De ce am plâns la moartea bunicului meu

Visez ceva, visez pe cineva, mă visez undeva. Oricum nu contează, niciodată nu îmi amintesc visele. Parcă este totuşi un dangăt ca de clopot, ba nu, o sonerie, un claxon, sunt undeva cu maşina şi am intrat pe contrasens? Sar buimăcit din pat şi apuc receptorul. Nu înţeleg nimic şi apoi lacrimile îmi pornesc tăcute. Nu mai eşti taică, ai plecat şi mi-e dor de tine. Te-am lăsat acum şase ore într-o cameră albă cum a fost întotdeauna sufletul tău de ţăran muncit, şi rob al vieţii. Ai rămas cu fiul tău să îi povesteşti pentru ultima oară viaţa, taică şi apoi ţi-ai lăsat sufletul să zboare ca un oftat. Ai murit fără lumânare, taică, şi trupul tău uscat de muncă ţi-a fost furat de fiul tău. Cum a putut el să stea cu tine mort în maşină, întins în pătură pe scun? Cine i-a dat tăria? Dumnezeu la care l-ai învăţat de mic să se închine sau cel pe care l-a hulit aproape toată viaţa, în buna tradiţie comunistă?

Nu ştiu, dar mă rog celui care vreau să existe să nu mă lase vreodată în vreo parcare goală în miez de noapte cu trupul tatălui meu. Pentru că eu nu aş leşina, ca tine, tată, ci aş muri.
Cu faţa îngheţată am venit să te ridic pe masă, taică, ultimul loc de odihnă pe care vei sta înainte de a…
         Zile în şir ne-ai povestit, tată, cum s-a dus…
        Ai stat lângă el cât şi-a mânat caii, cât a risipit fânul pe Dealu’ ăl Mare, ai fost cu el la horă, tată, ai fost cu el în peţit şi pe luncă, la naşterea copiilor săi.
       A vrut să îţi mai povestească o dată viaţa amărâtă de ţăran trăit 50 de ani sub comunişti. Dar tu nu te revolţi pentru că eşti convins că ai fi dus aceeaşi viaţă amărâtă ca şi el dacă partidul nu te-ar fi ţinut în facultate, dacă nu ai fi avut bursă, dacă nu ai fi avut un loc ieftin unde să dormi şi să mănânci.
       Dar cine sunt eu ca să te contrazic că nu ai fi avut dreptate? Poate că nici eu nu aş fi făcut şcoală şi aş fi muncit acum la câmp sau mi-aş fi rupt grumazul la bantzic, muncind la negru, ca atâţia colegi de generaţie cu mine.
      De ce nu îmi plac comuniştii? Ce mi-au făcut ei mie ? Că doar am dus-o foarte bine atunci, aşa cum mereu îmi spuneţi voi, părinţii mei. De ce 15 ani de libertate te-au făcut să uiţi bucuria fără cuvinte a zilelor de decembrie, tată?
     Mă intreb cât a simţit bunicul meu din apăsarea grea a partidului în ăştia aproape 50 de ani. La poarta satului nostru s-a oprit colectivul, iar el a dus in aproape aceeaşi viaţă ca şi înainte de război. Viaţa tradiţională din zona noastră de deal, având un caracter autarhic, bun prilej pentru un cercetător să facă raportări pertinente la înseşi romaniile populare ale lui Iorga din Evul Mediu timpuriu.

