Ioan Constantinescu şi Ion Drăgoi; învăţătorii: Ion Mica, Alexandru Moldoveanu, Nicolae Niţu şi Gheorghe Popescu; ţăranii: Nicolae Băşoiu, Titu Jubleanu, Benone Milea, Constantin Popescu, Ioan Săndoiu, Nicolae Sorescu şi Gheorghe Tomeci erau executaţi, la Închisoarea Jilava, printr-o sentinţă criminală, ca „elemente duşmănoase, foşti membri ai partidelor istorice, care au organizat bande teroriste în nordul fostelor judeţe Argeş şi Muscel, pentru a desfăşura o activitate contrarevoluţionară împotriva statului şi regimului democrat-popular”. [Sentinţa Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară nr. 107. Colegiul de Fond].
         Susţinătorii devotaţi ai Rezistenţei armate anticomuniste de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş au fost condamnaţi, de asemenea, de către tribunalele militare ale regimului comunist, la pedepse privative de libertate (temniţă grea, muncă silnică, închisoare corecţională) însumând peste 2000 de ani !…
        Locuitorii micului sat Poenărei care au participat activ la Rezistenţa anticomunistă au dat, în această luptă inegală, un uriaş tribut de sânge; au fost condamnaţi la moarte şi executaţi patru neînfricaţi patrioţi: preoţii Nicolae Andreescu şi Ioan Constantinescu, învăţătorul Gheorghe Popescu şi baciul Nicolae Ticu-Sorescu, iar alţi zece fii demni ai satului: Maria pr. Nicolae Andreescu, Justina pr. Ioan Constantinescu, profesoara Iuliana Constantinescu-Preduţ, Ioan I. Diaconu, Nicolae Iliescu, Ecaterina Năstase, studentul Gheorghe Gh. Popescu, Maria înv. Gh. Popescu, Gheorghe N. Sorescu şi mama sa, Maria Sorescu – au fost condamnaţi la detenţie, în temniţele comuniste, însumând 113 ani !…

(Fotografiile sunt preluate din carte domnului Grigore Constantinescu, Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş)

       Epopeea luptei lor neînfricate pentru libertate se impunea a fi evocată in extenso într-o carte consacrată vieţii şi activităţii locuitorilor satului Poenărei. Secvenţele preluate selectiv din amplul volum «Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş», Piteşti, 2006 [în continuare, «Rezistenţa»], cu referire directă la perioada anilor 1952-1958, în care acţiunile grupului de partizani gravitau în zona satului Poenărei, permit, sper, conturarea unei imagini veridice a acţiunilor iniţiate de către luptătorii anticomunişti pentru libertate din zona Muscelului istoric.

Grigore Constantinescu (fiul preotului Ioan Constantinescu si al Iustinei Constantineascu din Poenarei)