Mirabilis mundis: O ȋntȃlnire memorabilă la Poenărei

miercuri, 23 martie 2011

O ȋntȃlnire memorabilă la Poenărei

În iunie anul trecut am plecat spre Nucsoara unde speram sa ma intalnesc cu Marina Chirca, sora Anei Simion pe care o vazusem in februarie in spital la Domnesti si sub a carei puternica impresie ma aflam inca. Aceasta este o problema serioasa pentru unul care se pretinde a fi cercetator, ca mine. Dar am acceptat-o, am trecut-o la slabiciuni profesionale si incerc sa fac in asa fel incat povestile martorilor mei sa ma influenteze cat mai putin pentru a fi cat mai obiectiv cu putinta. Deocamdata o mare doza de subiectivitate transpare din ceea ce am scris si cu siguranta ca, in aceste moment chiar, pacatuiesc prin aceea ca scriu mai mult pentru suflet decat pentru minte.

Revenind la povestea mea, intr-o zi superba de vara alergam spre acele locuri pe care le vazusem de atatea ori incepand din adolescenta, dar parca le vedeam acum cu alti ochi, le simteam cumva istoria incarcata de suferinta. Am trecut prin Stanesti, apoi prin Corbsori si la o intersectie am vazut indicatorul spre Poenarei si brusc m-am hotarat sa virez la dreapta si sa urc intr-acolo fiind interesat de troita din fata casei domnului Grigore Constantinescu, fiul preotului Ioan Constantinescu. Acesta a cazut ca un martir alaturi de ceilalti 15 partizani sau sprijinitori ai lor din lotul Haiducilor Muscelului. Bineinteles ca nu stiam unde este casa, initial mi-am blestemat ideea de a merge intr-acolo datorita drumului foste greu si a pietrelor ce-mi loveau scutul masinii. Odata ajuns in sat, care mi-a facut o impresie de poveste, am oprit la intamplare in fata monumentelor ce comemoreaza pe soldatii cazuti in razboaiele mondiale, la doi pasi de biserica. In dreapta am vazut o casa veche si frumoasa, respirand un aer de perioada interbelica, genul acela de casa care te cucereste imediat, cu tinda unde poti sta linistit sa-ti savurezi ceafeaua dinineata, cu o mica alee imprejmuita de flori si pomi cu rod in crestere. Fiindca am vazut o doamna pe aleea, stapana casei, m-am permis sa o salut si sa o rog sa-mi spuna unde pot gasi locuinta domnului Constantinescu. Dansa m-a descusut in privinta motivelor care m-au atras in Poenarei si i-am explicat pe scurt cam ce hram port. Atunci, cu un pic de indignare in glas mi-a zis ,,Dar bine, domnule profesor, de ce nu veniti sa vorbiti si cu noi, ca si noi am suferit mult in timpul regimului comunist!’’

Acestea au fost cuvintele care mi-au deschis usa si casa familiei Marinescu, o familie care a suferit profund de pe urma desfasurarii actiunilor din munti din 1949-1958. Domnul Alexandru m-a intampinat pe cocheta terasa, mi-a strans mana cu putere si am inceput sa discutam. Era trecut putin de ora trei, iar la un moment dat, mi-am dat seama ca s-a intunecat, incepuse o ploaie de vara cu tunete si fulgere, greierii țiuiau puternic din iarba din apropiere, vacile deja venisera de la pasunat si stapanii lor schimbasera cu domnul si doamna Marinescu cateva cuvinte asa cum se intamplase si acum un an si acum 30 de ani, dar nu si acum 60 de ani. Pentru ca acest curs firesc si natural al vietii lor, al vietii satului, al vietii zonei de la poalele Fagarasilor a fost intrerupt in 1949 si distrus in lacrimi, temnite si gloante.

Domnul Sandu a foat condamnat mai intai la 5 ani de inchisoare, apoi dupa prinderea fratilor Arnautoiu la 20 si a fost fericit. A fost fericit pentru ca avea aproape 30 de ani, pentru ca avea o sotie iubitoare ce il astepta acasa si pentru ca era convins ca va primi pedeapsa capitala ca si socrul sau, tatal doamnei Virginia. Invatatorul Gheorghe Popescu si-a sfarsit viata intr-o noapte in Valea Piersicilor din Jilava, sotia dansului, Maria, a fost condamnata la opt ani la munca silnica, la fel si baiatul lor Gheorghe Popescu, la 8 ani inchisoare corectionala. In cealalta familie, doamna Marinescu Ecaterina isi primise portia de amar la inchisoare si isi plangea fiul, pe Ionel Marinescu, disparut in cel mai negru episod fratricid al luptei de rezistenta.

Au trecut 6 ore din viata mea, m-am incarcat de suferinta atat de vie a acestor oameni si, cumva, un fir subtire am simtit ca s-a tesut intre noi. Am mai venit inca de patru-cinci ori la Poenarei si sunt sigur ca voi reveni si cu elevii mei intr-o vizita aici. Ceea ce are dumnealui de transmis trebuie receptat de tineri, nu se poate ca aceste realitati cumplite ale anilor ’60 sa se depoziteze doar in amintirile catorva persoane apropiate domniilor lor sau a unora care ajung intamplator la Poenarei.

Intamplarile povestite de dumnealui sunt de-a dreptul incredibile, sunt profund tulburatoare, totul e expus cu atata claritate, luciditate, suflet. Parca istoria ti se deruleaza pe un vast ecran in alb-negru si domnul Sandu e un povestitor inflacarat! La un moment dat dumnealui mi-a zis ca a fost detinut si la Pitesti si a trecut inclusiv prin reeducarea lui Turcanu. Marturisesc si imi cer iertate, am crezut, ca o prima reactie, ca nu mi-a spus adevarul! Nu am avut capacitatea de a intelege ca un om care a trecut prin atatea lucruri ingrozitoare a mai putut avea si ultimul ghinion – sa fie reeducat de Turcanu!

Va rog sa ma iertati, domnul Marinescu, dar parca mi s-a scurcircuitat ceva in interior. Dupa ce mi-ati povestit si v-am inregistrat am fost rusinat de gandul meu, asa cum sunt si acum. Dar era prea mult pentru mine! Cand stiu ca insusi Paul Goma a declarat ca ii multumeste lui Dumnezeu ca nu a ajuns la Pitesti fiindca nu poate concepe cum ar fi putut rezista acolo! Iar dumneavoastra le-ati trait pe toate: parinti in inchisoare, frate ucis in munti, ati fost haituit de securisti in Fagaras, arestat de pe patul de spital cu transfuziile inca de la operatie, interogatorii si torturi inimaginabile, reeducare la Pitesti, munca de sclav in Balta Brailei, foamea ingrozitoare a închisorilor, confiscarea intregii averi parintesti, sub controlul Securitatii pana in 1989!

Este o vorba grea romaneasca: ,, Sa nu-ti dea Dumnezeu cat poti duce!’’ Din pacate Dumnezeu v-a dat mai mult decat ati crezut ca poate cineva sa primeasca. Insa mai cred, domnule Sandu ca Dumnezeu va iubeste! Dumnezeu v-a lasat sa fiti un stindard al luptei si rezistentei anticomuniste si un model. De la cei ca dumneavoastra consider eu ca profesor si ca om ca trebuie sa reinceapa reconstructia morala a tinerilor acestia atat de debusolati si o sa fac ceea ce imi sta in putinta ca intalnirea cu dumneavostra sa nu fie doar un simplu episod interesant, halucinant, dar trecator.