      Cu siguranţă că la el toate au venit firesc şi a învăţat repede să le ia aşa cum sunt, să tacă şi să meargă înainte an de an, în ciclul firesc al anotimpurilor şi al muncilor agricole.
La fel ca mămăliga pe care o mânca o dată sau de două ori pe zi, el nu gândea că ar putea să se întrebe, iar să se revolte nici atât. Taica judeca doar în termeni de arat, semănat, recoltat, cules, cărăuşie şi, bineînţeles, ţuică. De aceea toate au venit peste el şi l-au lăsat liniştit, brăzdat adânc, dar profund împăcat cu soarta.
      Era un copilandru când l-au luat la război. Ne povestea cu multă vervă năzdrăvăniile pe care le-a făcut ca ordonanţă a unui colonel. Casa răvăşită a acestuia după prea multă băutură, borcanele goale de dulceaţă aruncate peste tot, bătaia luată când ofiţerul s-a întors pe nepusă masă, fuga lui timp de trei zile într-un crâng şi punerea pe lista de dezertori ne-au încântat copilăria. Atunci, în război, norocul i-a surâs şi nu a avut de povestit ca viitorul său socru, pribegia prin imensa Rusie, după eliberarea din prizonierat.
       Foametea de după război a fost mai cruntă pentru el ca războiul însuşi. Închiriat de tatăl său unui vecin po o lună cu preţul a trei saci de porumb drugi! Mereu m-am cutremurat la această parte a poveştii vieţii sale. Era un om , dar nu costa decât câteva duble de porumb!
Ajuns băiat cam tomnatec, la 26 de ani, a trebuit să trecă prin legile de fier ale satului, ale autorităţii paterne. Aşa cum l-a dat pe porumb în chirie, aşa l-a dat în chirie pe viaţă şi bunicii mele. A aflat de la tatăl său, venind de pe deal de la lemne, seara târziu, cine îi este aleasa inimii. Nu au mai aşteptat până a doua zi să îi spună minunata veste şi a aflat din seara acea ce rol va avea în viaţa lui fetiţa de 14 ani , care îi spusese până atunci, cu respect, nene, ca unui vecin mai în vârstă ce se afla.
     S-au înhămat amândoi la jugul vieţii şi până ce s-a stins n-a auzit decât vocea ei, care invariabil, indiferent de anotimp, de lună şi zi, avea aceea tonalitate ascuţită când striga “ Ce faci acolo, Ionele? Hai la muncă!”. Acesta ar putea fi leit-motivul unei vieţi, dar şi a unor generaţii întregi şi chiar categorii sociale.
     Bunătatea omului, omenia atât de caracteristice ţăranului român, mi-a rămas prin multe vorbe de ale sale. Dar una surprinde cel mai bine ceea ce vreau să zic – “ Pune-le Tiuţo la oameni să mănânce bine, că noi frigem şi nişte ouă în tigaie!”
      Ca şi toţi ceilalţi, taica avea o mare plăcere, celebra spânzurată de ţuică, ciocănelul legat cu fir, ce se introducea direct în butoi. Nu l-am văzut nicicând beat, dar după spusele bunicii mele, îm ultimii ani mai ales, aţa spânzuratei nu se usca niciodată. Dar el ne combătea cu vehemenţă - nu bea decât un ciocănel pe zi .
Apoi ne lămurea zâmbind candid că e vorba de acelaşi, dar de mai multe ori pe zi!
        Şi anii au trecut peste tine, taică, cum vor trece şi peste noi. În graba permanentă de a-ţi asigura traiul zilnic plecai la muncile câmpului înainte de a se lumina de ziuă şi te întorceai după apus. Şi lăsai toate treburile gospodăriei pe umerii băieţelului tău de 7-8 ani. Făcea mămăligă bună de la vârsta aceea, nu-i aşa? Îndemânarea nu şi-a pierdut-o nici azi, numai că în acele vremuri grele, uitându-se la sora sa mai mare, răsfăţata şi protejata femeii şi soacrei tale, nu îi era uşor deloc. În mintea sa de copil a intrat tot mai adânc convingerea că mult mai bine e să fii fată, fie şi pentru că stai pe scaun şi torci, în loc să alergi toată ziulica după animale şi să faci mâncare pentru părinţii ce vin seara rupţi de muncă. Taică, ai ştiut că fiul tău alerga sub curcubeu şi sărea într-un picior, ca să se facă fată?
      Cu siguranţă că nu a reuşit să ajungă chiar sub curcubeu, taică, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, căci altfel lumea nu l-ar fi cunoscut, nu l-ar fi apreciat pe fiul tău, iar eu, la rândul meu, prin neexistenţa mea, nu aş fi putut spori corola de minuni a lumii.
Te-a admirat atâta, a fost ca tine până a plecat la şcoală să se facă, ce altceva, decât agronom. Erai sărac, n-aveai o sută de lei să îi dai când pleca de două-trei ori pe an, dar el te-a dăruit cu cel mai de preţ dar. Te-a făcut mândru, taică, sunt sigur. Era în elita şcolii, integralist perpetuu, premiat cu excursii la mare şi la munte an de an. I-ai spus asta vreodată, taică? Pe ultimul tău pat, când ore în şir, halucinant, i-ai deşirat firul vieţii, i-ai spus cât îl iubeşti şi cât de mândru eşti de el? Oare te-ai gandit vreodată, că deşi duce şi el o jumătate de secol în spate, e totuşi un copil? Copilul tău. Şi ar fi vrut, poate, cum eu îmi doresc, să îi zici câteva nspuse de mult, fie şi încărcate de tâlc şi înţelesuri, aşa cum mai făceai câteodată.
      Vreau să te mai întreb ceva – ai crezut cu adevărat că fiul tău cel şcolit şi deştept va scăpa de blestemul tău, al dragostei şi legării de pământ, odată ajuns în şcoli înalte? Ori nu ţi-ai dat seama că pământul îl va atrage iremediabil până ce se integra fizic în el?
Ai slugărit, taică, la vechii boieri până mai deunăzi, când coana Aurelia încă mai trăia. Ţi-ai dus fii şi chiar nepoţii pe pămînturile ei. Fără să îţi dai seama ne-ai insuflat şi nouă aceeaşi dragoste iraţională pentru slujirea lui. Amestecată însă, la a doua generaţie de oameni cu carte de revolta împotriva legării de glie, de dependenţa atât psihică cât şi fizică de munca şi îngrijirea sa. Ca şi când ar fi o sacră moştenire iar noi am fi păzitorii ei pe viaţă.
       Iar acum ţi-ai ocupat ultima palmă de pământ şi ne-ai lăsat în urmă, legaţi de el aproape ca şi tine. Ştiu că nu ai vrut să mori. Nu înainte de a-l vedea pe nepotul tău cel mai curajos şi cel mai vrednic, care îţi semăna atât de mult, plecat la mii de kilometri în căutarea libertăţii şi a bunăstării pe care tu nu le-ai avut. De atâtea ori te-am auzit zicând când veneam de la facultate sau el de la liceu “ Mai treceţi măi băieţi pe la mine, cât mai sunt şi eu pe acilea!”. Iar noi glumeam, te încurajam, şi îţi ceream, fiindcă ştiam ce plăcere îţi face, să bem împreună un ciocan de ţuică în beci. Şi te bucurai, taică, şi lăcrimai.
       L-ai aşteptat pe Cristi şi nu a venit, taică. Te-ai supărat pe noi că nu i-am spus, că a aflat doar după jumătate de an? Nu o cred, erai un om prea bun pe Pamânt ca să te fi schimbat în Ceruri, acolo unde sunt sigur că eşti, dacă şi Ele sunt!